HomeEroii României moderneEcaterina Teodoroiu, povestea eroinei de la Jiu

Ecaterina Teodoroiu, povestea eroinei de la Jiu

DS TW

Cătălina Vasile Toderoiu s-a născut pe 15 ianuarie 1894 la Vlădeni, astăzi un cartier din Târgu Jiu, într-o familie de țărani care mai avea încă cinci băieți și două fete. Fetița a început studiile la școala primară din sat și le-a continuat la cea din Târgu Jiu, perioadă în care numele său a fost schimbat în Ecaterina Teodoroiu, pentru că așa fusese înscrisă în catalogul clasei.

A urmat apoi, până în 1909, Școala româno-germană din Târgu Jiu și după aceea a mers la un pension din București, cu dorința de a deveni învățătoare. Aici a avut contact cu primii cercetași din România, intrând în 1913 în grupul numit “Păstorul Bucur”. După izbucnirea Primului Război Mondial, Ecaterina s-a transferat la Târgu Jiu, la gruparea de cercetași “Domnul Tudor”.

Vatinca Cambrea, sora viitorului general Cambrea, cea care a fost prima cercetașă din orașul Târgu Jiu, a povestit într-un interviu acordat în aprilie 1970 Radiodifuziunii române cum a cunoscut-o pe eroina de la Jiu: “Într-o zi, fratele meu vine acasă și spune: Știi, acum este și a doua cercetașă. Și a doua zi, când m-am dus la sediu, în birou când am intrat, văd că după scaun se ridică o tânără destul de modestă, s-a ridicat în picioare când eu am intrat în cameră. Și profesorul ne face cunoștință: Ecaterina Teodoroiu, Vatinca Cambrea. (…) Faptul că s-a sculat în picioare când am intrat, așa m-a dezarmat… și așa m-a impresionat în același timp. Eu eram o fată de 14 ani atunci, nu știam ce să fac. Și a venit spre mine și mi-a întins mâna și dacă nu mă înșel, m-a și sărutat. Era modestia personificată, era frumușică, de statură mijlocie, avea ochelari, un păr tuns scurt și…. modestă. Dânsa era mai mare cu trei ani decât mine, eu eram mai cochetă, chit că eram de 14 ani, aveam o fundă la spate, chit că eram îmbrăcată cercetașă, o cravată mai cochet pusă, cu nodul mai cochet… Ea era modestă, absolut modestă…

M-a impresionat spiritul ei de sacrificiu și marea camaraderie pe care ne-o arăta. Ce era mai greu, ea făcea. Nu știu de unde își procurase și o bicicletă, că toată corespondența grea și îndepărtată, ea o făcea, tot ce era greu, ea făcea. Era o camaradă nemaipomenită.

Toți elevii care eram cercetași ne ocupam de corespondența scrisă, să o ducem la destinație. Scriam scrisorile soldaților către familie, către iubite, le citeam înainte de două-trei ori, ne luau scrisoarea din mână și se uitau la ea, noi scriam numai pentru cei care nu știau carte. Se uitau, și numai dacă era ordonat scris, numai atunci aveam dreptul să o punem în plic. Un an de zile am activat în cadrul acestei cohorte de cercetașe cu Ecaterina Teodoroiu, apoi au pătruns armatele germane în Olt.

Am primit ordin de evacuare și am plecat. Într-o dimineață tata vine și spune: plecăm. În fața casei era o căruță, au pus ce a trebuit în căruță și am plecat, nu am mai luat legătura cu Ecaterina atunci, era o nebunie… Am ajuns la București și după un an ne-am întors din nou în Târgu Jiu, tata și mama începuseră să facă ordine prin casă și, făcând curățenie, mama găsește între soba de teracotă și un zid un bilet lipit cu ceară de lumânare. În bilet scria: “Te-am căutat, am trecut Jiul înot.

Ecaterina”

O lună de zile am stat și m-am gândit cum a trecut ea Jiul să mă caute pe mine, dacă o prindeau nemții? Am fost bolnavă de grijă o lună de zile. Înainte îmi spunea: Vai, Vatinca, ce frumos ar fi să mergem pe front, să-i ajutăm pe acești băieți atunci când cad răniți. Vii cu mine, vii? Și îi promisesem că vin și mă duceam dacă mă lua ea înaintea lui tata, mă duceam precis.

Apoi a auzit toată lumea că e pe front, toate veștile le urmăream de la radio, din ziare, cum se putea atunci”.

În 1916, când România a renunțat la neutralitate și a intrat în război, tânăra a devenit asistentă medicală, urmând Regimentul 18, în care lupta fratele ei, Nicolae, chiar în zonele din Gorj.

După moartea lui Nicolae, căzut pe front, Ecaterina a decis să lupte activ și a cerut permisiunea comandantului Diviziei a II-a să fie transferată într-o unitate de combatanți.
Pe 10 octombrie 1916, când a avut loc prima bătălie de la Jiu, Armata I Română, comandată de generalul Ion Dragalina, a respins o puternică ofensivă inamică, iar soldatul Ecaterina Teodoroiu a fost în primele linii. A fost luată prizonieră, fiind dusă la Cărbunești, iar de acolo a reușit să evadeze împușcându-l pe soldatul german care îi păzea pe ea și pe comandantul de pluton.

Revenită la unitate, tânăra a continuat lupta în zona orașului Filiași, fiind rănită destul de grav. În timp ce se afla în spital, armata română s-a retras în Moldova și ea a fost mutată pe rând în spitalele din Craiova, București și în cele din urmă, la Iași.
Curajoasa Ecaterina a fost vizitată personal de regina Maria, care i-a conferit decorația “Virtutea militară” clasa a II-a și a înaintat-o în gradul de sublocotenent, presa vremii relatând pe larg momentul întâlnirii suveranei cu modesta fată din Jiu.

Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu a revenit pe front în vara lui 1917. Pe 20 august, Regimentul 43/59 Infanterie din care făcea parte a ocupat poziții în tranșeele de pe Dealul Secului, în zona localității Muncelu. Peste două zile, în seara de 22 august, în timpul unui atac declanșat de Regimentul 40 Rezervă german și respins de trupele române, Ecaterina Teodoroiu a fost împușcată mortal în cap, conform unei versiuni, sau în piept, conform unei alte variante. Tânăra se afla în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent.

După încheierea războiului, Ecaterina Teodoroiu a devenit o eroină a României Mari. Inițial a fost înmormântată în comuna Fitionești din Vrancea, dar în iunie 1921 osemintele ei au fost mutate la Târgu Jiu, într-un mausoleu din centrul orașului. În 1936, mausoleul a fost refăcut de sculptorița Milița Pătrașcu, edificiul fiind ridicat prin strădania destoinicei Arethia Tătărescu, președinta Ligii Femeilor Române din Gorj, care în 1938 a finanțat și consolidarea casei în care se născuse Ecaterina Teodoroiu, locuință care a fost declarată casă memorială.

Familia Ecaterinei Teodoroiu

În 1930, regizorul Ion Niculescu-Brună a realizat filmul “Ecaterina Teodoroiu”, cu actrița Felicia Frunză în rol principal, o viziune eroică asupra Primului Război Mondial. Printre interpreți s-a aflat și mama Ecaterinei, Elena Teodoroiu.

Regizorul a reconstituit scenele de război cu figuranți printre care se pare că erau mulți dintre supraviețuitorii luptelor în care a pierit eroina de la Jiu. În film au fost introduse și scene filmate pe front din arhiva Serviciului Cinematografic al Armatei, inclusiv câteva secvențe în care apărea chiar Ecaterina Teodoroiu.

G. Lungulescu, un ofițer care a cunoscut-o, a povestit în 1935:

“Îmi sună şi acum în minte, după nouăsprezece ani, cuvintele străfulgerătoare cu care marele nostru comandant, generalul Ion Dragalina, ne-a trimis la isbândă sau la moarte, cuvinte pe care supravieţuitorii acelor lupte i le-au săpat pe lespedea mormântului.

„Luaţi aminte ofiţeri şi soldaţi! Veţi apăra cu trupurile voastre pământul sfânt al Patriei. Trupa care nu poate să înainteze va muri pe loc!“

Aşa a şi fost! Mitralierele germane şi puştile lor mitraliere, care lucrau numai cu gloanţe explozibile, ne decimau rândurile. Una după alta companiile noastre se topeau în foc. Atunci s-a dat ordin ca ultima companie — companie de mehedinţeni, alcătuind rezerva detaşamentului, să intre în foc. Era comandată de căpitanul Puiu Lepri, care şi-a găsit sub ochii noştri cea mai glorioasă moarte. S-a produs atunci un fapt pe cât de neaşteptat, pe atât de uluitor pentru inamic. Acest asalt al morţii, acest iureş nebun la baionetă, noi l-am făcut pornind din lunca şi apa Sodolului până în linia satului Arcani, cu ţipete spăimântătoare, în care clocotea ura noastră formidabilă.

Înspăimântați, bavarezii au intrat în panică. Zadarnic ofiţerii îi împuşcau fără cruţare, strigându-le cu desnădejde: „Nich caput Kammerad”. Baionetele noastre spintecau fără milă, iar acolo unde lupta era mai aprigă, luptam cu dinţii şi cu pumnii. Biruinţa ne-a costat mult. Din efectivul companiei de peste patru sute de oameni n-au supravieţuit luptei de la Rasoviţa decât optzeci.

În spitalul „Crucii Roşii” de la Craiova ne-a fost dat să auzim de la căpitanul Liviu Teiuşeanu, căruia i se amputase braţul, despre eroismul minunate al copiilor de la Jii. Comandant al cohortei cercetăşeşti „Tudor Vladimirescu”, era mândru că până şi copiii Gorjului au ştiut înfrunta tehnica de fier şi cerbicia teutonă, umilindu-le.

Puţin timp după aceea, împrejurările neaşteptate mi-au dat prilejul să cunosc şi acţiunea personală şi mai ales rolul de animatoare pe care l-a avut Ecaterina Teodoroiu în cadrul acelor lupte măreţe prin inegalitatea forţelor dintre noi şi austro-germani.

În primele zile ale lunii noiembrie , odată cu populaţia Craiovei, am fost evacuaţi şi noi, răniţii. Cei mai mulţi, văzând situaţia tragică, deşi cu rănile nevindecate, am părăsit paturile pentru a relua lupta. Un plan de evacuare sistematică lipsea, fiecare gândindu-se să se salveze.

În gara Costeşti, apariţia unui avion inamic băgase spaima între refugiaţii unui tren plin cu civili şi ostaşi răniţi. Tocmai se restabilise ordinea şi putuserăm să ne organizăm apărarea cu armele ce le aveam asupra noastră, când un tânăr, Begulescu, actualmente inspector în serviciul central al ,Discom”-ului, m-a înştiinţat că în tren se află o fată rănită pe front, ale cărei răni supurau groaznic, refugiaţii nevoind să-i lase banca pe care sta întinsă.

Când am intrat în compartimentul vagonului indicat am găsit pe Ecaterina Teodoroiu întinsă pe bancheta pe care i-o revendicau cu energie câteva refugiate, batjocorind-o. Fata era extenuată. Era îmbrăcată soldăţeşte. Arma, cartuşierele şi chipiul îi erau puse deasupra capului, în fileul pentru bagaje.

Părul tuns îi atingea umerii. Capul i se sprijinea pe o căciulă ciobănească ce-i fusese dată de un creştin milos. Era rănită de foc de armă la amândoi genunchii şi de o schijă la umărul stâng.

În câteva cuvinte m-a pus în curent cu lupta de la Filiaşi în care căzuse rănită alături de trupul neînsufleţit al unui inimos ofiţer, maiorul Papastopol, al cărui regiment îmi scapă, şi al fratelui său, soldat.

Rănile-i supurau groaznic infectând aerul. Puroiul trecuse prin pansamentul provizoriu, năclăindu-i picioarele. La fel și rana de la umăr.

Am pus ordine în compartiment, apelul făcut la respectul datorat eroismului acestei copile dând imediat rezultate. Un val de simpatie s-a revărsat asupra ei.

Până la venirea doctorului pe care l-am rugat să-i schimbe pansamentele și să-i asigure un loc în prima ambulanţă, mi-a povestit toate întâmplările neobișnuite prin care trecuse, întâmplări pe care cu 13 ani în urmă le-am transpus — cu ajutorul domnului colonel Radu Makarovitsch și al distinsei artiste Marietta Rareş în filmul „Evocaţiuni eroice”, film de propagandă pentru opera Societății „Cultul Eroilor”.

Teodoroii au fost opt fraţi. Trei din fraţii mai mari ai Ecaterinei au murit pe front. Când ea a aflat în spitalul ce funcţiona în liceul Tudor Vladimirescu din Tg. Jiu, spital unde era cercetașă, de la răniţii aduşi de pe front, că fratele ei mai mare, Nicolae, sergent în Reg. 18 Gorj- Jiu a căzut în munţi, a plecat să-i caute trupul.

Îmbrăcată soldăţeşte, a rătăcit, ajungând în liniile inamice. Germanii au socotit că e un soldat şi au dat-o în paza unui ulan — s-o predea comandamentului. Pe când o escorta spre comandament, la o descălecare a ulanului şi când s-a socotit sigură, cu o mişcare rapidă şi îndrăzneaţă, copila, smulgând un revolver din oblăncul şeii, l-a descărcat în capul ulanului, şi după ce i-a luat calul şi capela, a plecat în galop după ce a observat poziţiile inamice , izbutind să ajungă cu bine în liniile româneşti.

Preţuită pentru actul său de curaj şi constatându-se justeţea spuselor referitoare la artileria şi poziţiile inamice, i s-a îngăduit cererea de a lupta în rândurile ostaşilor, cu arma în mână.

Mai mult decât o combatantă, Ecaterina Teodoroiu a fost însă o animatoare. Fără nici o exagerare, mărturisesc că am fost impresionat de inteligenţa vie şi mai ales de darul pe care-l avea de a scoate în relief cu un umor irezistibil ridicolul din caracterul şi situaţiile în care se găsise ea sau ceilalţi luptători.

Timp de două ore, cât ne-a povestit întâmplările, a fost plină de vervă. Deşi rănile nu-i îngăduiau mişcări, ne-a imitat cu atâta haz scene din felul de luptă al miliţienilor „teritoriali” sau „tătucii” cum le ziceam noi, încât râdeam cu toţii până la lacrimi.

Am pus-o de ne-a repetat câteva scene de un comic irezistibil. Ignorând rana de la umăr, ridica mâinile deasupra capului imitând pe bătrânii nepregătiţi pentru război, care, după ce-şi făceau semnul crucii trăgeau cu arma aiurea, rostind mereu: „Împacă-i Doamne pe împăraţi”.

În loc să-şi atribuie merite pentru rolul avut la Filiaşi — unde un puternic detaşament de cavalerie germană care înainta spre Craiova, fusese respins cu pierdere, ea ne povestea, cu acelaş umor, rolul determinant al şefului de gară Pâinişoară, care devenise erou şi organizator al rezistenţei pe care o prelungea cu o stăruinţă şi energie sălbatică, pentru a putea încărca şi transporta în acest timp zestrea unicei sale fiice.

Mai târziu un martor ocular, plutonierul Copaciu, care avea în grijă vagonul cu muniţiuni, mi-a povestit amănunţit cum, în tot timpul luptei de la Filiaşi, Ecaterina Teodoroiu alături de maiorul Papastopol şi căpitanul Trincu — actualmente ofiţer superior la Marele stat major al armatei, înflăcăra soldaţii, vorbindu-le cu o putere de sugestie care-i fascinase şi contribuind astfel foarte mult la respingerea cavaleriei germane care avea ca obiectiv Craiova și deci capturarea întregii armate I.

Rănită mai întâi la umăr, copila soldat n-a primit să fie pansată. A doua rană în genunchiul drept a îngenuchiat-o pentru câteva clipe numai. S-a ridicat însă spre uimirea soldaţilor şi cerea tuturor să continue lupta pentru că inamicul este ca şi respins…

Puştile mitraliere ale inamicului o căutau fără să o lovească. După ce a căzut maior Papastopol, ea s-a aplecat o clipă, i-a închis pleoapele, i-a pus mâinile pe piept şi, cu toată durerea din genunchi, a continuat să îmbărbăteze linia de luptă, formată din ostaşi răsleţi şi din frânturi de oaste. A treia rană în genunchiul stâng a prăvălit-o însă pentru mai mult timp, dar tocmai când germanii se retrăgeau grăbiţi. Toate aceste fapte, pe cât de adevărate şi frumoase, sunt puţin cunoscute. Caietul cu notele plutonierului Copaciu l-am încredinţat însă cu câţiva ani în urmă cohortei de cercetare a Școlii centrale de fete „Marica Brâncoveanu” din Capitală spre a le servi de pildă.

Regele Carol al II-lea și mama Ecaterinei Teodoroiu, alături de Arethia Tătărescu

Închei aceste câteva amănunte din şiragul de amintiri despre Ecaterina Teodoroiu cu un amănunt semnificativ pe care l-am consemnat la timp în revista „Cultul eroilor”, cu 12 ani în urmă.

Copila aceasta atât de inimoasă n-a fost nici ea cruţată de glumele flecarilor şi a celor lipsiţi de inimi. Faptul de a se fi logodit pe front cu un vrednic ostaş a fost interpretat uneori aşa cum, din respect pentru ea, nu mai amintim.

Şi ea şi alesul ei — un căpitan gorjean — au căzut eroic în luptele de la Muncelul pe frontul Mărăşeştilor.

Când trupurile celor doi eroi au fost exhumate, spre uimirea generală, în timp ce din trupul ofiţerului nu rămăseseră decât oasele, trupul eroinei a fost găsit neatins, ca şi cum atunci fusese înmormântat.

Mama Ecaterinei Teodoroiu

Împrejurarea a făcut ca să mă încredinţez personal de acest adevăr, întrucât fusesem delegat de d. general Răşcanu, pe atunci ministru de război, şi de Soc. „Cultul Eroilor” să rostesc cuvântarea de omagiu din partea oştirii la trecerea osemintelor eroinei prin Gara de Nord.

Mistica populară a văzut în acest fapt o indicaţie superioară care nimbează pe copila eroică a neamului cu nimbul ceresc. Cei ce am cunoscut-o pentru vrednicia-i eroică şi sufletul ei, putem spune că Ecaterina Teodoroiu merită să fie sărbătorită ca o eroină şi cinstită totodată ca o sfântă”.

DS TW
No comments

leave a comment