Louise Marie Adélaïde de Bourbon-Penthièvre, ducesă de Orléans, s-a născut pe 13 martie 1753 la Hôtel de Toulouse, reședința familiei din Paris, și a fost cea mai mică fiică a lui Louis Jean Marie de Bourbon, ducele de Penthièvre, și a prințesei Maria Teresa d’Este.
Imediat după naștere, copila a fost dată în grija doamnei de Sourcy și, așa cum era obiceiul în epocă, a fost crescută la mănăstirea Abbaye din Montmartre, unde a fost educată timp de doisprezece ani. În copilărie, a fost încurajată să participe la acțiunile caritabile pe care le organiza tatăl ei care devenise cunoscut ca “Prințul săracilor”. Reputația lui de binefăcător l-a făcut popular în toată Franța și, mai târziu, în timpul Revoluției, l-a salvat de la moarte.
La moartea singurului ei frate, prințul de Lamballe, pe 8 mai 1768, Marie-Adélaïde a devenit moștenitoarea a ceea ce urma să devină cea mai mare avere a Franței. Mademoiselle de Penthièvre i-a fost prezentată regelui pe 7 decembrie 1768, într-o ceremonie numită de nubilité (care marca finalul adolescenței), de către mătușa maternă, Maria Fortunata d’Este, Contesă de la Marche, fiind primită de Ludovic al XV-lea, de Delfin și de alți membri ai familiei regale.
În această perioadă a fost aranjată căsătoria prințesei cu Louis Philippe Joseph d’Orléans, ducele de Chartres, fiul ducelui d’Orléans, deși Marie-Adélaîde era îndrăgostită de vărul ei. Ludovic al XV-lea l-a avertizat pe bunul ei tată asupra reputației proaste a tânărului duce de Chartres, pe care îl considera ca fiind prea libertin, dar mariajul a avut totuși loc la Palatul Versailles pe 5 aprilie 1769, iar la ceremonie au participat toți prinții de sânge, contractul de căsătorie fiind semnat de membrii familiei regale. În aceeași zi, regele Ludovic al XV-lea a găzduit o cină de nuntă la care au fost invitați zeci de aristocrați. Prințesa a adus în casa deja bogată a familiei Orléans o zestre de șase milioane de lire și un venit anual de 240.000 de lire, care a crescut ulterior la 400.000.
În primele câteva luni de căsătorie, cei doi soți păreau devotați unul altuia, dar nu după mult timp ducele s-a întors la viața de libertinaj pe care o avusese înainte.
În vara anului 1772, la câteva luni după ce Marie-Adélaïde a adus pe lume o fiică, Philippe a început o legătură secretă cu una dintre doamnele ei de onoare, Stéphanie Félicité Ducrest de St-Albin, Contesă de Genlis, nepoata Doamnei de Montesson, soția morganatică a tatălui lui Philippe. Când aventura romantică s-a încheiat, Félicité a rămas în slujba prințesei la Palais-Royal, fiindu-i prietenă de încredere atât prințesei, cât și a lui Philippe. Cei doi i-au apreciat mult inteligența și în iulie 1779 au numit-o guvernanta fiicelor lor gemene, Adelaide și Françoise, născute în 1777.
Profesoara și cele două eleve au locuit într-o casă construită special pentru ele pe terenul Couvent des Dames de Bellechasse din Paris, dar opiniile politice liberale ale guvernantei au făcut-o pe regina Maria Antoaneta să o deteste, iar mama fetelor, influențată de aceasta, a început să obiecteze față de educația pe care fosta amantă a soțului le-o oferia micilor prințese, astfel că în scurt timp relația dintre cele două femei a devenit insuportabilă.
La moartea lui Louis Philippe d’Orléans, în noiembrie 1785, soțul prințesei a devenit noul duce de Orléans și a ocupat prima poziție în ierarhia de la Versailles, după familia directă a regelui, dar pe 5 aprilie 1791, Marie-Adélaïde și-a părăsit familia și a plecat să locuiască cu tatăl ei, la castelul de Bizy din Normandia. În timpul Revoluției, ducele a fost considerat de la bun început suspect în ochii girondiștilor, iar pe 6 aprilie toți membrii familiei Orléans care mai rămăseseră în Franța au fost arestați, inclusiv Philippe Égalité și fiul său, contele de Beaujolais, fiind închiși în închisoarea de l’Abbaye din Paris.
Mai târziu, cei doi au fost transferați la Fort Saint-Jean din Marsilia, unde li s-a alăturat curând ducele de Montpensier, care fusese și el arestat între timp. Ducele Philippe Égalité, care susținuse activ Revoluția franceză, a fost ghilotinat în timpul Regimului Terorii. Datorită stării sale de sănătate precare, Marie-Adélaïde a fost lăsată să rămână în Franța, sub pază, la castelul de Bizy, dar moștenirea i-a fost confiscată de guvernul revoluționar.
După execuția soțului, Marie-Adélaïde a devenit cunoscută ca “Veuve Égalité”, a fost încarcerată la Palatul Luxemburg, care fusese transformat în închisoare, și aici l-a întâlnit pe bărbatul care urma să devină “dragostea vieții sale”, un fost membru al Convenției naționale pe nume Jacques-Marie Rouzet, care fusese închis la căderea Girondinilor. În iulie 1794, la sfârșitul Domniei Terorii, prințesa a fost transferată la “Pensiunea Belhomme”, un fost azil psihiatric transformat în închisoare pentru bogați în timpul Revoluției.
Rouzet, devenit după eliberare membru al Consiliului celor Cinci Sute, a reușit, în 1796, să-i obțină și ei libertatea, cuplul rămânând Paris până în 1797. În acel an a fost emis un decret care i-a alungat din Franța pe toți urmașii Casei de Bourbon, astfel că Marie-Adélaïde a fost exilată în Spania, la fel ca și cumnata ei, Bathilde d’Orléans, ultima prințesă de Condé. Bărbatul a însoțit-o până la granița cu Spania și a reușit să i se alăture în secret la Barcelona. Marie-Adélaïde nu și-a mai văzut niciodată cei doi fii mai mici, Montpensier și Beaujolais, care au murit în exil înainte de 1814. Ea, Rouzet și Bathilde s-au întors în Franța în 1814, în momentul primei Restaurații a Bourbonilor și, după multe complicații juridice care au durat aproape până la moartea sa, și-a recuperat cea mai mare parte a moștenirii.
Louise Marie Adélaïde de Bourbon-Penthièvre a murit în castelul său de la Ivry-sur-Seine pe 23 iunie 1821, după o grea suferință provocată de un cancer la sân. Rouzet, iubitul ei, murise cu nouă luni înainte, pe 25 octombrie 1820, iar fiul, Louis Philippe, a devenit rege al Franței în 1830.
