„Microbistă“ e un cuvânt pe care l-am auzit mai de curând. Dar la fotbal (sau futbol, cum îi spuneam noi) mergeam de prin anii ’30, își amintea Cella Serghi într-un interviu.
La primul meci, cred că era o întâlnire România – Iugoslavia, pe stadionul ONEF, m-a dus fratele meu. Nu prea înțelegeam jocul, dar îmi plăcea mulțimea aceea imensă, pasionată de mingea care parcă țesea figuri pe teren.
În toamna lui 1934, am zărit un afiș pe care scria că mai sunt locuri libere pentru Balcaniada de la Atena. M-am înscris, am călătorit cu „Transilvania“ pe mare, împreună cu echipa României și cu fiica lui Rebreanu. Țin și azi minte cum în tribună mă cam bușeau spectatorii greci când încurajam pe fotbaliștii noștri. Cum să nu mă consider precursoarea „microbistelor“ de astăzi?
Cine reface mental imaginile bucureștene interbelice își va da seama că Cella Serghia fost premergătoare în sport, în multe privințe. Deși nu era studentă în educație fizică, urma cursuri de gimnastică la ONEF și, cu puțină imaginație, ți-o poți închipui (cum e descrisă eroina ei de roman) „pe bara de echilibru, în pantalonași scurți de satin negru, cu bluza de sport portocalie, cu pantofi de gimnastică“. Din acea epoca și în acea sală de gimnastica s-a născut probabil o „rețetă de viață“ pe care o dă scriitoarea:
„Când vezi că nu merge, fă puntea!“
Dacă mă întreabă cineva ce sporturi am practicat eu însămi, răspunsul nu poate fi simplu. Dobrogeancă de baștină, născută la Constanța, cele mai vechi amintiri sportive sunt, firește, legate de înot, de verile petrecute la Mangalia, de fetele Galaction, primele care înotau în stilul craul, făcând senzație. Acolo, la mare, mi-a zis actorul George Vraca „scufița albastră“. Apoi, la București, înotam la ștrandul Kiseleff, unde l-am cunoscut în 1927 pe Camil Petrescu, și unde mă aruncam curajoasă în piscină ca să-l impresionez cu oarecare aere de „vedetă“.
El, scriitorul cerebral, vag înotător, se minuna „cât de bună înotătoare sunt“…
Apoi, pe mese improvizate în sufragerii, încingeam partide de ping-pong cu Suchianu, ale cărui drive-uri mai spărgeau câte un bibelou… Dar erau nu numai veri în Capitală. Iarna, patinam pe lacul Cișmigiu sau la terasa Oteteleșanu, de unde, traversând piața Teatrului Național, intram triumfătoare în restaurantul Elysée, frecventat de lumea artistică unde voiam să epatez cu alura mea de Sonja Henie, cu patinele înșurubate pe ghete aruncate neglijent pe după umeri și cu celebra mea beretă albă cu pampon roșu…
Abia pe urmă am dat cu ochii de un afiș care anunța cursuri de schi pentru amatori la Predeal. Banii pentru echipament îmi lipseau, aveam doar bocanci și pantaloni, iar în sus puneam puloverul de la patinaj. Schiurile se închiriau pe loc. Acolo, pentru prima oară, am schiat împreună cu Clody Bertola, având ca instructoare pe Vera Proca-Ciortea. Trăiam la cabană, în condiții spartane (mâncare pe sponci, căldură puțină), dar nu ne plângeam; bucuria sportului în aer ozonat întrecea orice lipsuri. Așa am cunoscut mai de aproape muntele, eu, care veneam tocmai de la mare. Și a fost „pasiune la prima vedere“. De aici s-a născut dorința de a colinda munții ca excursionistă.
Așa am ajuns să „fac“ Postăvarul, Bucegii, Babele, o noapte pe Valea Horoabei, lacul Scropoasa. La întoarcere, copleșită de emoții, de senzații tari, am avut pentru întâia oară sentimentul că sunt cu adevărat stăpână pe viață. În timp ce alții își petreceau vremea la cazinoul din Sinaia și-i socoteam niște nenorociți, pe care-i puteam privi de sus… Trebuie să spun că de la aceste ascensiuni montane mi se trage… Așa a început cariera mea literară. Impresionată de priveliștile de pe munți, cu regretul că ele întreceau în varietate pe cele marine din copilăria mea, am scris în 1932 primul meu text, intitulat „Weekend în Bucegi, toamna“.
I l-am arătat lui Camil Petrescu, care l-a recomandat lui Ion Pas și astfel am semnat pentru prima oară, cu pseudonimul Cella Marin, în „Gazeta“. Cu senzațiile mersului, alunecatului pe schiuri aș fi putut umple alte pagini (și am făcut-o mai târziu), pentru că era o viață de care nu știusem nimic, preocupări, dorințe, ambiții sportive care-mi fuseseră străine până atunci, ca limba japoneză. Și-apoi, câte plăceri: fixatul schiurilor, o „cristiania“, o coborâre directă pe Cioplea, un „telemarc“ superb…
Merită poate să repovestesc cum l-am întâlnit într-o zi pe Sebastian pe Calea Victoriei, prin 1936. Voia să intre la magazinul universal să-și cumpere un trenci. Cu fantezia răspunsurilor mele neașteptate, i-am sugerat să-și cumpere mai bine un costum de schi. Mirat, a întrebat „la ce bun?“. Atunci i-am vândut ideea, ori de câte ori ai de ales între un lucru necesar și unul de plăcere, alege-l pe cel de plăcere. De cele necesare are grijă viața să-ți amintească mereu… Urmarea. Sebastian nu numai că și-a cumpărat costumul de schi, dar a plecat la Predeal (ne-am întâlnit acolo și cu Suchianu, care schia admirabil), iar la întoarcere a pus pe hârtie probabil cel mai frumos roman al său, „Accidentul“, un poem în proză despre munți și schi, despre tinerețe, cabane și schiori…
Cândva, prin anii ’50, am vrut eu însămi să scriu un roman sportiv. Plecasem la Snagov să-i văd de aproape pe schifiști, să-i înțeleg nu numai canotând pe lac, ci și trăind în casele țărănești din preajmă. Pictorița Magdalena Rădulescu îmi și pregătise o copertă, cu schifuri în întrecere. Numai eu n-am fost destul de perseverentă în această încercare. Sper doar că m-am răscumpărat cu romanul „Cantemiriștii“, pentru care n-am ezitat să stau în preajma elevilor de liceu militar din generația lui Marin Sorescu, și la Predeal, și la Eforie, de la exercițiile de gimnastică din zori, până la repetițiile pasului de defilare de după amiază…
Sportul e o activitate pasionantă, care-ți dă sentimentul de forță, de libertate, de echilibru. Mai ales sedentarilor, în lupta permanentă cu această viață încâlcită. Simți că respiri. Iar dacă-l mai și practici serios, ai deschise porți spre lume, orizonturi noi. Sportul îți dă posibilitatea să admiri și să descrii peisaje inedite, iarna, la schi, ambianța e infinit mai bogată chiar decât cea pe care ți-o oferă înotul la mare. Până și la patinaj peisajul e mereu același, numai la schi se schimbă mereu. Trecând pe sub copaci, ca pe sub baldachin, cu genunchii îndoiți, ieși la lumină spre imagini de o mare varietate. Iar sentimentul de viteză îl ai ca la condusul mașinii…
*** Victor Bănciulescu, Almanahul Sportul, 1984
