Friedrich Wilhelm Ernst von Paulus s-a născut pe 23 septembrie 1890 la Breitenau, în Provincia Hesse-Nassau, tatăl său fiind contabilul unei case de corecție, iar mama, fiica directorului aceleiași instituții.
Tânărul a încercat fără succes să intre în Marina imperială germană și, pentru o scurtă perioadă de timp, a studiat la Universitatea din Marburg, dar și-a abandonat studiile și a fost încadrat în februarie 1910 ca ofițer-cadet într-un regiment de infanterie.
Doi ani mai târziu, pe 4 iulie 1912 s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, căreia i se spunea Coco, o prințesă dintr-o veche familie românească, iar cuplul a avut trei copii: Olga și gemenii Friedrich și Ernst Alexander.
La izbucnirea Primului Război Mondial, regimentul lui Paulus a făcut parte din forțele care au atacat Franța și au participat la acțiunile din munții Vosges și din regiunea Arras, iar în 1915 tânărul a devenit ofițer de stat major al trupelor Deutscher Alpenkorps dislocate în Macedonia, Franța și Serbia și în septembrie 1916 a luat parte la luptele din munții Argonne din Franța, fiind avansat la sfârșitul războiului la gradul de căpitan.
După semnarea Tratatului de la Versailles, Paulus a rămas în armată și a devenit comandant de companie într-un regiment din Stuttgart, a fost numit apoi în diferite funcții de stat major, iar în octombrie 1935 a devenit șef al statului major al cartierului general al trupelor de tancuri.
În februarie 1938, Paulus a fost numit șef al statului major al Corpului de armate nr. 16 (motorizat) de sub comanda generalului Guderian și în mai 1939 a devenit șef al statului major al Armatei a 10-a germană (redenumită mai târziu Armata a 6-a), cu care a luptat în Polonia, Olanda și Belgia.
Ofițerul a fost avansat la gradul de general-locotenent și în septembrie 1940 a fost numit adjunct al șefului Marelui Stat Major, participând la conceperea planurilor pentru operațiunea Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice, fiind cel care a condus luptele pentru cucerirea Stalingradului în ianuarie 1942.
Circumstanțele pregătirilor pentru invazie au fost dezvăluite de presă după procesul de la Nurneberg din 1946: “Președintele: Introduceți martorul…
Martorul este introdus în sala de ședințe.
Președintele: Numele și prenumele dvs.
Martorul: Friedrich Paulus.
Președintele: Sunteti feldmareșal al fostei armate germane?
Paulus: Exact.
Președintele: Ultimul dv. comandament era acela al armatei Vl-a în fața Stalingradului?
Paulus: Exact.
Scena se petrecea în după-amiaza zilei de 11 februarie 1946 la Tribunalul de la Nurnberg. Prezența personajului înalt, uscățiv. pe banca martorilor a produs o evidentă emoție în rândul acuzaților. Avocații acestora cereau cu insistență cu o zi înainte prezentarea lui Paulus în fața instanței, fiind convinși că cererea lor nu va fi satisfăcută. Dar puși în fața faptului împlinit, nu au știut cum să reacționeze.
A cerut cuvântul avocatul marelui stat major al armatei hitleriste.
Dr. Laternser: Domnule președinte, îmi permit să cer Tribunalului să-mi dea timp pentru a pregăti întrebările și să le pun mâine. Apărarea a fost luată prin surprindere, întrucât martorul a fost citat de o manieră neașteptată de către acuzare… De aceea aș dori să procedez la contra-interogatoriu mâine…
Într-adevăr, citarea lui Paulus la Nurnberg a avut efectul unei bombe. El nu era numai omul care capitulase la Stalingrad, dar fusese introdus înainte de aceasta în cele mai mari secrete ale zeilor. Paulus luase parte activă la elaborarea plaurilor de agresiune ale Germaiei hitleriste și prezența sa însemna că multe din lucrurile care până atunci nu fuseseră aduse la suprafață, vor fi date în vileag. În acele zile, la Nurnberg acuzarea prezenta datele referitoare la pregătirea atacului împotriva U.R.S.S., așa-numitul plan Barbarossa.
Să reconstitum acest dosar după declarațiile lui Paulus, ale altor martori sau acuzați în procesul de la Niirnberg.
După cum se știe, atacul împotriva U.R.S.S. a început la 22 iunie 1941, un atac fără nicio declarație de război. Dar când au fost elaborate planurile acestei agresiuni?
Paulus: Din momentul când am preluat funcția pe care am avut-o la OKW (3 septembrie 1940), am găsit un material neterminat referitor la operațiunile ce aveau drept scop un atac împotriva U.R.S.S. Această activitate fusese desfășurată de general-maiorul Markus, șeful statului major al armatei a 18-a, care fusese detașat în mod special în acest scop pe lângă OKW. Halder, șeful marelui stat major al armatei, m-a însărcinat să continui această activitate care trebuia executată în baza directivelor OKW, și anume trebuiau examinate posibilitățile atacului împotriva U.R.S.S. din diferitele puncte de vedere ale terenului, ale folosirii efectivelor, ale nevoilor in oameni etc.
Și totuși, data de 3 septembrie este o dată destul de târzie pe planul pregătirilor de război împotriva U.R.S.S. Începutul acestora se plasează în cursul lunilor iulie-august. La 29 iulie, la Bad Reichenhall, unde se afla secția “L” a Statului Major, a sosit un tren special al comandamentului suprem hitlerist în care se afla generalul Jodl. Era un fapt fără precedent, deoarece Jodl îl însoțea, de obicei, pe Hitler și acesta se afla în acel moment la Berchtesgaden. Imediat după sosirea sa la Bad Reichenhall, Jodl a convocat patru dintre ofițerii superiori ai secției “L”, printre care pe generalul Walter Warlimont.
Întrevederea este relatată în felul următor de Warlimont:
— Jodl ne-a declarat că Fuhrerul este hotărât să pregătească războiul împotriva Rusiei. Fuhrerul avansa drept motiv faptul că războiul cu Rusia este inevitabil și că mai bine să înceapă în contextul războiului în curs sau că în orice caz să înceapă pregătirea lui. Tot atunci sau poate ulterior, Jodl ne-a declarat că Hitler avea intenția de a începe războiul împotriva Uniunii Sovietice în toamna lui 1940, dar a abandonat acest plan întrucât nu putea fi efectuată concentrarea armatei. Pentru aceasta lipseau condițiile necesare în Polonia — căi ferate, adăposturi, poduri pentru avansul tancurilor grele, aerodromuri etc. Și astfel a fost elaborat până la 9 august 1940 așa-numitul plan “Aufbau Ost”, una din variantele care au stat la baza planului general de invadare a U.R.S.S.
Planul s-a numit inițial Fritz și ulterior Barbarossa. Elaborarea elementelor componente ale planului Barbarossa s-a făcut pe o scară foarte largă, în principalele state majore ale armatei hitleriste. Iar în baza dispozițiilor — chiar provizorii — începea deplasarea unor trupe spre frontiera de est. La Dijon, în Franța, se afla statul major al grupului hitlerist de armate C, condus de feldmareșaiul von Leeb, care avea misiunea de a constitui forța de ocupație germană în Franța. În plus, în Franța se mai aflau grupul de armate A (condus de von Rundstadt) și grupul de armate B (condus de von Bock), care aveau însă misiuni diferite. Astfel, în statul major al lui von Rundstadt se făceau ultimele pregătiri în vederea operațiunii „Leul de mare” — invadarea Angliei, iar grupul de armate condus de von Bock urma să constituie unul din viitoarele nuclee ale agresiunii împotriva U.R.S.S.
Propaganda hitleristă căuta în permanență să șteargă toate urmele care ar putea oferi indicii despre planurile viitoare ale O.K.W. Și astfel, imediat după capitularea Franței, s-a anunțat oficial demobilizarea a 20 de divizii, dar aceste divizii nu au fost nici un moment demobilizate. La reîntoarcerea lor în Germania, au fost transferate spre frontiera sovietică. Încă in cursul lunilor iulie-august 1940 acolo se aflau aproximativ 800.000 de soldați și ofițeri. Contraspionajul avea partea lui precisă în această vastă conspirație. Câțiva din primii locotenenți ai lui Canaris, șeful Abwehrului, au fost lansați în pregătirea perdelei de fum a atacului împotriva U.R.S.S. Planul Barbarossa se contura cu precizie.
Răsfoim paginile jurnalului ținut de generalul Halder, șeful marelui stat major al armatei:
30 iunie: Halder se întâlnește cu subsecretarul de stat la Ministerul de Externe, von Weizsacker. Sunt puse de acord accentele întregii politici militare naziste.
Halder scrie: “Privirile sunt îndreptate spre Răsărit. Anglia are nevoie, după toate probabilitățile, de încă o dovadă a forței noastre militare înainte de a ceda și ne va permite deci să ne îndreptăm spre Răsărit, fără a fi neliniștiți de spatele frontului”.
În dreptul zilei de 22 iulie 1940 jurnalul lui Halder cuprinde o notă importantă, relevând momentul care a fost atins în ceea ce privește pregătirea propriu-zisă a atacului împotriva U.R.S.S.:
„Conferință la comandantul suprem al forțelor terestre (OKH): Trebuie abordată în mod energic problema rusă. Trebuie elaborat în mod amănunțit planul operațiunii care urmează să fie dusă.
Fuhrerului i s-a raportat: pregătirea va dura patru-șase săptămâni; este necesar să fie zdrobită armata terestră rusă sau cel puțin să se ocupe un astfel de teritoriu care să pună la adăpost Berlinul și zona industrială Silezia de zborurile aviației inamice. Este de dorit o asemenea înaintare în profunzimea Rusiei, încât aviația noastră să poată distruge cele mai importante centre ale țării; sunt necesare 80—100 de divizii…”
În continuare Halder își notează propriile sale opinii. “Cu cât mai repede vom înfrânge Rusia, cu atât mai bine. Operațiunea va avea sens numai dacă vom zdrobi statul (sovietic — n.r.) dintr-o singură lovitură. Este insuficient să cucerim un anumit teritoriu…
Începutul: mai 1941.
Termen pentru desfășurarea întregii operațiuni: 5 luni…”.
Mai târziu, pe 30 ianuarie 1943, când era deja evident că Bătălia de la Stalingrad avea să fie pierdută de forțele germane, Hitler îl avansat pe Paulus la gradul de feldmareșal, dar înaltul ofițer s-a predat, împreună cu subordonații săi, a doua zi, pe 31 ianuarie 1943, pentru că a realizat că nu are nicio șansă să scape din încercuire. Restul armatei germane din Stalingrad s-a predat pe 2 februarie 1943, astfel că 90.000 de militari germani înfometați și extenuați au fost luați prizonieri, printre ei aflându-se și 22 de generali. Ajuns la Moscova, în perioada captivității sovietice Paulus a devenit un critic vehement al regimului nazist, alăturându-se Comitetului Național Germania Liberă și făcând mai multe apelari în sprijinul capitulării.
După dezertarea generalului, Gestapoul a acționat brutal împotriva soției sale, Elena Rosetti-Solescu, căreia a încercat să-i ceară să renunțe la numele soțului, femeia fiind arestă împreună cu fiul său, căpitanul Ernst Alexander Paulus, care fusese rănit în luptele de la Harkov. Celălalt fiu, căpitanul Friedrich Paulus, fusese ucis în Italia, în cursul debarcării de la Anzio, în februarie 1944. Deși a fost arestată și persecutată de Gestapo, femeia a refuzat să divorțeze și să se dezică de soțul său. Elena Rosetti-Solescu a murit în 1949, la Baden-Baden, în mizerie, fără să mai apuce să-și vadă soțul întors din captivitatea sovietică.
Generalul Paulus, care a depus mărturie în procesele de la Nürnberg, a fost eliberat din detenție în 1953, cu doi ani înainte de repatrierea prizonierilor germani din închisorile și lagărele sovietice, și a murit de cancer pe 1 februarie 1957 la Dresda.
