În toamna anului 1877, într-un laborator din Menlo Park, Thomas Alva Edison testa un dispozitiv ciudat: un cilindru metalic acoperit cu foiță de staniol, înconjurat de un mecanism ce părea mai degrabă un hibrid între o jucărie stricată și o unealtă de atelier. Când Edison a rostit cuvintele „Mary had a little lamb”, cilindrul sa pus în mișcare, iar după câteva minute vocea inventatorului sa făcut auzită din nou. Era pentru prima dată în istorie când sunetul omenesc a fost înregistrat, păstrat și redat lumii.
Așa s-a născut fonograful, invenția care avea să schimbe definitiv modul în care oamenii se raportează la comunicare.
După doar câteva luni, aparatul lui Edison devenea senzația întregii lumi. Presa epocii îl compară cu „un soi de spirit capturat într-o cutie”, iar oamenii se întrebau dacă nu cumva asistă la începutul unei noi ere în știință.
În 1878, fonograful a ajuns la Paris, Londra și Berlin, unde a fost prezentat în saloanele aristocratice și la reuniunile Academiilor de Științe. Publicul european plătea bilete pentru a asculta, uluit, vocea umană reprodusă mecanic.
Când ecoul invenției americane a ajuns în România, a întâlnit o societate aflată în plin proces de modernizare, avidă de noutăți tehnice. În presa aceluiași an au apărut la București primele articole despre „mașina vorbitoare a lui Edison”, descrie ca un dispozitiv capabil „să învie vorbele celor plecați dintre noi”. Pentru oamenii obișnuiți cu telegrame și dagherotipii, fonograful părea ceva aproape supranatural.
În martie 1878, ziarul Românul nota: „Până acum, oamenii se mulțumeau să reproducă trăsăturile, costumul, portretul celor mai însemnați bărbați de stat; grație fonografului, se va putea reproduce de astăzi și sunetul vocii lor, precum și modul în care vorbesc. Fonograful va permite prezentarea în fața publicului a unei reproduceri fidele a elocuțiunii lor, a accentului — dulce sau aspru, melodios ori defectuos, gângav sau provincial.
Fonografia va fi pentru voce ceea ce este fotografia pentru chip. Fonograful ne va îngădui să ascultăm la București, la un preț foarte redus, pe cei mai mari cântăreți și cele mai renumite cântărețe. Faure sau Adelina Patti vor cânta la Paris, iar fonograful ne va transmite îndată cântarea lor, cu toate variațiunile ei. Vom putea, de asemenea, să asistăm la discuțiile Camerelor străine: fonograful ne va aduce, de la Paris, Londra sau Berlin, vocea răsunătoare a marilor oratori francezi, britanici sau germani.”
În februarie 1881, la București, un comerciant a adus unul dintre primele modele europene de fonograf și l-a pus în funcțiune la Ateneu:
“Am asistat ieri la o experiență cu acest aparat: s-au cântat cu trâmbița Zorile și o rugăciune; s-au rostit mai multe fraze, iar aparatul le-a reprodus. Părea că vorbește sau cântă un ventriloc; sunetele trâmbiței se auzeau, dar nu se putea distinge de la ce instrument provin. Vocea se reproducea nazal, răgușit — ceea ce provine, în mare parte, din cauza cornului acustic ce trebuie folosit pentru a amplifica sunetele; totuși, unele pasaje se aud clar. Pe scurt, frazele vorbite se reproduc ca și cum ar fi ale unui om strâns puțin de gât. Oricum, experiența este curioasă și poate insufla credința că noua și dificila problemă a reproducerii vocii omenești nu va întârzia prea mult până să fie pe deplin rezolvată”, notau gazetarii ziarului Românulu.
Ulterior demonstrațiile publice au avut loc în hanuri moderne, în sălile de la „English Hotel” sau „Cișmigiu”, unde boierii, politicienii, profesorii și studenții veneau să vadă minunea. Ziarele consemnau reacțiile: unii râdeau, alții se speriau, alții plecau convinși că aparatul ascunde un truc.
Curtea Regală a României era însă mult mai receptivă. Carol I a văzut în fonograf o piesă a modernizării accelerate a țării, exact cum îmbrățișase fotografia, căile ferate și noile tehnologii inginerești. Atât Carol, cât și regina Elisabeta, au privit cu mare curiozitate invenția lui Edison, cerându-i, conform mărturiilor epocii, inginerului Coriolan Popescu din Oravița, care lucrase un timp în atelierele lui Edison, să organizeze o serie de demonstrații private în saloanele Palatului Regal.
La începutul secolului XX, fonograful făcea deja parte din peisajul cultural românesc. La Iași și București au apărut studiouri improvizate de înregistrare, folosite de muzicieni, actori și recitatori. Există chiar referințe despre primele încercări de a conserva doine, balade și cântece populare pe cilindri de ceară — proiecte timpurii, care anticipau munca etnografică de mai târziu.
În jurul anului 1900, fonograful a ajuns și în cafenele, în librării și chiar în unele școli. Profesorii îl foloseau pentru demonstrații, iar la Ateneu au fost prezentate fragmente din opere și discursuri politice.
Un episod mai puțin cunoscut, dar adesea evocat în presa vremii, este reacția clerului. Unii prelați priveau cu suspiciune „mașina vorbitoare”, considerând-o un obiect care tulbură limitele dintre sacru și profan. Alții, însă, vedeau o oportunitate: păstrarea predicilor marilor mitropoliți sau transmiterea cântărilor bisericești în sate îndepărtate.
După câteva decenii, fonograful avea să fie depășit de gramofon, apoi de discurile de vinil și de casetele magnetice, dar urmele lui rămân astăzi în toate arhivele sonore ale lumii, inclusiv în memoria tehnică a României moderne, care a fost printre primele țări din Balcani ce au înțeles potențialul acestei invenții.
