În istoria vieţii poetului distingem două ipostaze: revoluţionarul şi bonjuristul Alecsandri, care strângea pe când se afla în exil articole pentru revista România literară, pe care a condus-o ca redactor şi administrator, şi Alecsandri maestrul, „acel rege-al poeziei”, cum îl numea Eminescu, care-şi domina epoca şi contemporanii şi pe care poeţii tineri l-au venerat.
Dacă cel de-al doilea Alecsandri devenise un mit naţional, primul a fost un novator, pentru că, încă de când publica primele Doine având ca model poezia populară, poetul deschidea un drum nou, îndreptând literatura română spre izvoarele naţionale şi populare.
Într-un articol publicat în anul 1903, revista Familia a tipărit o scrisoare inedită a regretatului cărturar V.A. Urechia (care se stinsese din viață cu doi ani în urmă) care conține o serie de amintiri prețioase ale Reginei Elisabeta despre bardul de la Mircești, foarte apropiat în ultimii săi ani de Casa Regală a României:
„Acum şase ani, îndemnat de preşedintele Alianţei Știintifice Universale din Paris, scria V. A. Urechia, m-am decis să public la București un tom din „Biblioteca internaţională“ a acestei frumoase asociaţiuni. Un asemenea tom nu putea să apară, crezui eu, fără de a fi ilustrat cu o lucrare semnată de glorioasa noastră Carmen Sylva.
Am cerut neîntrecutei poetese o lucrare despre Vasile Alecsandri. „Cu inimă plină de lacrimi, îmi zise ea, reiau condeiul ca să reamintesc în presă câteva din dulcile legende în versuri ale mult iubitului poet, a cărui juneţe şi voioşie păreau eterne, a cărui gură de aur era neamuţită. Văd încă marii lui ochi luminoşi, surâsul lui arătând dinţi superbi, când umplea serile de toamnă la Castelul Peleş cu povestirile lui, înveselitoare pentru cei bătrâni, interesând pe cei juni, amuzând pe copii…“
Carmen Sylva a povestit despre Vasile Alecsandri, „povestitorul cel mai neîntrecut din zilele noastre, amabil şi calm, mulţumit cu viaţa ori cum era“, că, la ultima plecare a poetului de la Castelul Peleş, după ce-i zise adio cu pălăria în mână
şi cu mantaua pe umeri, i-a dat juvaerul poetic „Moşul şi baba“.
Din copilăria poetului, Carmen Sylva amintea că i-a povestit jocurile lui cu ţigănuşul Vasile Poroineanu. Acesta era „ceea ce altă dată la curţile germane se numea „Prügeljunge“, adică Vasile primea bătăile ce erau destinate stăpânului său. Toate nebuniile copilăreşti le făcură împreună, dar numai Vasile primea bătaia. Când duhovnicul îi dădea lui V. Alecsandri canon de 60 de ori câte 100 de mătănii, el stătea liniştit în pat, chema pe amicul său, ţigănaşul, îi dădea un bacşiş şi făcea el mătăniile în locul stăpânului său.
„Plecând la Paris, pierdu din vedere pe amicul său intim. Mulţi ani după aceea, într-o dimineaţă, pe când dejuna în grădină, văzu venind spre el un ţigan băgat în nişte pantaloni largi de cutnie galbenă. Îl recunoscu pe dată, era Vasile, Vasile Poroineanu. „Ţiganul fu tratat ca un frate; din tot ce era bun în casă el avu parte.
A doua zi dimineaţa vin să vestească lui Alecsandri că Vasile a dispărut furând cel mai bun cal din grajd. Alecsandri, încântat, nu permise să fie urmărit Vasile.
– Ţiganul e născut hoţ; trebuie să fure! Nu-mi stricaţi ţiganul!”
Poetul „desrobirii ţiganilor“ a povestit reginei bucuria de negrăit a ţiganilor când au fost liberaţi din sclavie! „Trei zile fure morţi-beţi, dar apoi, când deteră de greutăţile vieţii, veniră cu sutele să se roage să fie luaţi îndărăt; ei nu ştiau ce să facă cu libertatea lor şi li se părea mai dulce biciul decât ea!“
Autorul, istoricul V.A. Urechia completează însă: „Aici nu prea suntem de părerea lui Alecsandri. Am apucat şi eu ziua decretării desrobirii, dar nu am văzut nici un ţigan întorcându-se bucuros să voiască a relua jugul robiei.
Din contră, ei se împrăştiară voioşi ca puii de potârnichi şi nu i-a mai văzut nimeni revenind prin curţile stăpânilor lor de altă dată”.
Din amintirile poetesei despre Vasile Alecsandri, mai cităm povestea despre petrecerea lui Alecsandri la Castelul Peleş: „Suedezul Hallstrom compunea la Sinaia o operă română, «Neaga», pentru care scriam poemul. Ne trebuia o scenă de ţigance trăgând cu bobii la un grup de fete.
– Mare treabă! zice Alecsandri. O să vă arăt eu cum se face, numai să nu mă trădaţi.
Era seară, eram întruniţi la lumina lunii. Peleşul sgomota, fagii şopteau la adierea de noapte şi brazii îşi proiectau umbrele fantastice până la picioarele noastre. Alecsandri cere o sită şi grăunţe de porumb.
– O să vă ghicesc norocul!, zise el junelor fete.
Şi ele se adunară în jurul lui, cu ochii scânteietori, cu obrajii rumeni. Nu voi uita niciodată capul zâmbitor al bătrânului, cu privirea voioasă, citind în ochii de catifea ori de foc care se plecau spre el ceea ce el dorea să înţeleagă şi făcându-şi o petrecere de a face fetele să schimbe mereu feţele inconştiente ce serveau de modele în acel moment. Cât și-a petrecut cu ele! Alecsandri adora tinerimea. Era el însuși o idilă vie. Găsea amorul frumos, pentru că e natural.
Ca și Bion, Moschos, Theocrit, Alecsandri era de o gingășime necomparabilă. Pesimismul n-a găsit nicio poartă de intrare în natura lui sănătoasă şi armonioasă…“
Carmen Sylva îşi mai amintea: „Mi-a spus că şi dânsul avusese altă dată slăbiciunea de a scrie versuri triste, dar că le-a pus toate pe foc. Nu voia dânsul să lase după el decât un surâs. Toată viaţa lui a fost armonie şi raze. Cu blânda lui mână adeseori a înlăturat vălul negru al cugetărilor mele. Mă făcea să văd cerul albastru şi câmpul smălţat cu flori.
Pentru Alecsandri, bătrâneţea era plăcută; moartea veni înainte de cele groasnicele dureri să-l fi ameninţat.“
Din viaţa tânără a poetului, Carmen Sylva mai povesteşte cum la 1848 luase şi el parte la marea mişcare contra guvernului lui Mihai Sturdza și i-a mărturist.: „Ameninţat de a fi închis la o mănăstire (închisoarea capetelor prea înfierbântate de pe vremea aceea), am fugit ca un voinic şi am mâncat şi eu pâinea amară a exilului la Vefour şi la fraţii Provençaux.“
Surâsul isteţ ce însoţea aceste vorbe ale poetului le dădea un farmec de nerostit. Altă dată Alecsandri a povestit Poetei-regine cum femeia ce a iubit muri în braţele lui, într-un răsărit de soare strălucitor, în momentul de a intra în golful de la Constantinopol. I-a dedicat versuri ce tot românul le știe de pe rost:
„Tu care eşti perdută în neagra veşnicie,
Stea dulce şi frumoasă a sufletului meu…“
Într-alt loc, Carmen Sylva ne spune că Alecsandri „era indulgent ca bătrâna doamnă lângă care într-o zi stătea, pe când tinerimea dansa valsul. Alecsandri deplângea uşurătatea, cauza atâtor suferinţi. Doamna surâse blând, zicând: „Cine n-a avut un vals în viaţa lui!”
„Gura de aur a scumpului poet s-a închis pe totdeauna; frumoşii ochi s-au împăienjenit; marea lumină a sufletului său s-a stins în ochii lui şi pleoapele l-au acoperit înaintea eternei lumini, prea splendidă chiar şi pentru ochii de poet: „El a fost dus la mormânt de nouă soldaţi şi un sergent, care toţi plângeau ca nişte copii“.
După ce consemnarăm mai sus din dulcile relaţiuni ale marei poetese cu marele poet, după propriile ei amintiri, să vedem aprecierile ei asupra câtorva din poemele nemuritorului bard de la Mirceşti.
„Nimeni n-a întrecut pe Alecsandri în talentul de a depinge mici tabele, zice Carmen Sylva, acele tabele numite de dânsul „Pastele.“ „Vedeţi în poema „Rodica“ grupul fermecător al ţărăncuţelor cu cămăşele lor albe ca zăpada, înflorite cu arniciuri colorate, sub raza strălucitoare a soarelui, în mijlocul câmpului aurit, unde spicele blonde fac să răsară mai mult părul negru al unei fete şi floarea roşie ridicată în brâne, arătând pe dedesubt cămaşa albă şi frumoasele picioruşe goale păturind iarba“.
Şi analizând mai departe frumosul pastel, Carmen Sylva ne arată cum „ritmul versurilor scurte indică rapiditatea mişcărilor. Ţi se pare că auzi râsul flăcăilor cu dinţii de ivoriu, cu talia vânjoasă strînsă în lată cingătoare de piele“.
Alt pastel analizat de Carmen Sylva este „Fântâna“. Aici activitatea femeii române este desenată în două cuvinte: ea poartă doniţa cu apă pe cap, copilul la sân și furca în brâu. Ea toarce neîncetat, când nu lucrează la câmp.
După pastele, Carmen Sylva analizează lucrarea lui Alecsandri ca adunător de poezie populară. Și mai întâi divina poetesă ne spune, cum i-a povestit însuși Alecsandri, ce l-a împins să adune din gura poporului cântarea sufletului românesc. Ascultând într-o zi cântarea „Mioara, Mioriţa“, Alecsandri rămase uimit de frumuseţea poemului.
– Mi-a spus, aminteşte Carmen Sylva, cum o singură dată în viaţa lui i-a fost teamă de a muri: aceasta fu în ziua când descoperi în munţi, de la nişte ciobani, minunata legendă a „Mioriţei“. Ca să se întoarcă acasă s-o scrie, avea să facă o lungă cale solitară. Frica îl cuprinse, ca şi când ar fi fost încărcată cu un boț de aur ce putea să i se fure.
Alecsandri a mai spus poetesei-regine cum el rătăcea prin munţi şi văi, ascultând bătaia de inimă a poporului, cum ascultă pe ţăran cântând, şi el culegea acea cântare, fragment după fragment. Poetul i-a mărturisit că uneori, racordând două fragmente de cântare populară, adăuga el mijlocul poemului.
Într-o seară, pe țărmul Dunării, Alecsandri dete de un grup de grăniceri în jurul unui foc. Ei cântau. Alecsandri ciulește urechea, ca mai bine să audă. Ei cântau tocmai acea cântare, cu melopeea ei monotonă și melancolică pe care o completase dânsul. Ce plăcere nu avu poetul auzind cum ei cântau propriile lui versuri, din cuvânt în cuvânt, cum le scrisese.
– De unde ştii tu cântecul acesta?
– De de la tata.
– Dar tată-tu de la cine l-a învăţat?
– De la tată-său!
Mare fu bucuria poetului care simţise şi restituise versurile uitate tocmai cum le simţise ţăranul român
– Şi alţii trec pe unde a trecut Alecsandri, exclamă Carmen Sylva, dar ochii lor nu văd, urechile lor nu aud. Ei nu găsesc nimic, ba zic că e numai o născocire, o mistificare: Noi nu vedem nimic, deci nimic nu este! Învăţaţi a vedea şi a ascultă cântarea ce se înalţă din inima suferinţei, din observaţiunea naivă a poporului!“
Ferice de marele poet care a avut soarta să fie apreciat, stimat, iubit și înnemurit astfel de Carmen Sylva”.
*** V. A. Urechia, Familia, 1903