“Nu e uşor să scrii despre Camil. Cred că era în 1952 sau ‘53, când, după ce am citit — la Sinaia —, prefaţa lui Camil la o nouă ediţie a romanului „Ultima Noapte”, i-am scris o scrisoare şi mi-a răspuns:
“N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi, înmuiaţi de pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav… Şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor poate nu a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand… la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţei, eu, pe lângă duş… Dar să vorbim despre altceva…”
Da, ne-am cunoscut într-adevăr la ștrand la Kiseleff, îmi scosesem pantoful plin de nisip și-l scuturam pe balustrada cabinelor de la etaj. Cineva, care era pe lângă duş, s-a dat un pas înapoi și s-a uitat în sus să vadă cine a îndrăznit… Totuşi nisipul nu-i intrase în ochi, fiindcă îmi amintesc perfect privirea aceea deschisă, albastră, uimită. Alături de el, Finţi, cunoscutul actor, îmi făcea un semn cu degetul arătător: „Nu eşti cuminte”.
Am coborât în grabă, încercând să mă scuz.
— Scriitorul Camil Petrescu, mi l-a prezentat Finţi cu importanţă, teatral, pe prietenul său. Era un nume pe care îl auzeam pentru întâia oară şi totuşi intram în clasa a opta de liceu, eram cea mai bună elevă la română şi mi se părea că citisem tot: “Jean Christophe”, zece volume, din Panait Istrate — “Chira Chiralina” şi “Oncle Anghel”, din Sadoveanu, “Venea o moară pe Siret”.
Când sora mea întreba „Bate cineva la poartă?” răspundeam ca în Medeleni: „Nu-i nimeni, se scutură castanul”.
Dar nu făceam nici o deosebire între scriitorii care erau morţi şi aveau statui şi cei care trăiau şi poate erau tineri. Pentru mine Bucureștiul, din acest punct de vedere, era tot atât de îndepărtat ca și Parisul sau Londra în care trăiau Francis de Miomandre, Maurice Dekobra, André Maurois. De altminteri, interesându-mă prin librării de o carte de Camil Petrescu mi se oferea sau „Întunecare“ sau „Calea Victoriei“ de Cezar Petrescu.
Într-o zi, întâlnindu-mă pe Câmpineanu cu fratele unei foste colege de şcoală şi aşteptând să-mi pună o mulţime de întrebări despre schimbările atât de importante din viaţa mea — eram studentă la drept, măritată, purtam tocuri înalte, rochii lungi şi pălării florentine — mi-a spus grăbit, distrat, arătându-mi clădirea veche de peste drum:
— Mă duc la cenaclu, la „Sburătorul“, şi într-o clipă a înşirat câteva nume: Lovinescu, Hortensia Papadat, Ticu Arhip, Camil Petrescu.
— Camil? am întrebat emoţionată.
Dar tânărul Marcel Breslisca — acela care va deveni poetul Breslaşu — a şi traversat strada, intrând în clădirea cenuşie, masivă. Am rămas ţintuită şi parcă umilită, cu ochii pe acea poartă, aşteptând pe cineva care să spună “Sesam, deschide-te”. (Poarta s-a deschis zece ani mai târziu).
Cred că era în 1929 sau 30, când, în vacanţa de vară, la ştrand — tot la ştrand, la Lido — m-am pomenit în faţa lui Camil. Stingherită că nu aflasem ce a scris, mă pregăteam să fug, dar ochii lui albaştri mă ţineau pe loc, amintindu-mi imagini din copilărie, oraşul în care mă născusem, unde la fiecare colţ de stradă apărea marea. Numai acolo cerul, marea și ochii copiilor aveau uneori o nuanță atât de albastră.
— Cum de nu te-am întâlnit nicăieri? Unde te ascunzi?
Cred că erau aceleaşi întrebări pe care mi le pusese cu trei ani în urmă şi aceeaşi uimire. Şi, fiindcă-i spusesem atunci că vreau să urmez Conservatorul, mă întreba acum dacă mi s-a distribuit vreun rol important.
— Nu, m-am înscris la Drept.
N-a fost dezamăgit, aş spune dimpotrivă. Totuşi, m-a întrebat:
— Dar dacă ai fi actriţă şi ai putea să-ţi alegi rolul, ce ţi-ar plăcea să joci?
— Nora, am răspuns prompt.
A zâmbit fermecător. Camil era, după cum ştiu toţi cei care l-au cunoscut, după cum şi-l imaginează şi cei ce nu l-au cunoscut, fermecător: „are, omul acesta mic şi iute, cu toate bruscările, cu toate violenţele, cu toate egotismele lui, un farmec care ne subjugă mai ales pe noi, tinerii“, citez dintr-un articol din Rampa, reprodus într-o carte despre Camil.
Da, cu toate că mai curând mic de statură, cu umerii parcă înţepeniţi şi paşii grăbiţi; irascibil, agresiv, auzind greu, era fermecător.
Nu-i uşor să scrii despre Camil. De altminteri, era convins că despre el nu ar putea să scrie decât el. Şi spunea (citându-l pe Rivanol): 99 la sută din oameni te vorbesc de rău şi unu la sută, când te vorbesc de bine, se exprimă prost. Îi prefera hotărât pe cei dintâi. Când l-am întrebat odată: — Ce ai cu X, vorbește frumos despre tine, te laudă…
M-a întrerupt:
— Dar cum, pe ce ton? Binevoitor, nu-i așa? Ca un boxer de categorie grea despre unul de categorie muscă: „bun băiat, promite…”
El, care nu auzea, sesiza orice nuanţă, şi cea mai uşoară bătaie pe umăr la propriu sau la figurat, însoţită de întrebarea: „Ce mai scrii?” sau de aprecieri călduţe: „mi-a plăcut articolul din…“ îl scoteau din sărite şi furios îmi spunea: „Ai auzit, imbecilul, îndrăzneşte să-mi puie note…“
Îl scoteau din sărite şi prietenii cei mai buni, când nu erau cu totul alături de el, împotriva tuturor, când simţea că adeziunea lor nu este profundă, nelimitată, totală. Luam masa zilnic împreună la restaurantul care se numea Elysée, în colţul din Calea Victoriei care cobora spre Câmpineanu, cu soţul meu (primul meu soţ, un tânăr inginer care abia terminase Politehnica), cu Mihail Sebastian, care atunci îşi luase licenţa în Drept, cu Sell caricaturistul, care-şi dădea bacalaureatul.
Camil avea atunci 35 de ani şi un trecut, o activitate despre care nu ştiam nimic. Sebastian îl asculta atent, ca un şcolar care îşi admiră profesorul, (cu toate că-i apăruse în acel an volumul „Femei“).Pe când eu discutam degajat, cu o stranie inconştienţă (când mă gîndesc azi) şi uneori verva mea îl amuza pe Camil, alteori îl irita. Furios înaintea „furioşilor”, care aveau să creeze peste mai bine de 30 de ani un curent literar, un stil de viaţă şi acel film admirabil „Priveşte în urmă cu mânie”, Camil privea cu mânie în urma lui și în jurul lui, având parcă în fiecare clipă ceva de apărat, de combătut, de lămurit, de răzbunat.
Picasem în lumea lui fără să cunosc această lume, fără să știu ce răfuieli avusese cu ea. Nu știam nimic despre bătălia pentru „Mioara”, nu citisem „Fals tratat”. Șocul s-a produs când i-am văzut fotografia în ziar, anunţând „Act Veneţian”. Într-o zi, când căscam gura în faţa afişului lipit pe zidul Teatrului Naţional, cu numele autorului şi data premierei, Camil m-a luat de mână.
— Mă duc la repetiţie. Vrei să vezi piesa? L-am urmat fără un cuvânt, cu o stranie emoţie. În sală, întuneric. Actorii jucau în costume, cu sufletul la gură. Urmam încordată replicile Altei, găsindu-i toate circumstanţele atenuante: eram la Veneţia în Palatul Dogilor şi pledam alături de ea, când o voce ca un tunet m-a trezit brutal:
— Prost, întrerupeţi… Lumina…
Camil nu mai era lângă mine. Am întors capul şi l-am văzut în picioare, înalt, de nerecunoscut, un zeu al mâniei, o forţă în stare să mişte munţii din loc. Până la premiera „Actului venetian” n-am ştiut că o premieră se deosebeşte de un spectacol obişnuit. Eram fericită când mă duceam la teatru, în orice seară, la orice matineu şi mă mulţumeam cu orice loc. Şi iată-mă descoperind deodată lumea premierelor, până atunci la fel de îndepărtată şi de necunoscută mie ca aceea care frecventa Comedia franceză sau Scala din Milano.
Actori, actriţe, scriitori, gazetari, critici, femei elegante, în rochii lungi, decoltate, bărbaţi în haine negre, parcă nu aşteptau ridicarea cortinei, ci deschiderea balului. Camil nu era nicăieri, dar îi simţeam încordarea, neliniştea, mi le transmitea de la distanţă.
În antract m-am pomenit adulmecând, ca un câine dresat, pe cei care-i erau prieteni, pe cei care-i erau duşmani şi am înţeles dintr-o dată că duşmanii lui trebuie să fie şi ai mei. Numai că, fără prodigiosul lui talent polemic, fără condeiul lui ascuţit, veninos ca o sabie, fără dibăcia de a-l mânui, ca pe o floretă, invincibil luptător de capă şi spadă, toreador gata să se apere şi să răpună un taur, rămâneam (şi am rămas) dezarmată. Când l-am întrebat de ce îşi pune mintea cu oricine, de ce polemizează cu un gazetar oarecare, de ce-şi pierde vremea pentru a răspunde la un articol rău intenţionat, mi-a răspuns furios:
— E ca şi când mi-ai spune să nu-mi pun mintea cu ploşniţele, să le privesc de sus, distrat, distins, să le tratez cu dispreţ… Adică să le las să se înmulţească în voie, fiindcă eu sunt Camil Petrescu şi ele doar nişte biete ploşniţe. Ei bine, nu. Dau cu flit, le distrug, mă apăr…
Eram prea tânără ca să-l înţeleg. Camil, sub aparenţa lui juvenilă, avea în urmă o viaţă de lupte grele, teribile, esenţiale experienţe. „Despre război şi despre căsnicie nu se poate scrie adevărul întreg”, spunea Camil. „Despre război înţeleg, dar despre căsnicie, ce ştii? N-ai fost însurat…”
Camil nu mi-a răspuns. Auzea prost. Când nu voia, nu auzea deloc. În camera lui sărăcăcioasă din imobilul vechi, unde la etajul doi locuia criticul E. Lovinescu, avea atârnat cu un şnur gros pe zidul din faţa patului capul de gips al unei fete cu cel mai suav, mai dulce surâs pe care-l văzusem vreodată.
„Celebra mască L’Inconnue de la Seine”, mi-a spus Camil. Avea 16 ani şi s-a aruncat în Sena. S-a sinucis. Cei care au scos-o moartă au fost uimiţi de surâsul ei liniştit, fericit. Nici un regret. I s-a scos masca pentru ca să i se imortalizeze surâsul… Peste tot unde s-a mutat Camil, am regăsit-o… Şi totuşi n-am făcut o legătură, n-am bănuit că în viaţa lui a existat o femeie care s-a înecat.
Pe vremea aceea ne vedeam zilnic. La masă, la prânz, seara, la meciurile de hockei, la gale de box, la filme, la teatru. Comentam spectacole, cărţi. Camil refăcea mereu „Ultima noapte” şi-mi cerea amănunte de modă feminină, adăuga pagini, capitole întregi.
Romanul — aşteptat cu o chinuitoare nerăbdare — m-a dezamăgit, într-o măsură. Îmi dădeam seama că e un moment de răscruce în literatura noastră, că deschide un drum nou şi totuşi, aveam un sentiment de nesatisfacţie. Eroina e prea vulgară, autorul trădează un spirit de revanşă, o pledoarie pro domo.
Modelul bănuiam că e o actriţă bine cunoscută în Bucureşti, o femeie încântătoare, din pricina căreia suferise cumplit. (Era singurul model? Ce altă experiență ascundea Camil?)
— Dar și ea te-a iubit, Camil, după câte înțeleg.
— Numai după zece ani o femeie are dreptul să-ţi spună că te iubeşte. Numai atunci sunt şanse să fie adevărat.
— Dar femeile astea, Mioara, Ela, își înșeală bărbatul fiindcă bărbatul s-a înşelat în alegerea lor, i-am spus lui Camil. E ca şi când ai confunda un tren internaţional cu un marfar. Crezi că ai să cobori direct la Paris şi te trezeşti că locomotiva pufăie, gâfâie şi te lasă la Breaza.
Comparaţia i-a plăcut. Camil râdea, îmi spunea: „Moft… Moft apodictic. Moft solipsist”.
Până în ziua când a apărut adevăratul Moft. Coboram pe Câmpineanu în grup: Sebastian, Camil şi ceilalţi, când am văzut un câine rătăcit, o reuşită corcitură de pudel, negru, lăţos, cu zulufii încâlciţi peste ochii care luceau ca nişte mici faruri. L-am luat în braţe şi am vrut să-l iau de tot. Dar soţul meu s-a opus. Locuiam într-o singură cameră.
Camil a acceptat să mi-l ţină în gazdă până ce capăt consimţământul marital. La început mi-l trimitea zilnic sau mi-l aducea. Pe urmă mi-am dat seama că nu mai am dreptul să-i despart. Se legaseră prea mult unul de altul. Am văzut atunci ce imense rezerve de afecţiune are Camil, ce nebănuită capacitate de sacrificiu…
Pentru Moft ar fi renunţat la orice invitaţie. Uneori se scula brusc de la masa unde era poftit, lua o maşină cu ultimii bani din buzunar ca să ajungă acasă, dacă îşi aducea aminte că nu i-a lăsat apă lui Moft… Din toată sărăcia îi cumpăra câte o cutie de biscuiţi Huntley Palmers şi mi-arăta mândru, fărămiţând laolaltă biscuiţi obişnuiţi şi biscuiţi englezeşti, că Moft îi alege pe cei din urmă şi-i lasă neatinşi pe ceilalţi.
— Nu-i e foame, Camil.
— Nu e lacom, nu face concesii. E selectiv, îmi seamănă. N-am să uit disperarea lui când Moft s-a pierdut, noaptea când l-am căutat, toți trei (Maria, femeia de serviciu, Camil și eu) până când a apărut Moft în zorii zilei. Era prima lui aventură. Camil nu l-a certat, nu l-a bătut, dar nici nu l-a mângâiat şi nu l-a consolat. Era dur cu cei pe care-i iubea, dar şi cu ceilalţi, era greu să-ți fii pe plac, imposibil să-i prevezi reacţiile. O tânără fată stăruia să-l rog pe Camil s-o primească, pentru ca să-i citească poeziile. Cu chiu cu vai a primit-o. Așteptam rezultatul, când a sunat telefonul. Fata repeta printre lacrimi:
— Nu i-a plăcut, pălăria… pălăria nu i-a plăcut.
Am crezut că nu aud bine. Când a venit la mine, mi-a redat scena. Camil i-a spus de la început:
— Ai o pălărie care-ți stă îngrozitor. Și dacă o fată nu știe să-şi aleagă o pălărie, cum o să știe să scrie versuri…
— Și nu i le-ai citit?
— Nu. Mi-a venit să plâng, am plâns și am fugit.
— Dovadă că n-are talent, mi-a spus Camil, e că a început să bocească. Unui tânăr care i-a adus un caiet cu pagini de proză, Camil i-a făcut grafologia.
— Ești superficial și norocos. De ce vrei să scrii? Poți să joci la loterie, la curse… ai să câștigi.
— Vreau să știu dacă am talent, stăruia tânărul. Scriu uşor… Îmi place…
— Nu se scrie cu talent, se scrie cu sânge. Nu se scrie uşor, scrisul nu e plăcere, e chin, e ocnă.
Camil avea dreptate. Dar a trebuit să treacă ani, să ne vedem rar, să nu ne mai vedem, pentru ca să-l înţeleg şi să-l aprob şi să-l citez la fiecare pas şi să spun în fiecare clipă: avea dreptate… Dar atunci eram prea tânără.
Camil avea o personalitate prea complexă, un trecut încărcat cu cele mai grele experienţe, trecute prin focul rece al celei mai cutremurătoare lucidităţi. Am asistat la şedinţele în care-i poza Magdalenei Rădulescu pentru un portret. Se scula mereu şi se repezea în faţa şevaletului, curios, nervos, nemulţumit. Îi explica pictoriţei cum e el, ce n-a înţeles ea, ce ar trebui să schimbe, gata să ia pensula şi să modifice anume trăsături, să-şi facă autoportretul. Exasperată, Magdalena a distrus pânza.
De altminteri, Camil avea talent la desen. Între programele spectacolelor pe care le văzusem la Paris era unul de la Casino de Paris. Răsfoindu-l, a dat de fotografia unei actriţe — Vera Rahmaninova. Şi-a procurat o fotografie mai mare și a modificat-o cu creioane colorate, înăsprindu-i trăsăturile, urâţind-o, dar reuşind într-adevăr să-i dea altă adâncime, altă expresie.
— Uite, mi-a spus, este exact Doamna T. aşa cum o văd eu.
Camil a căutat să se analizeze şi să se explice în toate piesele şi romanele. În “Mioara”, în “Act venetian”, în “Ultima noapte de dragoste”, drama se petrecea în cadrul unei căsnicii. Eroul este însurat, soţia îl dezamăgeşte, îl înşeală. E altfel decât a gândit-o, e alta. A trăit Camil sau a imaginat conflictul soţ-soţie în opera lui? Sigur că importantă e realizarea artistică, magistrală, tensiunea unică în literatura noastră a realizării acestui conflict. Dar, fiindcă aici nu-i vorba despre operă, ci despre autor, nu pot trece peste tulburătoarea destăinuire pe care o face Constant Ionescu, fost coleg de şcoală şi bun prieten al lui Camil, care afirmă la pagina 145 din cartea “Camil Petrescu, amintiri şi comentarii”:
„Mi-a rugat să fiu martor la întâia căsătorie, care s-a sfârşit lamentabil, într-un desnodământ incomprehensibil de absurd; soţia s-a aruncat în Dâmboviţa, lîngă Serviciul de ecarisaj… L-am prevenit, afectuos, că face o greşeală. El însuşi presimţea că va fi nenorocit, şi totuşi a stăruit, hotărât să facă acest mariaj, negăsind în faţa argumentelor mele decât formula stereotipă: „…vreau să sufăr prin ea, şi numai prin ea! Experienţa înseamnă luciditate“…
Multe, prea multe pagini ale romanului, — spune în continuare autorul acestor amintiri, — sunt adiacent autobiografice. Fac pentru prima oară această destăinuire, căci am fost lângă el, pe parcursul celor trei ani cât a durat convieţuirea lor”.
Despre această destăinuire uluitoare n-am citit nici un comentariu, n-am auzit nici un ecou. Trebuie să existe totuși un act de stare civilă, care a consemnat această căsătorie. Autorul acestei destăinuiri nu spune: am auzit, am citit, ci afirmă textual: “am fost martor…”
Iar la pagina 186 din aceeaşi carte, redând o replică din „Iată femeia pe care o iubesc“: „Vreau să sufăr prin Bella şi numai prin ea“, afirmă în continuare: „sunt textual cuvintele spuse de Camil, în preajma primei lui căsătorii, cu vreo cincisprezece ani în urmă. Lamentabila amintire a acestei fraze l-a obsedat într-atât încât a pus-o în gura eroului. Experienţa proprie nu l-a împiedicat să lase pe alţii să-şi trăiască propria lor experienţă”.
Şi, dacă prin absurd aceste afirmaţii nu ar fi adevărate (mă întreb încă o dată cum de n-au curiozitatea cei ce se ocupă de istorie literară să lămurească această taină), frazele atribuite lui Camil poartă pecetea personalităţii lui, a felului lui de a gândi, de a simţi, de a fi consecvent cu el însuşi, de a nu-şi concepe viaţa în afara acestei consecvenţe. Dar poate că despre război, despre căsnicie şi despre Camil nu poţi să scrii niciodată adevărul întreg…”
*** Cella Serghi, Nu e ușor să scrii despre Camil, Viaţa Românească, 1972
