HomeOameni care au intrat în istorieFeministe și activisteÎn căutarea soțului perfect: Hélène d’Orléans

În căutarea soțului perfect: Hélène d’Orléans

DS TW

Hélène s-a născut pe 3 iunie 1871 la York House, în Twickenhama și a fost al treilea din cei opt copii ai Prințului Filip, Conte de Paris, și ai Infantei Maria Isabel a Spaniei, care se aflau în exil în Anglia. Tatăl ei a fost nepotul regelui Ludovic Filip I al Franței și moștenitor al tronului din 1842 până în 1848. La repatrierea în Franța, la sfârșitul lunii iunie 1871, familia și-a stabilit reședința în Paris, la Hotelul Fould, aflat pe Rue du Faubourg Saint-Honoré, fiind găzduită de unchiul lor, Henri, Duce de Aumale, ale cărui averi și proprietăți nu fuseseră confiscate în 1852, spre deosebire de cele ale celorlalți prinți d’Orléans.

Pe 21 decembrie 1872 Adunarea Națională a adoptat legea retrocedării, care permitea ca bunuri în valoare de aproximativ 40 de milioane din cele optzeci de milioane de franci care aparținuseră Casei de Orléans să fie restituite familiei, deși procedura a durat câțiva ani.

Între timp, o prietenă apropiată a contelui și contesei de Paris, Maria Brignole Sale De Ferrari, le-a pus la dispoziție parterul și grădinile Hôtelului Matignon de pe rue de Varenne din Paris. Apoi copiii familiei, guvernantele și tutorii lor au fost cazați într-o casă cu două etaje de pe rue de Babylone, Hélène locuind aici din 1876 până când tatăl ei a fost din nou exilat.

Din cauză că în primăvara anului 1886, înainte de căsătoria lui Amélie, sora mai mare a prințesei, cu Carlos de Braganza-Coburg, prințul moștenitor al Portugaliei, populația și-a exprimat sprijinul pentru Casa de Orléans, autoritățile republicane și-au luat măsuri de precauție și a decis alungarea din țară a familiilor Orléans și Bonaparte.

Hélène și părinții ei au plecat la Tunbridge Wells, în Anglia, apoi au călătorit în Scoția și în 1890 s-au stabilit la Stowe House, în Buckingham. Majoritatea fraților și surorilor tinerei s-au căsătorit în familii regale europene. Amélie a devenit regină a Portugaliei, Filip, Ducele de Orléans, s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Dorothea de Austria și Isabelle a devenit Ducesă de Guise, iar părinții sperau că și ea va deveni mireasa unui moștenitor important, mai ales că era considerată o mare frumusețe a epocii.

Prințul Albert Victor, Duce de Clarence și Avondale, fiul cel mare al viitorului rege Eduard al VII-lea și nepotul reginei Victoria, părea interesat de prințesă, în primăvara și vara anului 1890 tinerilor li s-a permis să se întâlnească în casa surorii lui și, având încurajarea mamelor lor, cei doi s-au îndrăgostit.

Pe 29 august, ducele de Clarence a obținut permisiunea de a se întâlni singur cu bunica sa la Castelul Balmoral din Scoția și a luat-o și pe Hélène cu el pentru a i-o prezenta. Căsătoria cu o prințesă romano-catolică ar fi dus însă la pierderea pretențiilor lui la tronul britanic, dar Hélène s-a oferit să devină anglicană. Când regina Victoria și-a exprimat surprinderea față de disponibilitatea ei, tânăra a început să plângă și a insistat că dorința de a face acest gest este doar de dragul iubirii.  Emoțianată de rugămințile disperate ale cuplului, regina Victoria a fost de acord să-i sprijine, dar i-a avertizat că există multe obstacole pentru încheierea acestui mariaj, inclusiv opoziția tatălui Hélènei, despre care credea nu-i va accepta schimbarea confesiunii.

Ducele s-a oferit el înuși să renunțe la drepturile de succesiune dacă este necesar, scriindu-i fratelui său: “Nu ai idee cât de mult o iubesc pe această fată dulce și simt că nu aș putea fi niciodată fericit fără ea”. Mama și tatăl lui au fost de acord cu mariajul, la fel ca și mama prințesei, dar temerile reginei Victoria s-au dovedit întemeiate. Lordul Salisbury, premierul britanic, și-a exprimat obiecțiile în legătură cu potențiala căsătorie, scriindu-i direct reginei Victoria. În plus, tatăl Hélènei a refuzat categoric acceptarea mariajulului și a informat-o pe suverană cu privire la opinia sa, dar i-a acordat fiicei permisiunea să-l roage personal pe Papa Leon al XIII-lea să îi acorde o dispensă. Papa a refuzat ferm, astfel că cei doi tineri au fost nevoiți să pună capăt relației.

Tânărul duce nu a uitat-o niciodată pe Hélène, iar pe mormântul său de la Castelul Windsor se află o coroană sculptată pe care scrie un singur cuvânt, „HELENE”. Regina Victoria i-a scris nepotului recomandându-i o altă potențială mireasă, pe prințesa Margareta a Prusiei, dar el nu a acceptat această sugestie. La un moment dat se pare că i-a spus bunicii că o iubește pe Alix de Hesse, dar aceasta din urmă l-a refuzat și s-a căsătorit cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei în 1894.

La mijlocul anului 1890 Albert Victor s-a îmbolnăvit și a fost diagnosticat de medici cu gută sa sau cu o formă incipientă a unei boli venerice, posibil gonoree. Mai târziu i-a fost aranjată logodna cu prințesa Mary de Teck, dar prințul a murit înainte de nuntă, pe 14 ianuarie 1892, iar Mary s-a căsătorit cu fratele lui, George, care va deveni în 1910 regele George al V-lea.

Părinții prințesei Hélène au continuat să caute un alt soț potrivit pentru fiica lor și s-au gândit la tânărul Nicolae al II-lea, viitorul țar al Rusiei, dar acesta era deja îndrăgostit de Alix de Hesse și nu a fost interest de prințesa franceză. În 1892, în timp ce călătorea în Egipt împreună cu fratele ei, Philippe, Hélène l-a întâlnit pe Ernst Gunther, ducele de Schleswig-Holstein, care a cerut-o de nevastă, însă sora acestuia, împărăteasa germană Augusta Victoria, s-a opus categoric și planurile au fost abandonate. Un alt pretendent sugerat de familie a fost arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, însă împăratul Franz Joseph nu a fost de acord, deși nu a respins ferm posibilul mariaj. Arhiducele a întâlnit-o însă între timp pe viitoarea sa soție, ducesa Sophie de Hohenberg, și nu s-a mai gândit niciodată la Hélène.

Emanuele Filiberto

În cele din urmă, prințesa s-a căsătorit cu prințul Emanuele Filiberto de Savoia, al doilea duce de Aosta, la acel moment al doilea în ordinea succesiunii la tronul italian. Nunta a avut loc pe 25 iunie 1895, la Biserica Sf. Rafael din Kingston upon Thames, la ceremonie participând prințul moștenitor Victor Emmanuel al Italiei, prințul și prințesa de Wales și alți membri ai familiei regale britanice. Cuplul a avut doi fii: Prințul Amedeo, al treilea duce de Aosta, și Prințul Aimone, al 4-lea duce de Aosta, care a fost pentru scurt timp rege al Croației.

În timpul mariajului, Hélène a început să călătorească frecvent în Africa, cel mai lung voiaj fiind de zece luni. Prințesa a mers de-a lungul Nilului, în Congo și prin mare parte din Africa de Est, apoi a traversat Sahara, în timpul acestor călătorii a devenit cunoscută ca o admiratoare a vânătorii, a trimis o serie de articole pentru Harper’s Weekly și mai târziu a publicat câteva cărți de călătorie care au fost ilustrate cu fotografii pe care le făcuse chiar ea.

Când a izbucnit războiul italo-turc, Hélène a urmat cursuri de asistență medicală și s-a îmbarcat pe nava-spital Memfi, unde a îngrijit soldații răniți. În timpul Primului Război Mondial, prințesa a devenit șefa asistentelor medicale italiene și și-a petrecut o mare parte din timp pe linia frontului. Pentru serviciile sale, a primit din partea Italiei Medalia de Argint pentru vitejie, Crucea Regina Maria a României și Marea Cruce a Ordinului Imperiului Britanic.

Rămasă văduvă în 1931, Hélène s-a recăsătorit în 1936 cu colonelul Otto Campini. Prințesa a murit pe 21 ianuarie 1951, la vârsta de 79 de ani, în Italia, și a fost înmormântată la Basilica dell’Incoronata Madre del Buon Consiglio din Napoli.

DS TW
No comments

leave a comment