Fostul președinte Ion Iliescu a murit. Soția, Nina, i-a fost alături timp de 77 de ani

Relația dintre Ion Iliescu și soția sa, Nina (născută Elena Șerbănescu), a fost adesea citată ca un exemplu de stabilitate conjugală în spațiul politic românesc.

Cei doi s-au cunoscut în 1948, în cadrul activităților organizate de Uniunea Asociațiilor Elevilor din România, în perioada în care el studia la Liceul „Spiru Haret”, iar ea era elevă la Liceul de Fete nr. 8 (actualul „Iulia Hașdeu”) și membră în UTC din 1944, activând și ca secretară pe probleme culturale în organizația municipală. Ambii proveneau din medii modeste: familia Elenei locuia în cartierul Crângași, iar Ion Iliescu era fiul unui muncitor ceferist, fost ilegalist comunist.

Tatăl fostului președinte, Alexandru Iliescu, a fost internat în lagărul de la Caracal și Târgu-Jiu întreaga perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial. „În 1944, la Târgu-Jiu au avut loc niște dispute în organizația de partid. Gheorghiu-Dej, care răspundea de Caransebeș, l-a izolat pe taică-miu și pe alți câțiva de colectiv: Joja, Ovidiu Șandru, Trandafirescu și alții. Un număr de oameni au fost deci ținuți în afara partidului. A ieșit din închisoare, nu a avut nici un fel de comunicare, nimeni nu-l mai primea și s-a angajat ca muncitor, din nou, la calea ferată, mai exact la Remiza de Telecomunicații din Gara Filaret. Așa am revenit și eu acasă, că până atunci locuisem la o mătușă de-a mea. Maică-mea (Maria Iliescu, lenjereasă la Spitalul Filantropia, a fost mama adoptivă a lui Ion Iliescu, pentru că cea care i-a dat naștere și-a refăcut viața), la rândul ei, a fost chemată de Gheorghiu-Dej și i s-a pus în vedere să se despartă de taică-miu…”, povestea Iliescu despre anii adolescenței.

În 1945, când Ion Iliescu avea 15 ani, tatăl său a murit sub ochii soției, în timp ce se afla la o adunarea sindicatului CFR, din care făcea parte. Potrivit raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ascensiunea politică a lui Ion Iliescu a început în perioada în care era la liceu, când a devenit membru fondator al Uniunii Asociațiilor de Elevi din România (UAER).

În 1949, viitoarea sa soție, Elena Șerbănescu, a obținut o bursă la Institutul Tehnologic „Mendeleev” din Moscova. Anul următor tânărul Iliescu, care devenise între timp student la Facultatea de Electrotehnică a Politehnicii din București, a fost admis la Institutul Energetic din capitala URSS.

Cei doi s-au căsătorit pe 21 iulie 1951, în timpul vacanței de vară pe care au petrecut-o la București. Ambii aveau vârsta de 21 de ani, iar decizia lor a fost întâmpinată inițial cu reticență de mama Ninei, care considera că sunt prea tineri pentru a forma o familie.

„Era o fată atrăgătoare. Era bine clădită, era și puțin sportsmenă. Făcea parte din echipa de volei a liceului. Și mai avea și o ținută care impunea respect. Ne-am plăcut reciproc.

Prima întâlnire adevărată a fost în Cișmigiu, cu tot tacâmul. Fără flori, dar cu tot ce înseamnă apropierea a doi adolescenți. Mergeam la serate dansante, dansam, ne plimbam prin parcuri, în Cișmigiu, în Parcul Carol sau o duceam acasă peste Podul Grant. Am avut o viață de tineri foarte activă. (…) Eram copii cu mijloace modeste. Era afecțiunea sinceră, deschisă a doi copii care împărtășeau foarte multe lucruri. Am găsit multe lucruri în comun în modul de a gândi și a privi viața. Lucrul acesta ne-a și ținut de altfel împreună o viață întreagă. Era atracția fizică între doi tineri, dar și apropierea intelectuală.

Atracția fizică te duce numai până la un anumit grad al apropierii, dar apropierea solidă ține și de înțelegerea reciprocă. Ne-au plăcut teatrul, literatura, mergeam în expoziții, aveam multe lucruri în comun care ne-au consolidat relația”, mărturisea Ion Iliescu într-un interviu acordat cotidianului Jurnalul Național în 2004.

Viața profesională a celor doi a evoluat în paralel cu tranziția României spre modelul socialist sovietic. După absolvirea studiilor în 1954, Nina Iliescu a lucrat la Laboratorul de Coroziuni din cadrul Institutului de Cercetări Metalurgice, unde a rămas până la pensionare, în timp ce Ion Iliescu a fost angajat inițial la Institutul de Studii și Proiectări Energetice, având un salariu de 725 de lei, ca inginer proiectant.

Ulterior, Iliescu a pus umărul la înființarea Uniunii Asociațiilor Studenților din România (UASR), al cărei președinte a fost desemnat în 1957: „Ceaușescu m-a propus, însă nu direct, ci mijlocit: la UTM era Trofin (Virgil Trofin, activist comunist, unul dintre cei care l-au susținut pe Nicolae Ceaușescu ca succesor al lui Gheorghe Gheorghiu Dej)”, spunea el.

În 1966, datorită poziției în prima linie a regimului comunist, soții Iliescu au beneficiat de o călătorie în străinătate, un circuit cu trenul prin Austria, Elveția și Italia, pe care fostul președinte a menționat-o deseori ca fiind unica vacanță mai specială, în afara celor petrecute la Soci sau pe litoralul Mării Negre, în Bulgaria.

„Momentul care ne-a marcat foarte puternic a fost în ’71. Până atunci am avut o linie ascendentă în promovarea mea: în acel moment, Ceaușescu m-a inclus într-o delegație în Asia și acolo am avut primele confruntări cu el pe teme legate de Coreea și de gândurile lui privind revoluția culturală. Când ne-am întors, ea (Nina) m-a întâmpinat la aeroport și mi-a spus că atunci când am coborât din avion, a știut că s-a întâmplat ceva.

Mi-a spus că a avut o presimțire. Eu nu cred în chestii de-astea, dar probabil că e ceva adevărat… a avut o presimțire și acela a fost momentul de ruptură. Am avut după aceea un accident de mașină destul de grav. Acesta a fost un moment prin care am trecut amândoi și momentele grele ne-au sudat relația. A mai fost ceva care ne-a marcat. O perioadă în care nu am avut serviciu, în martie ’84 am fost eliberat din funcția de președinte al Consiliului Național al Apelor. Au urmat trei luni de zile fară un loc de muncă, fără salariu. Mi s-a propus o ambasadă, dar am spus că nu primesc să plec din țară. Până să apară postul de director al Editurii Tehnice, am fost nevoit să stau acasă. A trebuit atunci să vindem o parte din cărți. Am curățat toată biblioteca…”, menționa în același interviu.

Potrivit mărturiilor fostului președinte, Nina Iliescu nu a avut niciodată o implicare politică formală, dar a exercitat constant o influență neoficială, sprijinindu-l moral și, uneori, criticându-l. De altfel, și-a caracterizat-o soția drept „cel mai apropiat și loial sprijin” în multe interviuri, subliniind rolul ei în viața personală și în echilibrul său public.

Într-o declarație din anul 2000, fostul șef al statului afirma: „Ne completăm. Ea are multe calități care mie îmi lipsesc, o intuiție extraordinară și un fler deosebit la oameni.” Într-o intervenție din 2004, sublinia: „Niciodată nu a acceptat o poziție secundară. Și-a păstrat statutul profesional și nu a dorit să devină un personaj public cu rol politic, asemenea exemplelor cunoscute din perioada regimului Ceaușescu.”

Relația soților Iliescu, departe de a fi spectaculoasă în sens public, a fost mai degrabă marcată de discreție și constanță, fiind rareori evocată în presă.

Ion Iliescu s-a stins din viață la Spitalul de Urgență Agrippa Ionescu din București, unde se prezentase în data de 9 iunie. Diagnosticat cu cancer pulmonar, a rămas internat în unitatea medicală și a primit cele mai bune îngrijiri, dar starea sa s-a deteriorat grav, cu instalarea progresivă a disfuncțiilor multiple de organe, au anunțat medicii.

Fostul președinte al României avea 95 de ani.