HomeOameni care au intrat în istorieHollywood clasicIngrid Bergman a fost extrem de curajoasă în lupta cu cancerul

Ingrid Bergman a fost extrem de curajoasă în lupta cu cancerul

DS TW

Ingrid Bergman s-a născut pe 29 august 1915 la Stockholm, în Suedia, și a rămas orfană de mamă când avea doar 3 ani, iar tatăl ei a murit când împlinise 12 ani. La vârsta de 18 ani, a decis să urmeze o carieră în teatru şi a devenit studentă la Şcoala de Actorie de pe lângă Teatrul Regal de Dramă de la Stockholm.

În 1937, s-a căsătorit cu Petter Lindsröm, un medic stomatolog, cu care a avut o fiică, pe Pia. În 1939, Ingrid a ajuns în America, lăsându-şi acasă fetița, alături de tatăl ei, iar primul film turnat la Hollywood a fost „Intermezzo”, un mare succes comercial. Producatorul Davis Szelniak i-a oferit la acel moment un contract pentru un singur film: “Intermezzo”. Prudent, omul cu banii nu voia să riște cu o tânără suedeză care nu semăna cu nimeni, nici cu ilustra ei compatrioată, Greta Garbo, nici cu frumuseţile zilei.

În 1940, actrița s-a întors în Suedia, dar curând a decis să semneze un contract pe şapte ani cu producătorii de la Hollywood, în timp ce familia ei se afla încă în Europa. Doi ani mai târziu a început filmările pentru „Casablanca”, apoi a fost distribuită în „For Whom the Bell Tolls”, în 1943, „Gaslight”, în 1944 și „Ioana D’Arc”, în 1948. Casablanca, filmul regizat de Michael Curtiz, în care a jucat alături de Humphrey Bogart, este considerat astăzi unul dintre cele mai bune producții ale secolului XX.

 

Soțul ei, Petter, şi micuța Pia au plecat în America pentru a-i fi alături, dar relaţiile dintre soţi s-au răcit în scurt timp. Actrița a avut o scurtă escapadă amoroasă cu fotograful francez Robert Capa, în această perioadă i-a scris lui Roberto Rosselini pentru a începe o colaborare pentru un viitor film, iar regizorul a invitat-o la Roma.

Cei doi s-au îndrăgostit la prima vedere, dar timp de două luni şi-au ascuns iubirea de ochii presei. Actrița a rămas însărcinată în timpul filmărilor pentru producția “Stromboli”, chiar dacă nu se despărţise de soțul ei suedez, iar vestea că vedeta de la Hollywood așteaptă un copil a fost un şoc pentru lumea de peste ocean. Ingrid i-a trimis o scrisoare lui Petter, expistolă în care îi explica faptul că și-a găsit fericirea, iar el a venit de urgență în Italia. Roberto Rossellini a amenințat-o că se omoară dacă îl va părăsi, iar pentru Ingrid situaţia a devenit dramatică, mărturisind mai târziu că a trăit un infern, mai ales pentru că, pe lângă problemele personale, a fost supusă oprobiului public. Jurnaliștii au criticat-o pentru că îşi părăsise fetița pentru Rossellini și a primit chiar scrisori de la admiratori care o îndemnau să nu divorţeze.

 

Pe 2 februarie 1950 a venit pe lume primul copil al cuplului Bergman-Rossellini, Renato Roberto Ranaldo Giusto Giuseppe Rossellini. Pentru că tatăl copilului nu era divorţat de soție şi nici Ingrid de Petter, nou-născutul îl are trecut pe certificatul de naştere, la numele tatălui, pe Rossellini, dar la numele mamei are o liniuţă.

În încercarea de a divorţa, cei doi au ajuns în fața unui tribunal din Mexic, pentru că acolo legea era mai permisivă şi admitea divorţul fără a fi de faţă ambele părţi. Ingrid a devenit în următorii ani o gospodină desăvârşită şi s-a retras din lumina reflectoarelor. Actrița a devenit din nou mamă după ce a adus pe lume două fetițe gemene, Isabella Fiorella Elettra Giovanna şi Isotta Ingrid Freida Giuliana, care s-au născut pe 18 iunie 1952.

Isabella Rossellini și-a început la 28 de ani cariera de model și a devenit aproape la fel de apreciată ca mama ei în cinematografie, fiind inclusă de revista People în topul celor mai frumoase femei din lume. Sora ei geamănă, Isotta, a stat departe de lumina reflectoarelor, este profesor universitar de literatură si a predat la Harvard University.

În 1957, cuplul Bergman – Rossellini s-a destrămat din cauza nepotrivirii de caracter. Cu toate că Ingrid a cerut custodia copiilor și a obținut-o în primă instanţă, micuții au fost luaţi de regizor, care nu concepea ca cei trei să ajungă în America şi să crească în apropierea lui Linström, primul soț al actriței, care rămăsese în Statele Unite.

După divorţ, Bergman a revenit pe marile ecrane în filmul „Elena and Her Men” realizat de regizorul francez Jean Renoir, cunoscând succesul deplin la Hollywood. S-a recăsătorit cu suedezul Lars Schmidt, un producător de teatru, dar nici această relație nu a funcționat.

La vârsta de 58 de ani, actrița s-a îmbolnăvit de cancer, a fost supusă unei intervenții chirurgicale radicale şi s-a luptat cu mult curaj cu boala neînduplecată. Ingrid Bergman a încetat din viață pe 29 august 1982, exact în ziua în care împlinea vârsta de 67 de ani, la Londra.

 

“Oricât de slab ar fi fost un film, dacă în acest film apărea Ingrid Bergman, situaţia era salvată. Actriţa era solară. Numai apărând, numai existând, respirând, surâzând, declanşa o stare de vrajă. Aş îndrăzni să spun că ea a reprezentat frumuseţea absolută. Absolută nu pentru că ar fi saturat canoanele perfecţiunii. Dimpotrivă! Prea robusta sănătate a trupului ei a alimentat o ironie de proporţii mondiale, iar înălţimea ei, şi ea mult peste medie, a dat naştere unui adevărat folclor glumeţ (multe din scenele cu Charles Boyer le-a filmat cu partenerul cocoţat pe un taburet).

A fost o frumuseţe ideală pentru că dădea sentimentul că în persoana ei frumosul se confundă cu binele. Obrazul ei difuza, parcă, o lumină de nimb. De ce vitraliile din Chartres m-ar emoţiona mai mult decât acea privire în care văd strălucind tot un soi de magie? Surâsul trecător al lui Ingrid Bergman a valorat – hai să folosim acest termen – mai puţin decât surâsul veşnic al Giocondei? El, surâsul acela, se plasa la jumătatea drumului dintre pâine şi soare. Nu te ameninţa, nu te băga în ispită, nu-ţi întuneca minţile, nu te strivea cu enigma lui, dar nici cu mila lui, cu politeţea, cu mărinimia. Surâsul acela dulce, dulce ca raza, surâsul lui Ingrid Bergman, a fost – rămâne – una dintre puţinele capodopere incontestabile ale istoriei cinematografiei.

A fost mereu în afara oricărei mode. La fel de modernă și la fel de clasică în 1935, ca și în 1975, în ’45 era starul nr. 1 al Hollywood-ului. Puterea ei de muncă provocase stupoare. Pe Broadway-ul invadat de filmele sale, era la modă o frază care voia să indice o mare raritate: „aici se joacă un film în care nu joacă Ingrid Bergman”. Este un caz aproape unic de vedetă ferminină care nu a stârnit polemici între generaţii, discordii între gustul tatălui şi al fiului, între preferinţele mamei şi ale fiicei. Teribilul record de a fi concomitent pe placul spectatorilor la vârsta liceului şi pe placul spectatorilor la vârsta protezei. Poate şi mai teribilă, cealaltă performanţă performanţa de a fi, concomitent, pe placul femeilor şi al bărbaţilor. O asemenea reconciliere se întâmplă foarte rar. Există o gelozie secretă, obscură, inconştientă, care face ca femeile să nu prea agreeze ceea ce le place bărbaţilor. Şi viceversa.

Bergman face excepţie de la această regulă. Bărbaţii ar fi luat-o de nevastă, iar nevestele „aveau încredere în ea”, căci întotdeauna, chiar atunci când juca roluri de nevropată, de curtezană, de prostituată, ea a sugerat integritatea morală. Iată o calitate extrem de rară la femei, mă refer la femeile ecranului Hollywoodian. Până la ea, vedetele feminine erau fermecătoare, irezistibile, fragile, delicioase, misterioase. Oricum, dar nu integre. Vedeta feminină încarna slăbiciunea şi slăbiciunea nu lupta cu arma integrităţii. Integritatea era o calitate rezervata vedetelor masculine, pentru că vedeta masculină reprezenta forţa. Şi forţa fizică, şi cea forţa morală.

Ingrid Bergman este prma vedetă feminină a ecranului care şi-a asumat riscul de a nu mai părea „o femeie slabă”. Este prima actriţă care a avut curajul să arate că integritatea — să mă ierte stimaţii cititori — nu este o însuşire exclusiv masculină. Bergman a fost şi este replica de bun simţ pe care specia feminină a dat-o unui coşmar numit „vampa”.

(…) Ingrid Bergman este una dintre puţinele mari actriţe care încearcă să-şi convingă contemporanii că o femeie nu este nici o vampă fatală care-l duce pe bărbat la pieire, dar nici o păpuşă comestibilă. Fără să vrea cu tot dinadinsul, dar cu nespusă graţie, ea a apărat o cauză relativ nouă: cauza demnităţii feminine.

Critica a asemuit-o cu Greta Garbo, dar părerea mea este că rar s-a făcut o comparaţie mai greşită. Garbo a mizat pe o graţie suferindă şi sofisticată. Garbo şi-a construit personajul pe un mister aproape mistic. Ea a vrut să fie Sfinx. Ea s-a învăluit într-o ciudata ei exotică penumbră. Bergman a fugit de penumbră. S-a aşezat în lumina unui soare de amiază, o lumină fără enigme şi fără năluci.

Misterul ei a fost simplitatea. Simplitatea şi transparenţa. Garbo a mizat pe o fragilitate morbidă, Bergman a fost întotdeauna însăşi robusteţea. Trupul ei sănătos a sugerat întotdeauna o mare sănătate morală. Garbo era femeia malefică, inaccesibilă, glacială. Bergman a fost tot timpul accesibilă, reală, caldă. Garbo s-a retras în culmea gloriei şi a refuzat cu încăpăţânare să reapară pentru ca noroadele de admiratori să nu-i vadă chipul răvăşit de anotimpuri. Ea a vrut să rămână în amintirea lumii aşa cum era când a primit titlul de Divină.

Din angoasa bolii celei mari, suptă de rău, devastată de el, Ingrid Bergman n-a încetat să filmeze, lăsându-se pradă unui machior care-i ştergea de pe faţă ultimele urme ale frumuseţii. De fapt, de mai bine de 40 de ani Ingrid Bergman nu a părăsit platoul decât forţată, decât în anii când Hollywood-ul s-a năpustit asupra ei şi a vrut să o ardă pe rug. Încăpăţânarea de a rămâne pe baricadele vieţii, puterea de a înfrunta dezamăgirea admiratorilor, forţa de a recunoaşte că este din acelaşi aluat cu restul lumii, un om care urmeaza legea vieţii, se deshidratează ca toate femeile de vârsta ei, se veştejeşte, se ridează.

Retragerea Gretei Garbo a avut o măreţie orgolioasă. Dar curajul lui Ingrid Bergman de a recunoaşte că nu-i divină, o aşază mai sus de Parnas, în neliniştea care ne împresoară, iar acum sporeşte, pentru că în clipa în care a închis ochii, lumina planetei s-a mai împuţinat”, scria doamna Ecaterina Oproiu în revista Cinema în 1982, la moartea actriței.

Galerie foto:

 

DS TW

leave a comment