“Nu a fost decât o pasionată, un suflet în flăcări, aprins de ideea de dreptate”, scria Jules Michelet în „Istoria Revoluției Franceze” despre Théroigne de Méricourt. Povestea ei a început într-un mic sat din actuala Belgia și s-a sfârșit într-un ospiciu, dar între aceste două puncte a dus o viață curajoasă și demnă.
Născută pe 13 august 1762 în satul Marcourt, în Principatul Liège, Anne-Josèphe Terwagne provenea dintr-o familie modestă de fermieri. Copilăria i-a fost umbrită de pierderea mamei și de o adolescență zbuciumată. Pe când era foarte tânără, a părăsit casa părintească pentru a lucra în serviciul unor familii înstărite, visând la o viață mai bună.
Ajunsă la Londra în urma unei relații cu un ofițer englez care a abandonat-o ulterior, Anne-Josèphe nu a cunoscut niciodată dragostea adevărată. A învățat, a citit mult, apoi a început să vorbească cu încredere despre drepturile femeilor și despre rolul lor în societate. La izbucnirea Revoluției Franceze, în 1789, s-a mutat la Paris și și-a schimbat numele în Théroigne de Méricourt.
În capitala Franței, a devenit repede o figură obișnuită a mișcării revoluționare. Mergea frecvent la Clubul Iacobinilor, asista la dezbateri și ținea discursuri prin piețele orașului. Îmbrăcată adesea în haine de „amazoană” – o tunică roșie, o sabie la brâu și pălărie cu pene – Théroigne atrăgea toate privirile.
Cerea ca femeile să aibă dreptul de a purta arme, de a vota și de a participa activ în viața politică. În octombrie 1789, a fost prezentă la celebrul marș al femeilor către Versailles și a devenit astfel o figură simbolică a Revoluției Franceze care, deși promitea egalitate, în realitate i-a exclus pe cei mai vulnerabili dintre cetățeni.
Francezii au creat despre ea un mit care s-a răspândit cu o viteză uimitoare. Povestea spunea că a urcat zidurile Bastiliei și că ar fi tras prima asupra bastionului, apoi ar fi fost răsplătită de popor cu o armă aurită, în semn de recunoștință. Realitatea istorică este diferită. Théroigne nu a fost prezentă la Căderea Bastiliei, nicio cronică oficială și niciun martor al evenimentului nemenționând-o printre revoluționarii care au pătruns în fortăreață în ziua de 14 iulie 1789.
Fabulațiile fuseseră lansate, în primul rând, de presa conservatoare, care avea nevoie de o figură feminină pentru a da un avertisment despre ce se întâmplă când femeile “ies din rând”.
Pamfletele vremii au transformat-o într-o „tigresă” însetată de sânge, un amestec de amazoană și desfrânată, o Jezabel revoluționară care incita gloata la crimă, o curtezană, o spioană sau o criminală, i s-a atribuit participarea directă la masacre și comploturi, fără nicio dovadă. Unele gravuri chiar au prezentat-o călare, cu sabia ridicată, în timp ce în fundal Bastilia ardea. În realitate, în acele zile, Théroigne de Méricourt era foarte apropiată de cercurile revoluționare, dar încă nu pășise în arenă.
Istoricii moderni, precum Dominique Godineau sau Lynn Hunt, au demontat aceste mituri și au readus figura Théroignei în sfera realului: a fost o militantă pasionată și curajoasă, o femeie educată, lucidă și implicată politic într-o lume dominată de bărbați, iar acest lucru s-a dovedit a fi o vină de neiertat.
În 1793, a fost agresată public la Clubul Cordelierilor, fiind bătută de susținătoarele iacobinilor, care o considerau o trădătoare a cauzei populare. Incidentul a fost profund umilitor și a reprezentat un punct de cotitură în viața ei. Femeia a suferit o cădere psihică gravă, iar în anii următori starea sa s-a deteriorat continuu.
Un an mai târziu, fratele Théroignei a cerut să fie internată într-un spital, inițial pentru tratament. Mai târziu, medicii au declarat-o „nebună” și femeia a fost închisă în faimosul ospiciu al Spitalului Salpêtrière din Paris. Acolo avea să-și petreacă ultimii 23 de ani ai vieții, uitată de lume și redusă la tăcere.
Medicul Jean-Étienne Esquirol, cel care a tratat-o, nota într-un raport că pacienta repeta obsesiv discursuri despre libertate, în timp ce era îmbrăcată în zdrențe și rătăcea prin curtea spitalului. Cuvintele ei nu erau lipsite de sens, dar nimeni nu mai voia să le asculte.
Théroigne de Méricourt a murit pe 8 iunie 1817, la vârsta de 54 de ani, pe un pat mizer de ospiciu. Nu a avut parte de funeralii publice, nu a existat la acel moment nicio recunoaștere oficială a meritelor ei. Revoluția pe care o slujise cu pasiune o uitase, dar, în secolele următoare, numele i-a fost redescoperit. Scriitorii romantici au transformat-o într-un personaj de legendă, iar istoricii au început să îi reconstituie viața. Astăzi este consideră una dintre primele femei care au cerut, în mod explicit, egalitate între femei și bărbați.
În 1989, la bicentenarul Revoluției Franceze, a fost portretizată în filmul de televiziune „Théroigne de Méricourt, amazoana roșie”, Olivia Brunaux fiind distribuită în rolul principal, iar în 2016, figura ei a fost evocată într-un episod al serialului documentar „Femeile Revoluției – Secretele istoriei”, difuzat de France Télévisions.
