Friedrich Schiller, un mister nedeslușit

Friedrich Schiller s-a născut pe 10 noiembrie 1759 la Marbach am Neckar, în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, și a fost fiul lui Johann Kaspar Schiller, un medic militar care a devenit administrator al grădinilor curții ducale, și al Elisabethei Dorothea, fiica unui hangiu. Familia a mai avut cinci fiice, printre care și pictorița Cristophine, toți copiii fiind educați într-o strictă atmosferă religioasă, petrecându-și timpul studiind Biblia. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller a fost înrolat, la ordinul ducelui Karl Eugen, în Academia Militară, o instituție foarte rigurosă, iar după opt ani a început să studieze medicina. Tânărul a devenit în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg.

Atras de literatură încă din adolescență, Schiller a publicat în 1781 drama “Hoții”, pe care baronul de Dalberg, directorul de la acea vreme al renumitului Teatru Naţional din Mannheim, a pus-o scenă un an mai târziu, în 1782. Tânărul debutant a înregistrat un succes neaşteptat, dar recunoașterea a atras nu doar simpatia publicului, ci și mânia ducelui Karl Eugen, care i-a interzis să mai scrie.

Datorită ideilor revoluționare din piesă, Schiller a fost numit în 1792 cetățean de onoare al Republicii Franceze, dar pentru că între timp publicase câteva lucrări considerate radicale, a fost obligat să emigreze din Weimar și să se refugieze la un prieten din Thüringen. În 1785, a editat revista Rheinische Thalia și a scris poezia “An die Freude” (Oda bucuriei), ce va fi transpusă de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a și va deveni imnul Uniunii Europene.

În 1787 poetul a revenit la Weimar, primind funcția de consilier la curtea marelui duce Karl August. În această perioadă s-a împrietenit cu Johann Wolfgang von Goethe, iar doi ani mai târziu a fost numit profesor la Universitatea din Jena.

Friedrich Schiller s-a căsătorit în 1790 cu Charlotte von Lengefeld, o tânără ce provenea dintr-o familie aristocratică și fusese crescută la curtea ducală. Cei doi s-au întâlnit în 1785, pe vremea când el era aproape necunoscut și foarte sărac, prin intermediul surorii ei, Caroline și al unui văr, Wilhelm von Wolzogen, care mai târziu a devenit al doilea soț al Carolinei. Cuplul a avut patru copii, Karl Ludwig, Ernst Friedrich, Karoline Luise și Emilie Henriette, dar curând scriitorul s-a îmbolnăvit de tuberculoză, suferințele sale fiind agravate de regimul dur de muncă și de ritmul de viață dezorganizat. Ducele de Weimar, care a fost informat de situația poetului, i-a oferit mai târziu o pensie care i-a asigurat supraviețuirea.

În 1794, scriitorul a editat publicația Die Horen, la care a colaborat și Goethe, care devenise cel mai bun prieten al său. La îndemnul acestuia, Schiller s-a întors la poezie și proză și după 1799 a publicat dramele “Wallenstein”, “Maria Stuart”, “Fecioara din Orléans”, “Mireasa din Messina” și “Wilhelm Tell”.

În vara anului 1804, starea lui de sănătate s-a agravat. Friedrich Schiller a murit pe 9 mai 1805, la doar 45 de ani.

Sicriul care conținea ceea ce se presupunea la acel moment că ar fi fost osemintele scriitorului a fost mutat în 1827 din Cimitirul istoric din Weimar într-o criptă din Weimarer Fürstengruft, necropola Casei Ducale Saxe-Weimar-Eisenach, care a devenit, după cinci ani, și locul de odihnă al lui Goethe, bunul său prieten.

În 1911, în timpul unei deshumări, într-un mormânt din criptă a fost descoperit un craniu care i-a fost atribuit la acel moment lui Schiller. Ani de zile a existat o dispută despre autenticitatea osemintelor înhumate la Weimar și, pentru a se stabili adevărul, a fost demarat un proiect de cercetare numit “Codul Friedrich Schiller”, în urma căruia trebuia să se afle dacă este al lui scriitorului. În primăvara anului 2008, cercetătorii au realizat o amplă analiză a oaselor surorilor lui Schiller și o comparație a ADN-ului provenit de la dinții celor două cranii.

Rezultatul investigațiilor a arătat însă că niciunul dintre cranii nu îi poate fi atribuit. De asemenea, a fost examinat și scheletul aflat în sicriu și s-a demonstrat că osemintele proveneau de la cel puțin trei persoane diferite și, oricum, ADN-ul craniului nu se potrivea cu ADN-ul părților scheletice.

Fundația Klassik Stiftung Weimar a decis să lase sicriul din cripta regală gol, deoarece amplele încercări de identificare a craniului real au luat sfârșit fără niciun rezultat.