HomeEroii României moderneEroi contemporaniIurie Darie, junele-prim al filmului românesc

Iurie Darie, junele-prim al filmului românesc

Iurie Darie
DS TW

Iurie Darie Maximciuc s-a născut pe 14 martie 1929 în satul Vadul-Rașcov din Soroca, Basarabia, ambii săi părinți, Daria și Anatolie, fiind învăţători. După câțiva ani, când micul Iurie avea doar cinci ani, tatăl a murit de tuberculoză, mama s-a recăsătorit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, dar, din nefericire, a rămas pentru a doua oară văduvă, cel de-al doilea soț murind pe front în condiții necunoscute. Viitorul actor a preluat şi numele “Darie” de la tatăl vitreg. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal, apoi a urmat liceul la Chişinău, unde a învăţat latina, germana şi româna. În 1944, mama s-a refugiat la Timişoara, unde adolescentul a avut prima întâlnire cu teatrul: “La Timişoara am fost elev la liceul “Loga”, unde era obiceiul ca absolvenţii să pună în scenă câte o piesă. Piesa noastră se chema “Iepuroii”. În spectacolul ăsta m-am produs prima oară ca june-prim. Cântam şi la chitară”, a povestit mai târziu.

În 1948, tânărul s-a mutat la Bucureşti, unde a urmat cursurile de pregătire pentru Conservator, avându-l profesor pe Savel Stiopul la regie. Pentru că marea lui pasiune era desenul, Iurie Darie a dat examen de admitere și la Conservator, şi la Belle Arte, dar a fost admis la prima universitate. Încă din primul an de studenţie a făcut figuraţie la Operă şi a primit mici roluri în diverse piese puse în scenă la teatrele bucureștene, iar în 1950, când s-a înfiinţat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, a decis să se transfere la clasa de actorie a Mariettei Sadova. Doi ani mai târziu, la absolvire, a fost angajat la Studioul Actorului de Film, unde a debutat în rolul Leonaş din piesa “Iaşii în carnaval”. Au urmat, pe rând, spectacolele “Mătrăguna”, “Zboară cocorii”, “Nota zero la purtare”. În această perioadă, la București s-au înființat Studiourile Cinematografice Buftea și în scurt timp Iurie Darie a devenit junele-prim al cinematografiei româneşti, fiind distribuit în filmele regizorilor Dinu Negreanu, Gheorghe Vitanidis, Ion Popescu-Gopo sau Jean Georgescu.

carturesti.ro
Iurie Darie

La scurt timp după apariția spectacolelor de divertisment la Televiziunea Română, actorul a devenit vedeta de necontestat a programelor pentru copii. Frecventele apariţii pe micul ecran, în filme și pe scenă l-au transformat pe tânărul Iurie Darie în vedetă, astfel că, atunci când ieșea pe stradă, era imediat înconjurat de zeci de admiratoare.

În 1960, a fost angajat de Radu Beligan la Teatrul de Comedie, unde a apărut într-o serie de spectacole precum “Bughezul gentilom”, “Trolius şi Cresida”, “Umbra”, “Don Juan”, “Amfitrionul”, jucând alături de Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu, Sanda Toma, Vasilica Tastaman, Stela Popescu sau Silviu Stănculescu. Printre cele peste 50 de filme în care a jucat se numără cunoscutele “Directorul nostru”, “Alo? Ați greșit numărul”, “S-a furat o bombă”, “Vacanță la mare”,

“Dragoste la zero grade”, “Răutăciosul adolescent”, “Brigada Diverse intră în acțiune”, “Brigada Diverse în alertă”, “B.D. la munte și la mare”, “Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, “Ciprian Porumbescu”, “Drumul oaselor”, “Am fost șaisprezece”, “Lumini și umbre”, “Ringul”, “Rămășagul”, “Cucoana Chirița”, “François Villon – Poetul vagabond”, “În fiecare zi mi-e dor de tine”.
Darie a fost căsătorit cu actriţa Consuela Roșu şi au avut împreună un fiu, pe regretatul Alexandru Darie, fostul director al Teatrului “Lucia Sturdza Bulandra” din Bucureşti. După decesul prematur al Consuelei, a cunoscut-o pe actriţa Anca Pandrea, care i-a devenit soție.

iurie Darie

Într-un interviu acordat în 1972 revistei Teatrul, Iurie Darie a vorbit despre anii de început ai carierei sale:

fashiondays.ro

“Iurie Darie într-o compoziţie comică? Mă aşteptam să-l văd în această ipostază în ziua în care „B.B.” va juca un rol de babă sau când Liz Taylor va divorţa de-a binelea. Şi, totuşi, la închiderea stagiunii, într-unul din acele spectacole numite de actori „pentru mătuşi“ (a se citi „pentru familii“) mi-a fost dat să-l văd în Rică Venturiano, sub privirea oblăduitoare — de jos în sus — a lui Lucian Giurchescu, cu „pince-nez“ şi „giuben“, de parcă era şi nu era el. Era totuşi el, băiatul care ne intrase acum 22 de ani în redacţia revistei Licurici din Bulevardul 6 Martie, spunând cu un surâs cât o claviatură Beckstein: „Eu desenez foarte bine“. Şi… a desenat! Câştiga bine, cu banii îl plătea pe Caralulis pentru antrenamentele la tenis, şi nimeni nu ştia ce face în rest. I-a ilustrat o carte lui Pancu-Iaşi, deci toată lumea îl credea urmaşul lui Băncilă, pe atunci pictorul cel mai des citat. Până într-o zi… Iurie a devenit actor! Când? Unde? Cum? Iurie cel de la Licurici devenise actor. (asta o să vă explice mai pe urmă și cum a ajuns la Ora copiilor)

Delicat, subţirel — la propriu şi figurat — cu un zâmbet larg, dar puțin cam trist, cu o mare încredere în noi toţi, nesofisticat, dar deloc necizelat, Iurie poartă pecetea unui adjectiv cu care nu mă pot împăca: „un băiat drăguţ”. A fost discutat, comentat, contestat. Dar Iurie şi-a urmat drumul. E, poate, actorul de teatru care a jucat cel mai mult… film.

Şi, ca în orice discuţie cu un june-prim, vom avea… sadismul să începem întrebările cu anul naşterii.

— Da, m-am născut în 1929, liceul l-am terminat la Timişoara, în anul 1948. Toată copilăria şi adolescenţa am trăit dilema optării între pictură şi artă dramatică. Eram un elev bun la desen şi română, mai ales când era vorba de recitări. Dar, la absolvire, în centrul oraşului, în vitrina fotografului, pe lângă clasicele poze ale absolvenţilor şi ale corpului didactic, se afla şi un panou cu caricaturi. Ale subsemnatului. Prima mea ieşire în public. Pentru că la şcoală apăream mereu la serbări, cântam la chitară, din gură, apăream în spectacole muzicale alături de Petrică Popa. Printre primele mele succese teatrale se află şi acela obţinut în Irozii. Mama, educatoare la grădiniţa de copii, era obişnuită cu copiii, şi eu, împreună cu sora mea, ne făceam veacul prin curtea şcolii.

Între timp am trimis caricaturi la revista de umor „Piţigoiul”. Nell Cobar mi-a răspuns la “Poşta redacţiei”: „Perseveraţi, aveţi talent!”

La Bucureşti am dat examen de admitere şi la facultatea de artă plastică, şi la cea de teatru. Sufletul meu era mai aproape de pictură decât de teatru. La examen, le-am ajutat la lucrare pe două colege, drăguţe, care au reuşit cu brio. Eu însă am căzut! Am dat examen la teatru. Toma Caragiu, pe atunci student în ultimul an, m-a remarcat, m-a selecţionat şi am reuşit. Am fost elevul idolului meu, Mihai Popescu, pe care-l văzusem de câteva ori ca Romeo. Mai târziu am încercat şi eu rolul, a fost o catastrofă. Am trecut la Institutul de cinematografie, unde-i aveam colegi pe Tatiana Jekel, Jana Gorea, Jean Lorin, Emanoil Petruţ, Miriam Răducanu. Printre profesori, un mare sufletist, un om care m-a iubit şi m-a ajutat mult: Willy Ronea.

Făceam primii paşi în cinematografie, figuraţie în film, nu treceam la roluri principale deodată, ca astăzi, iar la sfârşit de an am fost şi noi aleşi pentru figuraţie la “Nepoţii gornistului”.

Cu greu mi-am înfrânt timiditatea, trecând de criza inerentă debutului. Desenam tot timpul, jucam tenis, visam la performanţe. Pentru prima dată am fost filmat de Ovidiu Gologan, într-un filmuleţ dedicat jubileului revistei “Licurici”. Preocupat de pictură şi actorie, am ajuns până la urmă la înţeleapta convingere că nu le pot face pe amândouă. Una trebuia să rămînă un „hobby”, încetul cu încetul, mi-am cristalizat caracterul, mediul în care munceam şi trăiam m-a influenţat mult şi, ori de câte ori eram stimulat, făceam lucruri bune. În şcoală munceam foarte mult, cu Willy Ronea l-am „lucrat” pe Tipătescu, mai târziu l-am interpretat şi pe Nae Girimea, la examen, cu Jana Gorea şi Aurel Cioranu. Printre realizările de care-mi amintesc cu plăcere se află fragmentul din “Vadul Nou” de Lucia Demetrius, la care noi, interpreţii, aveam sarcini felurite, ne făceam singuri decupajul regizoral, izbutind să obţinem o tensiune emoţională perfectă, unitară. A fost o reuşită, pe care cu greu am mai obţinut-o altă dată.

Primul rol însemnat, pe o scenă adevărată, a fost în “Iaşi în carnaval”, la Studioul actorului de film „C. I. Nottara”, în regia Mariettei Sadova, alături de Tudorel Popa, Dem. Savu şi Liviu Ciulei — interpretul unei mici compoziţii.

Eram poate sortit să fiu şi să rămân un veşnic june-prim. Jean Georgescu vedea, măgulitor, în mine un june briant, unul dintre cei mai buni din Europa. Cuvinte asemănătoare am auzit de la René Glair, care, văzându-mă în “Mofturi 1900”, mi-a oferit un rol… episodic în “Serbările galante”. Eu, care visam rolul principal, l-am refuzat pe cel oferit. Nu din pricina ambiţiei, dar voiam să am raporturi echitabile cu regizorul francez.

Am jucat foarte mult la începutul carierei mele, dar critica teatrală nu mi-a fost prea favorabilă, iar astăzi gândesc că poate avea şi dreptate. Unul dintre cei mai cunoscuţi critici a scris, după o premieră, doar atât despre mine: “a fost foarte frumos”. Cred că jucam exterior și asta nu numai din vina mea. O piesă care mi-a pus probleme speciale a fost “Montserrat”, care, în ciuda titlului, este axată pe personajul Isquierdo. Eram mult prea tânăr şi nu aveam experienţă pentru rolul titular. De altfel, îl aveam partener pe Ionescu Gion care juca formidabil pe Isquierdo.

Începusem repede să devin un răsfăţat al publicului, dar nu mi-am valorificat talentul de la început. Jucam tineri uşuratici, băieţi „fluieră-vânt”, fără îndoială roluri-capcană pentru un începător, care, vrând-nevrând, se cam repetă, îşi etalează cu ostentaţie calităţile fizice. Dacă nu ai dinăuntru o forţă deosebită, saltul calitativ e foarte greu de făcut. Junele-prim e un „material” la îndemîna tuturor: salvează piese, salvează roluri. De aceea, atenţiune juni-primi!…

Dacă sunt mulţumit cu munca de pe platou? În general, trebuie să mărturisesc, nu mi-a plăcut să-mi văd filmele. Prima satisfacţie deosebită mi-a dat-o filmul făcut cu Gopo, “S-a furat o bombă”. Filmul are avantajul, e drept, tardiv, că-ţi deschide ochii scoțând în evidenţă neîmplinirile, arătându-ţi ce ar mai fi trebuit să faci. În teatru, Hector a fost primul rol la care am lucrat şi după premieră, cu Esrig. Am reuşit să-mi aflu slăbiciunile în acest spectacol. Vorbind de succese, nu pot să nu amintesc de “Nota zero la purtare”, în care tema, vârsta personajelor, erau atât de aproape de noi. Privind retrospectiv, regret că nu am făcut şi roluri de compoziţie; doar jucasem un Caragiale…

De la Teatrul „Nottara” (actualul Teatru Mic) am trecut la Teatrul de Comedie, chemat fiind de Radu Beligan. Am plecat într-un moment în care colectivul se sudase temeinic, putea aborda orice piesă şi orice rol. Aveam cu toţii acest curaj, credeam că putem face lucruri mai mari decât ni se cereau. Am plecat cu regret! Despre Teatrul de Comedie nu ştiam decât că e un teatru nou. Primul meu rol aici a fost un fiasco, în “Burghezul gentilom”. Am jucat apoi un rol mare în “Umbra”, datorită unui accident, rolul era dorit şi cerut de alţii, apoi pe Hector, în “Troilus şi Cresida”. Cam atât!…

De ce atât de puţin? Poate pentru că eram mereu ocupat în film, dar nu ştiu dacă au trecut roluri importante pe lângă mine.

Totdeauna am considerat teatrul ca pe o îndeletnicire serioasă, chiar gravă, iar cinematografia, o pasiune.

De multe ori m-am întrebat dacă un adevărat actor de film trebuie să facă şi teatru. Cred că este necesar pentru ambianţă, pentru antrenamente, pentru spectacole, pentru contactul emoţional cu spectatorii. Cred că în film m-a ajutat o anume îndemânare naturală în relaţiile mele cu oamenii şi obiectele. Ochiul aparatului nu mi-a fost niciodată străin, iar lucrurile care mi-au fost făcute înţelese le-am jucat cu plăcere şi, cred, cu talent. Talentul e, după mine, putinţa de a face bine, cu uşurinţă, ceea ce pentru alţii pare imposibil. De altfel, niciodată filmul nu a avut de suferit de pe urma teatralismului. Am văzut cu toţii filme excelente făcute cu actori excelenţi, dar şi filme proaste, cu actori la fel de buni. Joacă prost doar acel actor marcat de artificiile şi nu de esența teatrului. Cred că ar fi bine ca regizorii de film să monteze spectacole de teatru, cunoscând astfel mai bine, mai direct, actorii. Îmi place foarte mult să muncesc. La film „se înregistrează”, pe scenă, munca e într-un flux continuu. Mă tem însă de premierele cinematografice; întâlnirile cu publicul nu sunt totdeauna cele pe care le aşteptăm. La film mă gândesc ca la o experienţă. “Răutăciosul adolescent” mi-a dat o oarecare satisfacţie, dar dacă aş relua rolul, astăzi l-aş face altfel. Au fost, multe, foarte multe filme, de la “Alarmă în munţi”, “Alo, aţi greşit numărul”, “Pe răspunderea mea”, “Post restant” şi totuşi cinematografia nu mi-a dat cele mai mari bucurii. Un capitol dureros pentru mine a fost filmul “Cu mâinile curate”; am crezut că eu voi juca rolul principal. M-a durut, am făcut un adevărat şoc, pentru că am trecut pe lângă un rol mare, o trilogie ce urmăreşte procesul de realizare al unui tânăr în anume condiţii social-istorice.

E adevărat că emisiunile pentru copii de la Televiziune au contribuit la strângerea relaţiilor mele cu publicul. Cred că e o idee bună aceasta a unor emisiuni în care se… „povestesc desene”, se ilustrează pe viu.

Cred, de altfel, că e o iniţiativă în premieră mondială. La început apăream singur. De o bună bucată de vreme (cinci-şase ani) am o excelentă colaboratoare, pe Mihaela, o fetiţă cu mult simţ „al aparatului”, cu umor, un adevărat personaj, deloc cabotinizată, un copil, deci, cu un autentic firesc.

În toamnă voi apărea în faţa publicului cu Rică Venturiano. Nu m-am mai gândit la această posibilitate, deşi îl abordasem pe Caragiale încă din şcoală. Pe Rică nu ştiam de unde „să-l apuc”. Giurchescu mi-a dat, însă, o „idee“: să dau personajului multă sinceritate, să îl scot din clişeu, să evit caraghioslâcul, adică obişnuitele atribute cu care se realiza rolul până acum. Rică mi-a pus din nou probleme cu privire la arta compoziţiei, pentru că aceasta înseamnă, cred eu, a crea o altă personalitate, nu numaidecât prin lipirea unor mustăţi şi a bărbii, ci prin mijloace interioare, prin dedublarea propriei tale personalităţi. E, în viaţă, un personaj cam trist pe dinăuntru, aşa l-am şi văzut pe Rică, tragicomic.

Am repetat şi voi mai repeta cu multă pasiune în “Furtuna”, cu David Esrig, un regizor care ştie ce vrea de la bun început, care te introduce în lumea spectacolului fără vorbe mari, ca într-un templu. Faptul că actorii sunt puşi în situaţia de a face împreună gimnastică, impostaţii, de a gândi şi munci colectiv de la primele lecturi e de o mare importanţă. Se realizează un consens stilistic, o unitate desăvîrşită.

Şantierul meu cinematografic cuprinde filmul “Fraţii Jderi”, în care-l joc pe Simion, alături de „jderii“ Florin Piersic, Emanoil Petruţ, G. Motoi şi Sebastian Papaiani.

În rest… Am terminat de ilustrat cartea lui Mircea Sîntimbreanu — „Recreaţia mare”, fac o carte de colorat pentru copii, pregătesc, cu regizoarea Margareta Niculescu, un ciclu de emisiuni TV în care vom învăţa pe copii cum să construiască jucării. Am şi eu căsuţa mea de vară, la Tărtăşeşti, lângă Bucureşti, unde-mi petrec vacanţa cu soţia şi fiul meu, Alexandru, în vârstă de 14 ani. El, de altfel, îmi este şi un foarte serios critic. Dar, ca şi mine, îşi caută drumul viitor între desen şi actorie”.

Iurie Darie a încetat din viață pe 9 noiembrie 2012, la vârsta de 83 de ani, după o grea suferință, la domiciliul său din București.

Sursa:

Teatrul, 1973, un interviu realizat de Alecu Popovici

DS TW
Latest comments

leave a comment