Moartea subită și prematură a Ilenei Sărăroiu, care s-a stins la doar 42 de ani, a îndurerat întreaga societate românească. Artista a încetat din viață în urma unui accident vascular cerebral masiv, în timp ce se afla la o nuntă. În anii ‘80, au circulat tot felul de zvonuri care spuneau că s-ar fi aflat în moarte clinică și că ar fi fost îngropată de vie, ba chiar că, la deshumare, capacul sicriului ar fi fost găsit scrijelit. Oamenii încercau să găsească o explicație pentru dispariția ei și astfel a pătruns în folclorul urban acel zvon macabru, dar povestea a fost doar o fabulație.
„Satul din care vin se numeşte Valea Voievozilor, aproape de izvoarele Ialomiţei. Рe acolo era drumul voievozilor de la Palatul Domnesc din Târgovişte, când o luau în sus, spre mănăstirea Dealu. E o aşezare splendidă. M-am întristat că a rămas doar un sat în subordonarea comunei Răzvad. E semnul meu cel sfânt pe care-l port în inimă chiar şi departe, peste graniţele ţării.
Am văzut lumina zilei la 25 septembrie 1936 într-o casă frumoasă de ţară, chiar pe malul Dâmboviţei, în mijlocul zăvoiului. Sunt cea mai mică dintre cei cinci fraţi ai mei. Am terminat liceul la Târgovişte. Părinţii mei, ţărani, oameni de mare simţire şi de mare cinste, m-au învăţat ca în viaţă să fiu cinstită, serioasă şi dreaptă. Încă din timpul şcolii activam la Casa de cultură din Târgovişte, o mică vedetă a ansamblului de estradă al elevilor. Repetiţiile prelungite până seara, târziu, mi-au adus nenumărate bătăi părinteşti. Dar eu eram foarte cuminte, nu vorbeam cu băieţii nici la 16 – 17 ani. Tot timpul liber mi-l consacram repetiţiilor. Vara, în vacantă, tot la căminul cultural din satul meu eram!
În acelaşi cămin cultural m-am întors, după ani de zile, după ce mi-am făcut şi eu un nume în muzica populară. Acolo, lumea m-a aşteptat cu multă dragoste. Eram între ai mei. La ieşire, felurite comentarii: “Cu cine seamănă, măi, maică, la voce?”, “Păi cu maică-sa, făi fată, că ea cânta tare frumos!”, “Da’ ce mai cânta şi nea Vasile, taică-său, în tinereţe! Când cânta el la vie, îi răspundeau trei vii!”
Acum, când mă văd la televizor, îşi dau gură peste poartă: “Dă, Mario, drumu’ la televizor, s-o auzi pe Lenuţa noastră !” Le sunt datoare acestor oameni curaţi, care mi-au legănat copilăria cu blândeţea şi sufletul lor minunat. Am, de altfel, şi două cântece care vorbesc chiar despre satul meu, despre oamenii lui.
“Păsărică, mută-ți cuibul și te du
La fereastra mândrei mele pune-i tu!
Spune-i că eu plâng mereu, neîncetat
C-am iubit ce-n viaţă nu mi-a fost iertat…”
Îmi amintesc că eram în clasa a XI-a când a venit chiar la noi, la liceu, neuitata Maria Tănase şi ne-a cântat. Mi-am luat inima in dinţi şi m-am dus la dânsa în cabină şi am rugat-o cu mare emoţie să-mi dea şi mie un cântec. Cu bunătatea şi hazul care o caracterizau m-a rugat mai întâi să-i cânt şi eu ceva. “Dacă ai să cânţi frumos, am sa-ți dau; dacă n-ai să cânţi, nu ţi-l dau”. I-am cântat tot o romanţă, de-a Ioanei Radu, pentru care, mărturisesc, aveam şi am o mare admiraţie. Deşi aveam doar 17 ani, îi ştiam întreg repertoriul. Maria Tănase mi-a zâmbit. “N-ai cântat ceva de-al meu şi vrei să-ţi dau cântecul! Nu ţi-l mai dau”. Roşie foc, am ajuns la uşă. “Ia-ţi caietul şi scrie”, am auzit. “Să-l înveţi şi să-l cânţi. Ai un glas foarte frumos”. Şi iată, îl cânt.
În străinătate, toţi marii cântăreţi şi-au făcut, până la lansare, stagiul la restaurant. Personal, am cântat în toate marile restaurante ale Bucureştiului.
Pe vremea aceea, în 1956, când am vrut să-i dau drumul la cântec, nu erau nici “Floarea din grădină”, nici faze de concurs interjudeţene, nici televiziune. Mi-am început cariera ca angajată a unui restaurant.
Dar eram fantastic de fericită, pentru că făceam mare succes, şi asta de la început. Am fost convinsă că dacă voi fi serioasă şi tenace în munca pe care o fac, voi ajunge departe. M-a durut foarte mult, angajată la ansamblul “Ciocârlia”, să constat o anumită reticenţă tocmai pentru că veneam de la restaurant. Existau, şi din păcate mai stăruie încă, o seamă de prejudecăţi în ciuda faptului arhirecunoscut că nume dintre cele mai dragi ale muzicii noastre populare şi uşoare şi-au făcut începutul pe podiumul unui restaurant: Ioana Radu, Gică Petrescu, Dorina Drăghici, Ion Luican, ca să nu mai vorbim de Maria Tănase.
Şi, cu toate acestea, am suferit cumplit. Multă vreme am fost ţinută pe tuşă. Şi totuşi, acolo, la “Ciocârlia”, mi-am făcut un stil, am început să-mi consolidez repertoriul. Cântam până atunci de toate, şi “uşoară” şi “populară”. Acolo am realizat prietenii care au rămas trainice până în ziua de azi: cu Irina Loghin, cu Maria Ciobanu şi, mai ales, cu Benone Sinulescu. El m-a ajutat să-mi fac un gen distinct – adică muntenesc – pentru că eu munteancă sunt, cum v-am spus. Nu mi-a fost greu să-mi găsesc albia.
Aveam în sânge cântecul popular muntenesc. Îl cântam de la 6-7 ani. Primul meu disc l-am imprimat după ce am plecat de la ansamblul “Ciocârlia” (din nou la restaurant), care mi-a adus consacrarea în lumea muzicii populare româneşti. Cred, sunt sigură, cine are talent şi încredere în el însuşi reuşeşte în orice condiţii.
Mi-aduc aminte… Mi-aduc aminte, în vara lui ’56, grădina de la restaurantul Union din Eforie Nord era aproape goală. Solicitată de maestrul Ionel Budişteanu, am acceptat să cânt şi acolo. În primele două seri am cântat pentru două mese. A treia seară grădina devenise neîncăpătoare şi o lună de zile am ţinut-o tot aşa. Am ajuns la concluzia că omul sfinţeşte locul. Am cântat oriunde cu multă patimă. La “Athénée Palace”, o scrobeală de nici nu puteai să strănuţi, îmi tremurau genunchii de emoţie. Dar i-am cucerit pe toţi. Cum să nu fiu bucuroasă?
Am impresia, în mare vorbind, că şi soliştii de muzică populară, calitativ, sunt mai buni. Noi nu ţinem neapărat de un textier, care poate să ne ofere un text mai slab sau mai reuşit. Şi apoi, noi ne bucurăm de un material mult mai bogat, de altă factură, cizelat şi de o frumuseţe surprinzătoare, pe care îl culegem dintr-o sursă inepuizabilă ca o fântână limpede, folclorul. Unii spun că folclorul nostru e pe cale de dispariţie. Nu cred în această idee, pentru că dacă astăzi culegem cântece de la bătrâni, mâine vom culege cântecele care astăzi sunt noi și se fac acum. Îmi vin în minte uneori versuri și melodii, singură nu știu de unde, probabil sedimentări ale poeziei pe care am strâns-o în mine din fragedă copilărie, în frumosul meu sat.
Recent, am însoţit în Franţa o expoziţie culinară şi de artă populară românească. Francezii sunt tare pretenţioşi într-ale artei. Se entuziasmează mai greu. La hotelul Saint-Jacque din Paris, ca şi la Lyon, am fost puşi in faţa unei avalanşe de admiratori. Cântam mai ales cântece ardeleneşti, hăulite olteneşti, doine şi romanţe. Ascultau cu sfinţenie cântecele noastre, erau fascinaţi de nai şi ţambal. Să vă spun o întâmplare. Ospătara noastră, Steluţa, era foarte intrigată de o tânără româncă stabilită abia de doi anişori la Lyon şi care uitase că sarmalelor li se mai spune şi sarmale. Ei, şi atunci, m-am apropiat de masa ei şi am început să-i zic:
“Vântul de vară mă bate
Dorul sufletul mi-l arde
Când m-apucă dor de-acasă
Stau cu coatele pe masă
Unde-i maica, să mă vad-acum?”
După care “franţuzoaica” a început să plângă cu lacrimi mari şi amare, în văzul lumii, că nu mai puteam nici eu să mai cânt. S-a sculat în picioare, m-a sărutat şi vorbea ca la ea acasă.
Am stat în Canada 6 luni, am fost de trei ori în Israel, apoi în R.F.G., Austria şi în atâtea alte ţări. I-am cucerit pe toţi căldura cântecului nostru românesc şi felul nostru deschis de a fi. Dar mi se face mereu un dor atât de mare de casă încât mă întreb cum poţi să stai în altă ţară, aşa, ca o rană deschisă? Spre Vălenii de Munte au înflorit pomii. Şi mi s-au părut mai albi ca în alte părţi. Mirosul pământului e altul şi florile îţi dau bună ziua.
Cea mai mare mulţumire a unui artist este să ajungă la inima publicului. Sigur, te simţi măgulit, aşa, iubit de public, dar uneori prea desele telefoane de la admiratori… ştiţi, publicul vrea şi el atenţie, să-i răspunzi la scrisori, să fii numai şi numai al lui. Un singur lucru mă oboseşte. Când sunt în vizită, încă de la prima tartină, sunt rugată să cânt. Și rămân cu mâncarea în gât. Și s-a ales praful de vizită. Dacă până și la spital, vrând să-mi fac o analiză, m-am trezit cu toate analizele făcute. Sperau că voi începe totuși să cânt.
Pentru Sofia Vicoveanca am o mare stimă: îi preţuiesc talentul autentic şi frumuseţea ei sufletească. Ea a fost printre primii care mi-au dat telefon să întrebe dacă suntem sănătoşi şi nevătămaţi după seara aceea fără noimă din martie. M-a impresionat foarte mult gestul ei.
Viaţa mea curge domol, mă simt bine acasă. Am, cred, cel mai bun soţ din lume. Soţul meu, Mircea Câmpeanu, acum profesor şi fost sportiv de performanţă la echipa de baschet a clubului “Steaua”, ştie ce-i competiţia. Dar şi liniştea. Mă ajută foarte mult. Este primul critic şi suporter al meu. Una din marile mele pasiuni este şi gospodăria, îmi place mult să-mi fac menajul singură, să gătesc. Fac totul cu multă dragoste. Uitaţi-vă şi la costumele populare pe care mi le lucrez singură.
Ileana Sărăroiu a avut o colecție uluitoare de costume populare: catrinţe, ii, fote, lucrate chiar de ea, decorate cu mărgele şi paiete cu o migală şi o măiestrie rar întâlnite. Mircea Câmpeanu, om al sportului de performanţă, a cusut cu mâinile lui câteva dintre aceste bucurii ale ochiului. în faţa publicului pe care îl respect şi-l iubesc, cîntecul trebuie să se îmbrace frumos.
*** Flacăra, aprilie 1977
Cât de puţine seri de răgaz ne permitem in viaţă, ca şi când am fi urmăriţi de fantoma ritmului neiertător şi tot ne mai întânim, din când în când, cu ore în care — parcă pentru noi anume — planeta consimte să se odihnească şi ea sub noi. Într-o asemenea seară, una din cele cinci-şase seri ale ultimilor zece ani în care mi-am permis să pierd câteva ore la o masă, mă aflam la restaurantul Capşa, invitat la o masă de nişte cântăreţe cunoscute, Irina Loghin, Maria Ciobanu şi Ileana Sărăroiu. Mai era acolo şi Dinu Săraru… Şi nu mai ştiu cine. N-am răbdat să nu le spun acelor cântâreţe că mă întristează, ca pe orice om de bun-simţ, cântecele proaste şi contrafăcute pe care uneori şi ele, acele cântăreţe, le cântă la radio şi la televiziune.
Nu vă e dor de-un cântec curat, într-adevăr popular? le-am întrebat Şi mi-a răspuns, atunci, Ileana Sărăroiu. Mi-a spus că le e dor de acele cântece curate şi vechi, într-adevăr populare, dar că nu prea le lasă responsabilii emisiunilor de muzică populară să cânte aceste cântece. Ne cer cântece de viaţă nouă. Nu cred, am zis. Ba trebuie să credeţi, mi-a răspuns Ileana Sărăroiu.
Cine mă lasă pe mine să cânt cântecul ăsta ? Şi mi-a cântat acolo, pe loc, şoptit, un cântec extraordinar cu vorbe îndelung încercate de puterea explozivă a sufletului, pe melodia pe care cititorii o ştiu probabil, tot de la cântăreaţă, cu vorbele despre o bătrână mamă şi despre Tîrgovişte etc. I-am spus, atunci, Ilenei Sărăroiu că se înşală. Acest cântec e prea frumos şi prea adevărat ca să-l poată opri cineva. Şi i-am făgăduit că o voi invita la un cenaclu, să cânte acest cântec căruia azi îi zic “Cântecul Ilenei” şi-l alătur vorbelor mele.
În ziua de 2 mai 1977, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, Ileana Sărăroiu cânta în Cenaclul Flacăra acest cântec de protest împotriva morţii, pe care şi azi îl păstrez pe o bandă de magnetofon. Şi, pentru că publicul, puţin obosit de soarele acelei duminici, a aplaudat cam absent, am rugat-o pe Ileana Sărăroiu să-l mai cânte o dată. Cred că păstrez şi această a doua înregistrare. Cum îşi simt oamenii viaţă viitoare!
Ileana Sărăroiu a murit pe neaşteptate, în plină tinereţe, sâmbătă 12 mai 1979, seara, cântând la o nuntă. A murit de inimă! Versul cel mai des repetat în acel cântec este “Au, au, inimă, au!”. Iar pentru destinul acestei cântăreţe atât de profundă și de fermecătoare, faptul că a murit cântând la o nuntă seamănă îngrozitor cu versul “Însă moartea nu vrea bani”.
Măcar acum, când sunt vii în noi mâhnirea și durerea că o artistă adevărată a trecut în moarte înainte ca vreunul din cântecele ei frumoase să îmbătrânească, să rugăm piatra în care intră acest fragil instrument al emoţiei care a fost Ileana Sărăroiu să nu uite că în piatră n-a intrat o piatră, ci a fost scufundat, neaşteptat şi tragic, un om, un om care a micşorat cu cântecele, cât a putut, nefericirea lumii: Ileana Sărăroiu.
*** Adrian Păunescu, Flacăra, mai 1979
Sursa foto: discogs.com
