Muzeul Palatului Sultanilor (Topkapi Sarayi Muzesi) din Istanbul păstrează în tezaurul său de obiecte istorice şi de artă care vorbesc despre trecutul Imperiului Otoman şi al relaţiilor cu statele din Europa, Africa şi Asia spada lui Ștefan cel Mare.
Arhitectura, decorațiile orientale, colecţiile de mobilier, covoarele, tapiseriile, bijuteriile, manuscrisele, armele și costumele de epocă sunt fascinante, iar printre ele se află daruri preţioase primite de sultani de la suveranii ţărilor aliate sau supuse, dar şi prăzi de război acumulate în cele şase secole de istorie otomană.
Cele două săbii de boieri moldoveni şi spada lui Ştefan cel Mare, păstrate în Sala Armelor, îi surprind pe vizitatori datorită aspectului lor marţial. Lama e dreaptă, cu două tăişuri şi vârf ascuţit, garda lată, iar mânerul înfăşurat într-un şnur din sârmă se termină, în loc de măciulie, cu o rozetă plată purtând însemnele heraldice care le stabilesc identitatea românească.
Cum au ajuns în colecţia de arme a Palatului Sultanilor? Cel mai probabil, cele două săbii ar putea proveni din prăzile de pe câmpurile de luptă ale numeroaselor înfruntări româno-otomane din secolele XV sau XVI, dar este greu de crezut că prezenţa spadei lui Ştefan cel Mare are aceeaşi explicaţie.
Voievodul, de atâtea ori biruitor al oştilor otomane (la Vaslui, pe 10 ianuarie 1475, oastea lui Mehmed al ll-lea a suferit prima mare înfrângere după cucerirea Constantinopolului), nu-şi putea pierde spada în luptă. Iar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, cu siguranță evenimentul ar fi fost menţionat fie în cronicile românești (ca în 1486, când Ștefan a căzut de pe cal în bătălia de la Șcheia pe Siret, cu Hroit Ungurul, și a fost ajutat să încalece de Aprodul Purice, numit apoi Movilă), fie de cronicarii otomani, dornici să sublinieze caracterul simbolic al unui asemenea episod.
Cel mai probabil spada a rămas în tezaurul unei ctitorii a lui Ştefan, care, după cum relatează cronicarul Ion Neculce în “O samă de cuvinte”, avea obiceiul de a dărui nu numai odoare, ci şi arme (“Lăsat-au Ştefan vodă cel Bun la Mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un păhar… de iaspis, ce era în chipul marmurei albe… ca să-i fie pomenire”).
Soarta unora dintre aceste daruri o cunoaştem din numeroase izvoare istorice: ele au căzut adesea pradă incursiunilor străine şi au fost vândute ulterior inclusiv în Imperiul Otoman. Așa a fost, de exemplu, cazul arcului lui Ştefan, luat în 1653 de “nişte căzaci culeşi cu moldoveni joimiri”, veniţi la Putna “ca să jecuiască ce am găsi în mănăstire”, care “atuncea au jecuit tot din turn ce au fost a boieri şi a neguţitori, iar a mănăstirii n-au luat nemică, fără numai arcul lui Ştefan-Vodă”, după cum ne spune același Ion Neculce.
Este posibil, așadar, ca spada lui Ștefan să fi avut aceeaşi soartă. Identificată împreună cu cele două săbii boierești la Istanbul, în anul 1933, de istoricul Gheorghe Brătianu, descrisă ulterior de Marcu Beza, arma poartă pe rozeta mânerului inscripţia „Ioan Ştefan Voevod, Domn al Ţării Moldovei”, în limba slavonă.
Iată ce scria diplomatul cărturarul Beza, membru corespondent al Academiei Române:
„Am văzut la Eski-Serai, departamentul armelor, într-un dulap ce purta lămurirea „Săbii ungurești din veacul al XIV-lea și al XV-lea” și o sabie cu pecetea moldovenească. Am cerut direcției muzeului îngăduința de a mi se deschide dulapul și, examinând-o, am găsit alături încă două săbii moldovenești. Toate cu lungimea de 1,30 și se aseamănă, având lamele aproape la fel.
Întâia sabie, cu garda puțin încovoiată și cu sârma mânerului în aur, cuprinde pe o parte bourul Moldovei, iar pe revers, un scut fasciat, semiluna și o cruce. Trebuie să fi aparținut unui domn moldovean din epoca lui Ștefan cel Mare.
A doua sabie are garda ridicată în sus, tot de aur sârma mânerului, iar la capăt, bourul Moldovei; de cealaltă parte într-un scut săgeată, având alături două steluțe și ca suport semiluna. Colegul nostru, profesorul Moisil, căruia i-am cerut sfatul binevoitor pentru identificarea săbiilor, e de părere că această sabie va fi fost a unui boier moldovean din veacul al XV-lea.
A treia sabie, osebindu-se de celelalte prin garda-i dreaptă și sârma de argint, este însăși sabia lui Ștefan cel Mare. Nu încape îndoială, atât prin factura ei, cât și prin caracterul slovelor de aur, care, încrustate pe un fond negru, spun lămurit: Ioan Ștefan Voevoda.
Fotografii realizate de Marcu Beza și publicate în revista Boabe de grâu, iulie 1934
Urmează îndată litera G, сe ar fi trebuit să treacă la inscripția din revers, unde, în loc de Gospodar, avem: Ospodar Zemli Moldavschi.
Prin ce împrejurări va fi ajuns în Stambul Sabia Marelui Voevod, nu putem ști. Fapt e că se găsește acolo amestecată printre atâtea săbii străine și se cere adusă în țară, spre a rămâne față de noi astăzi și de viitorime drept un simbol al vitejiei trecutului…”
Cel mai probabil, în septembrie 1538, când sultanul Soliman Magnificul a pătruns în fruntea armatei otomane în Moldova și domnitorul Petru Rareș, trădat de boieri, a fost nevoit să fugă în Transilvania, turcii au intrat în Cetatea Sucevei și au jefuit tezaurul țării. Printre piesele pe care le-au luat cu ei la Istanbul se poate să se fi aflat și spada lui Ștefan cel Mare.
Primul demers pe care autoritățile din România l-au făcut pentru a readuce în țară prețioasa armă a fost în martie 1977. La acel moment, diplomații Ministerului de Externe au negociat un schimb cultural, oferindu-le turcilor o sabie orientală tip iatagan, aflată în patrimoniul Muzeului Național de Istorie. Pe aceasta sunt înscrise, conform documentelor din dosarul negocierilor consultate de istoricul Sorin Turturică, următoarele elemente: “versete din Coran, anul 912 islamic (aproximativ 1506 d.Hr.) și dedicația Sahib Sinan Pașa. Sabia i-a fost atribuită de cercetătorii români Marelui Vizir Sinan Pașa, pe care Mihai Viteazul l-a înfruntat la Călugăreni, în 1595. Probabil anul 912 reprezenta data fabricației, ceea ce înseamnă că Sinan a intrat în posesia ei câteva decenii mai târziu, ocazie cu care i-a fost gravat numele”.
Negocierile desfășurate în 1977 la Ankara de Ambasada României păreau că vor avea succes, pentru că, pe 17 martie, ministrul român de externe, George Macovescu, era informat printr-o telegramă că omologul său turc, Ihsan Sabri Çağlayangil, era, în principiu, favorabil schimbului cultural.
Telegrama semnala însă o problemă: „Se întâmpină mari greutăți datorită Legii patrimoniului, care, prin art. 23, interzice scoaterea din muzee, depozite sau colecții particulare a oricărui bun aflat și înregistrat în patrimoniul național”. Juriștii turci au ajuns la concluzia că numai prin amendarea Legii patrimoniului s-ar putea veni în întâmpinarea dorinței părții române. O altă telegramă de la Ankara din primăvara aceluiași an anunța că guvernul turc, condus la acel moment de Süleyman Demirel, cere date suplimentare despre sabia lui Sinan Pașa și fotografii ale acesteia, ceea ce demonstra că era destul de interesat de oferta de la București.
La sfârșitul lui mai, ambasadorul român de la Ankara a fost informat că fuseseră expediate, cu un avion al Companiei TAROM, fotografiile și datele istorice pe care turcii le solicitaseră, iar în toamna anului 1977, ministrul George Macovescu s-a întâlnit cu omologul său turc la New York și, printre subiectele abordate, a fost și acela al schimbului definitiv al celor două arme medievale.
Există informații și despre elaborarea proiectului de modificare a Legii Patrimoniului, dar se pare că negocierile au rămas blocate la nivel guvernamental, pentru că ulterior nu mai apare nicio referire la ajungerea proiectului de amendare în Parlamentul de la Ankara.
Negocierile au fost reluate în 1992, în momentul în care președintele României de la acea vreme, Ion Iliescu, a făcut o vizită la Istanbul. Suleyman Demirel, premier și la acel moment, a promis că spada lui Ștefan cel Mare se va afla pe 2 iulie, ziua morții marelui domnitor, în România. Obiectul urma să fie inițial împrumutat, urmând ca ulterior să se ajungă la un aranjament prin care să se întoarcă definitiv acolo unde îi este locul. Într-adevăr, arma s-a aflat timp de câteva zile pe teritoriul românesc, fiind expusă la Muzeul Militar din Capitală și la Putna, cu prilejul canonizării lui Ștefan cel Mare ca Sfânt.
Ulterior s-a întors la Muzeul Topkapi, dar în iulie 2004, a revenit, din nou, pe pământ românesc, pentru a fi expusă, timp de trei săptămâni, la Muzeul Național de Artă din București.
România a primit o copie fidelă, cu lama cu 10 cm mai scurtă decât originalul, executată de bijutierul armean Kirkor Buyuktasciyan, la comanda Ministerului turc al Culturii. Replica a fost adusă la București de Recep Tayyip Erdogan, premier al Turciei la acel moment, și înmânată premierului român Adrian Năstase, în timpul unei ceremonii desfășurate la Palatul Victoria. Copia se află astăzi în tezaurul Mănăstirii Putna.
Surse:
Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare, 1934-1936
Mănăstirea Putna (www.putna.ro)
Jurnalul Național, Cotidianul, Agenda zilei, mai – iunie 2004
Cronologia unui schimb cultural eșuat: sabia lui Sinan Pașa pentru spada lui Ștefan cel Mare, Sorin Turturică, Muzeul Militar Național „Ferdinand I”, Agenția Media a Armatei, 2020
