Marie Ana Aurelia (Mariana) Drăgescu s-a născut pe 7 septembrie 1912 la Craiova, a fost fiica unui ofițer și a unei profesoare de muzică și a urmat liceul la Lugoj. S-a înscris la Facultatea de Educație Fizică, dar a trebuit să se retragă în scurt timp, pentru că familia nu-i putea asigura susținerea financiară necesară. Pasionată de sport (a practicat schi, natație, canotaj și alpinism), în 1935 a absolvit cursurile școlii de echitație din București.
În același an a început să zboare pe avioane cu dublă comadă, obţinând al şaptelea brevet de pilotaj feminin din România. În anul 1937, a fost încadrată la Aeroclubul Regal, apoi, din iunie 1940, la Ministerul Transporturilor Navale şi Aeriene, în funcţia de pilot. Tânăra a fost mobilizată şi, din anul 1941, a plecat pe front, făcând parte din Escadrila Sanitară, supranumită Escadrila Albă.
“Energică, cu sânge rece și prevăzătoare… Disciplinată. Simțul datoriei perfect dezvoltat și din convingere. Are multă inițiativă în îndeplinirea serviciului și a misiunior”, aprecia comandantul grupului din care a făcut parte Mariana Drăgescu. “În cadrul Grupului aerotransport sanitar al Corpului aerian român, a efectuat zboruri uneori în condiții de mare dificultate pentru salvarea răniților și transportarea lor la spitale.
“Mai departe, pe front, aviatoarea Mariana Drăgescu a dus sângele conservat necesar ambulanțelor, echipament sanitar, medicamente, a purtat corespondența militară, executând uneori 10 ore de zbor pe zi. Ca si pe bunicul său în 1877, ca și pe tatăl său în 1916, patria a recompensat-o pe temerara femeie-pilot cu înalte distincții”, menționează Revista de istorie în 1985.
Ziarul Capitala scria în noiembrie 1938:
“Când am sunat la uşa apartamentului doamnei Mariana Drăgescu, nu a trebuit să aştept mult. În faţa mea se afla o persoană surprinzător de tânără şi vioaie.
— Caut pe d-na Drăgescu.
— Ea însăşi.
— Crezusem că sunteţi fiica.
— Vai! Nu sunt aşa de tânără.
În fine. intru în apartamentul mic, simplu. Caut un locşor pentru a-mi agăţa jacheta, cuierul e plin de haine de piele, căşti, într-un cuvânt tot echipamentul trebuitor unui aviator. Conversaţia s-a legat uşor. D-na Drăgescu, a cărei tinereţe mă deconcertase, e foarte comunicativă.
În legătură cu tinereţea d-sale, îmi mărturiseşte că de trei ani a obţinut brevetul de pilot aviator al şcoalei „Cantacuzino” şi a făcut şi cursurile de zbor fără vizibilitate.
Iar înainte de a se fixa în aviaţie, pentru care are o adevărată pasiune, a practicat toate sporturile: călărie, automobilism, înot. E o campioană şi se mândreşte cu performanţa sa.
— Am trecut Dunărea înot – dus şi întors pe la Cladova – cu o odihnă de 20 de minute pe malul sârbesc.
Apoi începe să-mi vorbească despre aviaţie.
Fiică de colonel, mânuieşte cu mare naturaleţe termenii tehnici militari.
— A fost o surpriză pentru familie intrarea mea în aviaţie. La început au protestat. Acum s-au învoit chiar să vând o casă ca să-mi pot cumpăra un avion pe care îl aştept. Un „Messerschmidt” mic, de turism.
— Aţi participat la manevrele regale toate aviatoarele?
— Da. Ce bine a făcut dl. ministru al Aerului că s-a gândit şi la noi. Am trecut cu acest prilej un nou examen. Acum toată lumea e de partea noastră.
— Povestiţi-ne ceva din impresiile de manevre.
— Într-o dimineaţă primesc un plic mare de la minister, cu menţiunea „confidenţial”. Îl deschid cu emoţie (moment pe care nu-l voi uita niciodată), înăuntru „ordinul de chemare”. Sever… cine nu se prezintă în termen de… va fi pedepsit cu închisoare. Ce să vă spun? O bucurie imensă m-a năpădit. Am alergat numaidecât la comandantul forţelor aeriene. Se ivea în faţa mea un mic obstacol. Nu aveam încă avionul meu — şi în aceeaşi situaţie mai erau vreo două camarade. Lucrurile însă s-au aranjat. S-au rechiziţionat imediat aparatele trebuitoare. Am format o escadrilă şi am început antrenamentul. În sfârşit, a sosit şi ziua când a trebuit să plecăm la manevre. Când am ajuns acolo… o puzderie de avioane pe câmpul de aterizaj. Căutam un locșor unde să cobor.
Ne-am prezentat numaidecât la cartierul general pentru ordine. Toată lumea acolo era în ţinută de campanie. Am fost repartizată în “escadras” şi făceam parte din armata „albastră” a amicilor. Nadia şi Irina au căzut la „roşii”, erau inamicii. (E vorba de doamnele Nadia Russo şi Irina Burnaia).
Odată atribuţiunile fixate, am fost libere în ziua aceea. Se făcuse seară şi ne-am dus în dormitoare. Acolo, paturi soldăţeşti, tari şi foarte bune. Am dormit minunat. La 5 dimineața era deşteptarea.
— Cum a mers cu deşteptarea la 5?
— Nadia ne scula pe toate. Şi era foarte energică.
— După cum observ, „amicele” şi „inamicele” erau foarte bune camarade în dormitoare.
Observaţia mea glumeaţă a căzut în gol De aceea pun o întrebare serioasă:
— Cum au decurs „luptele”?
— Foarte bine. Albaştrii au ieşit învingători. Am fost felicitate de d. ministru, la încheierea manevrelor.
— Şi cam au fost misiunile d-tale?
— Noi, aviatoarele, făceam serviciile din spatele frontului. Servicii de legătură. Am avut misiunea de a transporta un ofiţer într-un centru din sudul Moldovei şi a duce corespondenţă. Trebuie multă prudenţă şi mai ales discreţie. De altfel, am primit instrucţiuni să ne ferim de „spionii” care mişună şi orice ne întreabă să răspundem: „Nu se ştie!”. A mai trebuit să fac identificări de terenuri, să arunc corespondenţă.
V-am mărturisit la început surpriza mea în faţa tinereţii d-sale. La plecare însă am rămas cu convingerea că am stat de vorbă cu un aviator îndrăgostit de cariera sa, plin de adâncă seriozitate şi cu conştiinţa răspunderii ce are atunci când e nevoie de serviciile sale.
Aviaţia noastră militară poate conta la nevoie pe aceste tinere elanuri”.
Sfârșitul războiului a găsit-o la Trencin, în Cehoslovacia, în cadrul Escadrilei 113 Legătură, unde era împreună cu o altă aviatoare româncă, Eliza Vulcu, alături de care a îndeplinit importante misiuni de zbor. “Multe din aceste zboruri se desfășurau la mică înălțime, peste păduri compacte care nu ofereau nicio șansă de supraviețuire în caz de aterizare forțată”, își amintea cea din urmă, continuând: “La 22 de ani credeam în steaua noastră norocoasă”.
După încheierea războiului, Mariana Drăgescu a fost încadrată ca pilot la aerobaza Aviației Civile de la Băneasa, efectuând o serie zboruri în scop medical, apoi, după ce în 1949 a obținut brevetul de instructor de zbor, a lucrat la Școala de pilotaj de la Ghimbav ce era coordonată de Comisia centrală a Aviației Sportive, instruind câteva sute de elevi. În 1953, a fost oprită de la zbor și până în 1955 a fost încadrată ca inspector tehnic la Direcția Aviației Civile. În cele din urmă, Mariana Drăgescu a fost exclusă din corpul aviatorilor din cauza “originii nesănătoase”, astfel că a fost nevoită să se angajeze ca dactilografă la o policlinică din București. Curajoasa eroină a aviației românești a fost pensionată în 1967 cu o pensie minimă, pentru că avea “vechime incompletă” în câmpul muncii.
De-abia după 1989 faptele ei au devenit cunoscute în România, a primit gradul de locotenent în rezervă al Armatei române, iar în 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, salvând viața a numeroși militari răniți”.
În 2012, aviatoarea a fost avansată la gradul de comandor, prin ordinul ministrului Apărării Naționale.
Mariana Drăgescu a încetat din viață la vârsta de 101 ani, pe 24 martie 2013, la București.
Sursa: Revista de istorie, nr. 4, 1985
Foto: Muzeul Național de Istorie al României
