HomeMonarhia în RomâniaRegele Carol I și Regina ElisabetaDurerea fără margini a reginei Elisabeta a României

Durerea fără margini a reginei Elisabeta a României

“Celebram, pentru prima dată, Crăciunul împreună, prințul și cu mine, de curând căsătoriți, în palatul nostru din exil. Și-mi aduc aminte că i-am dus în cameră un pom micuț și, sub acest pom, nimic alta decât un legănel, cel mai mic pe care-l putusem găsi, căci tremuram încă să nu fie o himeră scumpa nădejde simbolizată prin leagănul acela.

La al doilea Crăciun al nostru, copila noastră era de față (principesa Maria venise pe lume pe 8 septembrie 1870 la București), încă prea mică, ce-i drept, spre a părea altfel decât mirată.

O criză ministerială ne tulbură serbarea intimă, deoarece prințul, prins de grave datorii, putu să vie lângă noi abia în clipa când licărirea lumânărilor murea între ramuri. Aveam, totuși, de data asta un prilej de bucurie: un copil era între noi – nu era băiat, e adevărat, dar se părea că mulți fii puteau încă să ne sosească și multe fetițe. Astfel era cel puțin părerea medicului, care îmi vorbise de opt sau nouă copii, Și-mi aduc aminte zâmbetul său când părui a găsi că atâția ar fi abia de ajuns.

Un lucru totuși ne-a fi fost veșnic supărător în viața noastră orientală. Crăciunul și toate serbările cad totdeauna cu douăsprezece zile mai târziu ca în Apus, așa că nu puteam niciodată să ne gândim să le serbăm la aceeași oră cu iubiții noștri din depărtare, ci mult timp după dânșii și atunci când ei aproape le uitaseră. Această deosebire de date ne izolă și mai mult și, în vederea Ajunurilor noatre de Crăciun, ștersei atâtea lacrimi!…

Dar se întâmplă adesea că zilele pe care le crezi dureroase, le dorești în urmă, ca pe cele mai bune din viață, câtnd le privești mai târziu în negura trecutului…

Carol I

Al patrulea Crăciun al nostru în prispa unei plecări, trecu aproape nebăgat în seamă, cu toate că tot era între noi copila, acum crescută, ființă care știa să priceapă toată bucuria noastră, în mijlocul vieții noastre oficiale, așa de grea și de împovărată.

Singur al cincilea Crăciun al nostru fu de o frumusețe strălucitoare; de departe, în adâncimea în care anii l-au cufundat, îmi pare că luminează încă noaptea vieții mele… Neuitatul Crăciun avu loc în acel frumos an 1873, când pentru prima dată de la căsătoria mea îmi revăzui patria și când mă dusei să arăt acolo pe drăguța mea de copilă, despre care lumea spunea că-i Ondină.

În timpul lungei călătorii, ea întreba mereu, la fiecare fluviu pe care-l zăreau tinerii ei ochi: “Ăsta e Rinul mamei?”…

Treizeci de ani au trecut peste aceste amintiri și de-abia am curajul să vorbesc de ele… Am transcris, în introducerea Rapsodului Dâmboviței, toate drăgălașele lucruri ce se îmbulzeau pe buzele ei ca o poezie pură, așa încât ziceam adesea atunci: “Copilul meu este singura-mi poemă bună!”

O, da, a fost adevărată și duioasă sărbătoare de Crăciun aceea pe care am serbat-o în fericitul an 1873! Mulți invitați, multe fete tinere, toate fetițele de la orfelinat și de la copiii găsiți! Și în mijlocul lumii acesteia, îngerașul astăzi zburat, care, în seara aceea, părea că are aripi, așa lunecă fără să atingă pământul printre umilele sale prietene de un ceas!

I se dăruise o trăsurică și ceilalți copii o traseră cu ea prin sală, adevărat echipaj de zână!…

Din fundul depărtării trimite încă raze seara aceasta în noaptea ce s-a lăsat asupra vieții mele!

În 1874 sosi prima dintre lugubrele noastre zile de Crăciun, după ce zâna cu echipajul copilăresc ne părăsise pentru vecie. Ne închipuisem că ne va fi cu putință să suferim acest Crăciun mulțumită deosebirii de calendar, spunându-ne că nu este adevărata seară, adevăratul Crăciun de la noi de acasă, dar nu izbutirăm să ne amăgim. Ne hotărârăm să trecem în tăcere ajunul ăsta (…)

De atunci, Crăciunurile cele posomorâte se urmară. Cine oare ar fi putut să ni le mai lumineze, când plecase ea, zâna mea?… Și niciodată ea n-a voit, de-acolo de unde se află, să ne trimită alt copil, ca și cum s-ar fi temut c-o să ne mângâie prea mult de plecarea ei!

Ah! putea totuși să ne trimită mulți – frățiori și surioare – pierderea sa ar fi rămas tot aceeași rană, etern sângerând, spăimătoare sfâșiere de care nu poți niciodată să te vindeci.

Doamne, să n-ai decât un copil, numai unul, să-l pierzi și să nu mai ai altul niciodată!”

 

Regina Elisabeta a României, Revista Luceafărul, 1913

No comments

leave a comment