HomeVizionariiPictori și sculptoriCumplita boală care l-a răpus pe Ștefan Luchian

Cumplita boală care l-a răpus pe Ștefan Luchian

DS TW

Ștefan Luchian s-a născut pe 1 februarie 1868, la Ștefănești, un sat din Botoșani, și a fost fiul maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. În aprilie 1873, familia s-a mutat la București, într-o casă de pe strada Popa Soare nr. 15, în mahalaua Mântuleasa, iar copilul a început să picteze încă din perioada în care urma cursurile primare la școala din Tabaci și a continuat să studieze după ce a devenit elev al Liceului Sfântul Sava.

Mama sa a insistat să se înscrie la școala militară, dar tânărul s-a opus şi, în septembrie 1885, a devenit student la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase, unde i-a avut profesori pe Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman și Constantin I. Stăncescu.

În toamna anului 1889 Luchian a plecat la München, a studiat două semestre la Academia de Arte Frumoase, apoi a revenit în țară în 1890, participând la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic. A plecat în anul următor la Paris, la Academia Julian, o școală privată de artă fondată în 1867, unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau. Din păcate, după moartea mamei, pe 9 februarie 1892, tânărul a revenit la București pentru că nu și-a mai putut permite să studieze în Franța.

În această perioadă situația sa financiară s-a degradat, cu toate că averea pe care o moștenise de la părinți i-a permis ca timp de câțiva ani să trăiască fără mari griji. Artistul a devenit un obișnuit al cercurilor literare și artistice bucureștene, era prieten cu poetul Alexandru Macedonski și frecventa cafenelele artistice și literare Fialkowski și Kũbler, dar nu după mult timp a rămas fără casa moștenită de la părinți, fiind victima unor șarlatani care l-au lăsat pe drumuri.

Pentru a-și întregi veniturile, în perioada 1897 – 1900 s-a asociat cu pictorul Constantin Artachino, astăzi mai puțin cunoscut, și a pictat biserici din Tulcea, Alexandria și București.

La Alexandria, Luchian a cunoscut-o pe Cecilia Vasilescu, fiica primarului orașului, o tânără gingașă și diafană de care s-a îndrăgostit pe loc, dar planurile privind viitorul mariaj s-au destrămat în scurt timp, din cauza bolii artistului, care începuse să dea primele semne.

Rămas aproape fără venituri, Luchian s-a înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură de la Școala de Belle-Arte din Iași,  dar s-a retras din competiție în scurt timp protestând public împotriva aranjamentelor de culise.

Financiar, ajunsese să o ducă foarte prost, singurul venit fiind salariul foarte modest pe care-l avea ca flautist în orchestra Teatrului Național. După ce și-a schimbat de mai multe ori locuința, artistul s-a internat la Spitalul Pantelimon, în clinica neurologului Gheorghe Marinescu, unde a fost îngrijit foarte bine timp de mai multe luni. Dignosticul pus de celebrul medic în fișa clinică a fost scleroza multiplă.

Ștefan Luchian avea 33 de ani, paralizase și era amenințat și cu pierderea vederii. Totuși, optimist în vindecare, în spital fiind, s-a înscris în Societatea Tinerimea artistică și, după îmbunătățirea temporară a stării de sănătate, a părăsit clinica și a mers pentru recuperare la Govora, apoi la Poiana din Bărăgan, fiind îngrijit cu mult devotement de familia unei verișoare, Paulina Cocea.

Boala cumplită continua însă să avanseze, artistul era chinuit de dureri îngrozitoare, avea lungi perioade în care nu se putea ridica din pat, iar deplasările scurte deveniseră imposibile. Când mâna dreaptă nu l-a mai ascultat, a cerut să-i fie legată o pensulă de antebraț și a continuat să picteze cu îndârjire.

Ștefan Luchian a murit în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916 la București, la vârsta de 48 de ani.

La moartea lui, în Gazeta Transilvaniei a fost publicat un articol impresionant semnat de Emil Isac:

“Ştefan Luchian…
Şi tu zaci în mormânt. Dispare, tot dispare energia românească. Văzut-aţi furtuna cum desprinde frunză după frunză de pe copac? Şi covorul morţii acoperă strălucirile luminii şi furtuna e tot mai tare.
Ni se răresc rândurile ca stejarii sub săcure.
Luchian… Poetul culorilor, vizionarul penelului, pe pânza lui tremură sufletul. Şi fantezia neîmpăcată cu rostul unei vieţi, strânsă în mreaja unui peisagiu, i-a fost proaspătă, fragedă ca a unei fecioare
Cunoştea atât de bine natura, doar o simţise….
Şi simţământul lui rezonant, mitic şi totuşi foarte românesc a fost sinteza artei lui Luchian. Nu era pictorul realităţii sigure şi nu se cufunda în balta convenţionalismului. Culorile îi erau roşeaţa fragilor, argintul stelelor, aurul dimineţii. În zborul cocorilor, în coliba ţărănească, în faţa palidă a unei prinţese — în realitate, ca şi în mit, peisagiul lui Luchian avea un colorit luminos, pe care nu-l găseşti decât în petalele unei flori, pe aripile unei ciocârlii, ori pe bordul unei nave amăgite.
O, cât de artist a fost şi cât de sincer!
Şi nu se vâra în corul tumultuoşilor. Nu se afişa în comitete, nu dădea hang şi nu se administra.
Tăcut întotdeauna, retras şi mulţumit de lumea ce şi-o clădi, era poetul adevărat al picturii moderne româneşti.
Şi poate pentru că era atât de solitar, numele lui nu răsuna în mulţime cu ecou cunoscut.
Artistul adevărat nu doreşte aplauzele mulţimii şi nici nu face temenele, ca un clovn de circ. Artistul adevărat poartă ramură de măslin în mână şi tristeţa lui Hristos în ochi. Artistul adevărat îşi plimbă conştiinţa pe cărările Nirvanei şi nu doreşte să fie expus în bazarul lumesc luminat de felinare albastre şi lărmuit de sunetul tobei. Artistul adevărat este un “Eu”, în care se aglomerează “eu”-rile ieftine, care se nasc și mor pentru catastiful matriculei….
Luchian…
El este astăzi al amintirii. Din sufletul lui n-au rămas decât pânzele pe care colbul le poate acoperi oricând. Din sufletul lui bogat n-a rămas decât un nume, un lanţ de slove negre: Luchian.
* * *
Dacă i-aş putea trimite pe mormânt o cunună, i-aş lega-o din florile negre ale Ardealului. Flori negre pe mormântul cu piatră albă… Şi i-aş trimite plânsul văduvelor şi al orfanilor să-l prohodească…
O, astăzi pictorul vremii este Războiul.
Şi negrăit de mare-i pânza pe care se zugrăveşte suferinţa. Şi penelul este gladia turbatului Marte şi sângele este vopseala…
Ce să căutaţi voi, poeţi ai condeiului şi ai penelului, în lumea asta?
Luchian, gândeşte-te la noi, care am rămas pe pământ, tu, care străluceşti în stelele nopţii eterne”.
*** Emil Isac, Gazeta Transilvaniei, iulie 1916

DS TW
Latest comment

leave a comment