Păstorel Teodoreanu. Un portret inedit făcut de Demostene Botez

“Nu scriu cu zeamă de tămâie,

Nici slova mi-o doresc suavă.

Deci, omului i-am dat tămâie

Pitecantropului? Otravă!”

(Păstorel Teodoreanu, Tămâie și otravă (1934 – 1935)

Alexandru O. Teodoreanu s-a născut pe 30 iulie 1894 la Dorohoi și a fost fiul cel mare al avocatului Oswald Teodoreanu și al profesoarei de pian Sofia Musicescu, frații săi fiind scriitorul Ionel Teodoreanu și Puiu (mezinul a murit pe front, în 1918).

În perioada studiilor la Liceul Internat din Iași, a fost coleg cu Demostene Botez, care i-a făcut un portret fascinant și a oferit detalii mai puțin cunoscute despre viața privată a poetului într-un articol publicat de revista Argeș din 1970:

“Numele lui mic era Alexandru. Al tatălui, Oswald. De-aici, în mod oficial, acest Al. O. Teodoreanu, nume de catalog de şcoală, păstrat de el nealterat şi în semnătura operei sale scrise cu aceeaşi grijă de precizare. Când despre această operă se vorbeşte în scris, cum fac criticii sau istoricii literari, aşa se obişnuieşte: Al. O. Teodoreanu, nume de mare ţinută, de enciclopedie literară. Dar când despre aceeaşi operă şi autor se pomeneşte verbal, într-o convorbire degajată între prieteni, atunci autorul se pronunţă Păstorel. E supranumele lui Al. O., numele lui de legendă, cel din aventura amuzantă a vieţii sale. Nu este acesta numele său din actele de stare civilă cu peceţi şi semnături indescifrabile, din cataloagele de şcoală, din diplome, din buletinele de identitate, nici din iscălitura pusă sub scrierile lui.

Opera lui orală însă, preţioasă şi vastă şi ea, nemuritoare şi ea în aceeaşi măsură ca şi cea scrisă, a circulat şi circulă în toată ţara şi chiar şi în lume sub numele unic, scurt, fără implicaţii de familie: Păstorel.

În perioada studiilor la Liceul Internat din Iași, a fost coleg cu

Demostene Botez, care i-a făcut un portret fascinant și a oferit detalii mai puțin cunoscute despre viața privată a poetului într-un articol publicat de revista Argeș din 1970:

nume de mare ţinută, de enciclopedie literară. Dar când despre aceeaşi operă şi autor se pomeneşte verbal, într-o convorbire degajată între prieteni, atunci autorul se pronunţă Păstorel. E supranumele lui Al. O., numele lui de legendă, cel din aventura amuzantă a vieţii sale. Nu este acesta numele său din actele de stare civilă cu peceţi şi semnături indescifrabile, din cataloagele de şcoală, din diplome, din buletinele de identitate, nici din iscălitura pusă sub scrierile lui.

Avea astfel unele calităţi majore, de caracter, de fire, de dispoziţie, dar nu avea defecte majore. Acea înclinaţie gen muşchetar pentru cultul lui Bachus care l-a caracterizat s-a desăvârşit mai târziu şi apoi aceea nu era un cusur, ci, dimpotrivă, după înţelepciunea lingvistică a poporului, un dar sau, şi mai precis, un har.

Aşa, fără a excela şi fără a exagera în vreo privinţă, el era totuşi în clasa lui „o personalitate”, un elev în unic exemplar pe liceu chiar, cu o sprinteneală de minte care nu aşteptase numărul anilor pentru a-şi dovedi preţul şi spontaneitatea. Avea un foarte accentuat simţ al onoarei, al demnităţii, un fel de cavalerism gascon stilizat de Edmond Rostand, de legendar Cyrano, şi îl arbora ostentativ cu toate riscurile şi în toate împrejurările, chiar în război, unde puţini rămân consecvenţi în această privinţă. Caracterul, temperamentul acesta, au fost native. Şcoala l-a găsit gata format şi Păstorel le-a păstrat şi le-a cultivat astfel, neschimbat până în ziua sfârşitului său.

Avea din liceu o filosofie a vieţii proprie, rar întâlnită la vârstă aceea. Nu lua nimic în tragic, din ceea ce numim noi astăzi „condiţie umană”. Viaţa, aşa cum este, o considera ca un dar de care trebuie să te bucuri din plin, fără a te gândi prea mult la finalitatea ei, fără a-ţi face prea mult sânge rău. Nu era cinism în această concepţie; poate puţin epicureism. El a primit darul vieţii fără obiecţii şi rezerve, cu gândul de a se opri asupra ceea ce are bun şi delectabil. Nu-l impresiona, nu-l înspăimânta nimic din ceea ce viaţa poate însemna ca tragedie. Vom vedea aci că şi moartea a primit-o cu glume. A bravat-o, cum a bravat şi viaţa. Nu din insensibiltate, ci din demnitate.

Anii, vârsta, nu au schimbat nimic din felul său de a fi, din acest fel propriu de a privi viaţa. Alţii ar spune că a rămas veşnic tânăr; eu aş fi înclinat să spun că a fost matur din tinereţe, dar nu în sensul acelei seriozităţi plicticoase care usucă totul, ci în sensul în care viaţa a fost privită de la început până la sfârşit fără a fi luată în serios. Foarte semnificativ mi se pare în această privinţă faptul că nu l-am văzut niciodată pe Păstorel, în liceu, jucându-se cu ceilalţi colegi. Îl ştiu, însă, ascuţit spectator şi aruncător de spirite. „Jocul” lui era de-o altă substanţă, spiritual. Dacă jocul vine, conştient sau instinctiv, din nevoia de uitare a ceea ce tulbură şi apasă, Păstorel avea alt leac: desconsiderarea totală a tot ce-l putea întuneca fie şi o clipă. Eu cred că Păstorel n-a făcut filosofie, ci şi-a urmat cu sinceritate şi nestânjenit de convenienţe sociale impulsurile firii sale: a glumit, a râs, a dus o viaţă după voie, dându-i sensul unei scurte petreceri la care spiritul şi vinul aduc, precum în antichitate, şi uitare, şi voie bună.

În comentariul clasic al umoriştilor se obişnuieşte să se dea umorului un sens tragic. Zice-se că numai astfel asemenea opere au profunzime. Un asemenea sens nu se ivește nici o clipă în opera lui Păstorel și nu s-a manifestat nici în felul său de viaţă. El s-a călăuzit de filosofia lui Lucreţiu, a lui Horaţiu, a lui Anatole France. Această preferinţă a manifestat-o din liceu. Obiectele pentru care avea pasiune şi care-l preocupau dincolo de limitele lecţiilor şi de ora la care suna clopoţelul, pentru a deveni o preocupare intimă, erau latina şi buna literatură clasică franceză. Avea o memorie formidabilă. Se întâmplă să întâlnim deseori oameni care ştiu versuri pe de rost, dar pe o arie restrânsă. Păstorel ştia pe dinafară mii de versuri latineşti şi franceze, şi nu numai versuri. Recita pagini întregi din Tacit cu o plăcere care mărturisea nu numai înţelegerea naraţiei lor, ci şi a frumuseţilor literare. Şi îi plăcea foarte mult să recite. Cu darul moştenit pe linie maternă de la celebrul Gavril Muzicescu, memora cu mare uşurinţă o sumedenie de opere muzicale, zeci şi zeci de şansonete pe care le cânta acompaniindu-se singur la pian. Degustarea frumosului literar îi procura cea mai mare plăcere, îl transfigura, îl entuziasma.

Cine vede în viaţa şi în opera lui Păstorel o uşurătate perpetuă se înşală, i-a citit opera în fugă sau e lipsit de echipamentul cu care să seziseze fineţea nuanţelor şi preţul lor cu totul excepţional. Păstorel e un scriitor de mare fineţe.

Omul acesta atât de jucăuş şi de indiferent cu viaţa şi valorile ei sacrosancte şi tabu a descoperit ceva care merita în ochii lui toată seriozitatea, toată dăruirea, preţul muncii lui de om altfel comod şi nedisciplinat.

Acel ceva a fost Arta. Ca toţi clasicii lui preferaţi, din antichitate sau contemporani, el a avut o extraordinar de riguroasă conştiinciozitate artistică în proză, în poezie, aceeaşi exigenţă, aceeaşi grijă de perfecţiune. Orice scădere i se părea o ofensă, înrudirea lui spirituală cu clasicii latini — marii lui tovarăşi de singurătate — face poate de aceea ca explicaţia subtilităţii artei sale să scape multora care îl citesc cu ideea preconcepută a unei uşurătăţi.

Acest mare umorist cu o operă în aparenţă atât de spumoasă şi de apropiată de disponibilităţile sufleteşti ale cititorilor, — în genul muzicii uşoare, — cere, în realitate, pentru a-i degusta toată savoarea, o pregătire, un anume rafinament. Nu, Păstorel nu este un autor facil. Trebuieşte un anume nivel estetic, o educaţie estetică, o deprindere cu cultura şi esenţele ei cele mai fine pentru a gusta subtilităţile din “Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, “Tămâie şi Otravă”, “Trei fabule”, “Mici satisfacţii” şi multe versuri din “Caiet”. Altfel ţi se pare că e vorba doar de nişte ghiduşii distractive. Ţinuta acestei literaturi nu este concesivă. El n-a urmărit prin genul său să câştige orice fel de cititor.

Poporul nostru, înzestrat cu o inteligenţă sprintenă şi vie, a fost totdeauna amator de umor, de glumă şi comic. Multe personaje fabuloase din mitologia populară le întrupează strălucit sub denumiri care implică milenare izvoare. Asemenea înclinaţiuni fac parte din tradiţia literaturii populare. Dar literatura acestui secol 20 a adus o contribuţie foarte săracă la acest vechi tezaur. Opera lui Al. O Teodoreanu trebuie cu atât mai mult păstrată şi studiată cu atenţie. În această ordine de idei, expresia literară arhaică din “Hronicul Măscăriciului Vălătuc” nu este o întâmplare, un capriciu sau o modalitate de a spori comicul printr-un mijloc ieftin, ci o acordare artistică a comicului de azi cu străvechiul comic popular. Aceasta, de altfel, reiese evident din dozarea artistică a expresiei arhaice.

Arta a fost pentru Păstorel dominanta unică în viaţă. Celelalte două, Dragostea şi Moartea, obsedante în genere pentru orice fiinţă omenească, nu l-au stăpânit. Nu s-a lăsat niciodată confiscat de tirania unei iubiri şi nici de obsesia şi de spaima morţii. A iubit, bineînţeles, dar nu până la acea uitare de sine, specifică mai ales adolescenţilor. A privit iubirea ca un madrigal, fără implicaţii prea adânci interioare, nici în început, nici în sfârşit. Un amuzament plăcut, în doi. Floarea unei clipe.

Desigur că discreţia şi delicateţea lui au voalat unele simpatii. Nu ştiu însă decât din adolescenţă dragostea lui pentru Margueritte R., pentru acea veselă şi blondă Margueritte, care amintea de imprecaţia unui vers din Baudelaire: „O, ma si blanche, o ma si froide Margueritte”. Deşi în acel timp erau aproape nedespărţiţi şi foarte buni prieteni, nu mi-a făcut nici o confidenţă şi nici nu am simţit vreo schimbare în felul lui de a fi, nici exaltarea primei mărturisiri, nici sfâşietoarea tristeţe a ultimei întâlniri. Doar unele accente din „Carnet”. Dragostea nu e numai „un lucru foarte mare”, cum spunea Guţă Popândău al lui Topârceanu, ci şi un lucru grav. Şi Păstorel nu putea fi grav.

Sub numele de glorie Margueritte Romano (Romanne), dragostea lui a fost mare artistă la Paris. Era blondă, veselă şi luminoasă ca o zi senină de mai. Era cu neputinţă să n-o iubeşti. Se vede că de asta a iubit-o şi Păstorel. După ce a cunoscut gloria pe scenele Parisului, Margueritte s-a întors la Bucureşti, unde soarele zilei de mai a apus după inevitabilele legi universale.

Până la vârsta de 59 de ani, Păstorel a fost burlac. E ipostaza socială care se potrivea firei lui independente. A trăit în familie, în tinereţe cu părinţii, apoi, după moartea tatălui său, laolaltă cu mama, pentru ca, la moartea acesteia, să se alipească familiei lui Ionel. Era prea străin şi prea detaşat de tot ceea ce pretind nevoile curente ale vieţii pentru a fi putut trăi singur. Târziu, când de obicei se lichidează căsătoriile, s-a însurat cu Marta Poenaru Căplescu (fiica medicului chirurg C. Poenaru-Căplescu, ce fusese căsătorită cu inginerul Constantin Panaitescu în anii ’30), care i-a fost până la moartea lui cea mai potrivită tovarăşă de viaţă. Două firi care se înţelegeau de minune, cu aceeaşi viziune de aventură uşoară, amuzantă şi trecătoare a Vieţii. Cel ce se părea că nu-şi va găsi niciodată o aşezare familiară personală şi-a aranjat una cât se poate de fericită, cu toate loviturile sorţii şi adversităţile împrejurărilor. Păstorel şi-a găsit la maturitate o adolescenţă cu elanuri atenuate, fără a-şi fi stricat „stilul”. Nimic din ceea ce caracterizează temperamentul şi vechile habitudini ale lui Păstorel nu o contraria pe Marta. Ceea ce nu-şi închipuia nimeni — adică un Păstorel familist, bun soţ — a realizat această potrivire de caracter şi preferinţe. Marta, căreia el i-a dat numele intim de „Garofiţa”, a avut şi înclinaţiunea necesară şi tactul de a se adapta unui om nedeprins cu disciplinele familiare şi certat cu orice conformism.

Ca ofiţer de artilerie, Al. O. Teodoreanu a luat parte la Primul Război Mondial. A fost brav, dispreţuitor de moarte, ca totdeauna. Firea lui glumeaţă l-a făcut iubit de toţi soldaţii. Serviciul militar, care pentru unii însemna o corvoadă, a fost pentru el o recreaţie plăcută. Cavalerismul său şi-a găsit acolo multe prilejuri de satisfacţie. Pintenii de argint, cravaşa cu mâner de argint, pantalonii cu lampas caracterizau exterior inofensivul lui snobism gascon. O carte de vizită sau semnătura: „Căpitanul de artilerie Al. O Teodoreanu” îl defineau mai mult şi mai precis decât s-ar crede. Şi după ce i-a trecut vremea acestui romantism desuet, păstra mândria de a fi căpitan de artilerie, deşi nu făcea niciodată caz de comportarea lui în război.

Deşi complet asocial, Păstorel a încercat totuşi, silit de imperativul existenţei, să se integreze şi el în mecanismul orânduirii societăţii şi a intrat în magistratură ca supleant, la tribunalul din Turnu Severin. Era fireşte tânăr, necunoscut ca scriitor şi ca om într-un oraş străin, aşa că preşedintele tribunalului, ca şi colegii lui, nu au ştiut cu cine au de-a face. S-au lămurit însă curând. Odată ce din viaţa însăşi trebuie să iei partea amuzantă, pentru a nu ţi-o strica sau amărî zadarnic, nici treaba aceasta de judecător nu trebuia făcută încruntat şi cu morgă. După un timp, preşedintele tribunalului voind să-şi dea seama ce este cu acest supleant, i-a spus într-o zi: „Azi intrăm în şedinţă împreună”. Voia oarecum să-l îndrume, să-l formeze. Era o şedinţă penală. Vine la rând un proces de adulter. Avocatul soţului înşelat — căci asta pare să se întâmple mai des, sau numai se află mai uşor, fiindcă e mai picant — face o pledoarie fulminantă, arătând flagelul unor asemenea moravuri care sapă temeliile familiei şi ale societăţii, cerând o pedeapsă severă, pentru a fi un exemplu tuturor celor се-ar mai fi tentaţi să săvârşească o asemenea nelegiuire. Mă rog, a cutremurat catapeteasma societăţii. Se pare că avocatul avea un mare dar al vorbirii şi pledoaria lui impresionase alarmant. Temându-se ca nu cumva tânărul său supleant să nu se fi lăsat impresionat şi să-şi facă o părere prea aspră despre faptul în sine, considerat îndeobşte de instanţele judecătoreşti ca fără importanţă, şi astfel să aibă la sfârşit dificultăţi de a-i obţine o opinie înţelegătoare la fixarea pedepsei, preşedintele se plecă spre Păstorel şi-i şopti la ureche :

— Exagerează! Nu trebuieşte dată atâta importanţă. Ştii, noi în genere în asemenea cazuri dăm pedepse mici.

— Ba deloc! replică scurt Păstorel, ambiguu.

Președintele se uită la el speriat și contrariat, căci atitudinea lui Păstorel părea hotărâtă și fără replică.

— Adică, ce vrei să spui? Cum deloc? Ești pentru pedeapsa cerută de Vasiliu? (Vasiliu fiind avocatul).

— Din contră! lămuri, zice-se, Păstorel. Nici o pedeapsă. Achitare!

— Cum, dar faptul e dovedit și recunoscut. Legea trebuie satisfăcută. Cum motivăm achitarea?

Păstorel:

— „La donna e mobile…”

— Ce are de-a face asta cu adulterul?

— Are, stărui Păstorel, trasându-şi silogismul cu o logică de fier: „En fait de meuble possession vaut titre”.

Preşedintele rămase descumpănit, îl încercă un zâmbet, dar nu fiindcă ar fi sesizat gluma groasă a supleantului de lângă el care făcea o asemenea confuzie. Vede că este inutil să continue.

— Vorbim noi în deliberare.

— Vorbim! concedă Păstorel, hotărât şi parcă puţin iritat.

În deliberare însă, Preşedintele a văzut cu cine are de-a face. Gluma s-a răspândit în tot tribunalul şi a ieşit și în oraş. Asta a făcut ca Păstorel să fie imediat cunoscut în toată urbea, să fie simpatizat, căutat… Pentru plictiseala provincială se ivise un medic salvator.

Adeverul_1936_01-1636489914__pages117-117

Se pare că în completul tribunalului își găsise un aderent cu care, seara, pentru a se putea întâlni ca să meargă împreună la vreun local, se anunţau cu focuri de revolver. Trăgea unul, trăgea şi celălalt şi după zgomot îşi dădeau seama unde sunt şi o luau unul spre celălalt. Vă închipuiţi ce însemna asta într-un orăşel de provincie, în care, îndată ce apunea soarele, domnea o linişte de mormânt. Poliţia a fost alarmată. Nu a găsit însă nimic. Cine să cuteze a bănui tocmai pe judecător?

Dar, chiar în condiţiile acestea, Păstorel s-a plictisit în curând, sătul să uluiască tihnita burghezie cu tabieturi şi a demisionat, întorcându-se acasă, spre dezolarea părinţilor.

O a doua încercare de a se integra în mecanismul societăţii n-a mai făcut. A rămas într-un fel de poziţie similară cu acea a dadaiştilor care exasperau societatea aşezată prin năzbâtii verbale. Păstorel era un avangardist prin fapte, nu prin vorbe. Nonconformismul lui se manifesta concret.

De altfel, recunosc în toate aceste lepădări de constrângeri clasice încercarea artistului de a rămâne liber și nealterat de rutine și șabloane. El era născut să scrie. Eventual să fie parte într-un adulter, iar nu să-l judece.

S-a dovedit că el a avut dreptate. Cu timpul, fronda sa a căpătat un caracter din ce în ce mai spiritual, mai legat de însăşi creaţia sa. A devenit un epigramist foarte activ. Epigramele publicate nu reprezintă nici o zecime din puzderia de epigrame rămase orale, improvizate spontan, unde s-a nimerit, şi din care, multe, cutreieră şi acum lumea intelectualilor, uneori singure, fără tutela şi girul autorului, precum bunele creaţii populare.

În ultimii ani a făcut cu poetul Mihai Codreanu, ascet cu harul şi gustul glumei şi al spiritului subţire, un schimb de sonete. Mihai Codreanu, lucru de necrezut, era şi el un hâtru. Şi Ie trimiteau de la Bucureşti la Iaşi şi înapoi prin poştă sau printr-o ocazie. Odată, când am plecat la Iaşi, i-am dus lui Codreanu sonetul 6. L-am găsit la filiala Uniunii scriitorior care-şi avea sediul în prea cunoscuta casă unde la etaj era pe vremuri Jockey Clubul, iar jos o cofetărie de lux, centru de întâlnire a intelectualilor ieşeni.

Erau mai mulţi colegi din Iaşi în acea încăpere, printre care şi Neculai Labiș, pe care atunci l-am cunoscut. Codreanu a luat scrisoarea, s-a retras într-un colţ spre geam unde era mai multă lumină, pentu ca sa poată vedea, şi a început sa citească, învârtind hârtiuţa cu sonetul aşa fel ca singura rază vizuală care-i mai rămăsese validă să poată citi succesiunea versurilor. Şi la fiecare vers râdea în sine, mocnit, cu un sughiț scurt, cum era râsul lui.

Moartea unuia, apoi a celuitait a pus capăt acestei corespondenţe sui generis.

Sonetele acestea am avut norocul să fie scrise pe câte-o bucată de hârtie de caiet şi au rămas. Le-ar fi putut scrie, fără sa-i pese, pe marmura unei berării sau a unei bodegi și le-ar fi șters chelnerul cu cârpa lui, căci Păstorel, dacă nu credea în seriozitatea vieţii, cu-atât mai vârtos râdea de aşa-zisa „nemurire”. Şi, totuşi, — ce paradox! — tocmai el are o mică parte din ea;

Sonetele acestea, ca multe alte scrieri ale sale, puteau să fie orale, alcătuite spontan, şi debitate la un pahar de vin. Căci alături de opera lui scrisă el a mai creat şi însumat cu anii, fără socoteală, o şi mai voluminoasă opera vorbită, ca de trubadur ambulant, — în parte de o valoare egală. Epigrame, catrene sau pur şi simplu vorbe de duh au fost risipite de el, în fiecare zi, cu o dărnicie de copil care se amuză, prin viu grai, oriunde, fără alegere, pe stradă, la cafenea, la un panar cu vin, la o petrecere, la frizer… Există chelneri în viaţă care le-au notat pe carnetul de socoteli şi au făcut colecţii pe care le păstrează cu sfinţenie, unele mai circulă încă din gură în gură şi după moartea lui, repetate în genere de cei ce vânează o reputaţie uzurpată de om de spirit, altele au fost culese de prieteni şi puse într-un sertar, altele în fine s-au uitat cu vremea, sau se atribuie altora, sau şi-au pierdut originea. Această opera verbală nu ştie de numele Al. O. Teodoreanu. Ea îi aparţine exclusiv lui Păstorel, identificată cu acest nume de glorie populară. Această operă va trebui s-o cuteaga şi s-o trieze cineva, cum a făcut Vasile Alecsandri cu poezia populară.

În duelul lui cu viaţa am impresia că a fredonat mereu, neauzit, pentru sine şi pentru satisfacerea esteticii sale personale, balada gasconă a lui Cyrano de Bergerac, cu care am impresia că avea multe afinităţi temperamentale şi de concepţie. Şi asta până la sfârşitul zilelor, singura dată când, în acest duel, el a fost cel atins.

Şi în duelul său cumplit cu moartea, el i-a dat cu tifla. În preajma zilei când s-a stins şi era vădit că nici el nu-şi mai făcea iluzia că va scăpa de odioasa boală fără iertare, l-a întâmpinat pe redactorul Editurii pentru literatură, care venise din iniţiativa şi dispoziţia poetului Ion Bănuţă să semneze un contract pentru reeditarea operei sale cu vorbele: „În felul acesta va apărea pentru prima dată o operă postumă îngrijită de autor“.

Neîndurătoare şi lacomă, boala a cuprins tot mai mult din trupul său împuţinat. I-a atins şi ceea ce era mândria lui trufaşă: creierul, judecata.

Era momentul să-şi facă testamentul, căci nu a avut copii. Un prieten jurist l-a pus să-şi scrie testamentul cu mâna sa pentru ca astfel să nu mai fie nevoie de un notar şi de formalităţi oficiale. S-a pus la masa lui mică, pe care mai era un volum al lui Horaţiu şi a încercat să scrie. Mâna, literele, nu-l mai ascultau. Rândurile mergeau anarhic, literele la fel. A fost nevoie să fie chemat un notar. A venit un domn destul de tânăr care, cu experienţa comportării necesare în asemenea ocazii şi voind să nu creeze prin însăşi oficiul său şi scopul pentru care venise o atmosferă sumbră, dureroasă, a luat de la început un ton glumeţ:

— Eu, domnule Teodoreanu, am avut plăcerea să vă cunosc. Am băut odată un pahar de vin împreună.

Păstorel, împleticindu-şi limba, care nici ea nu voia să-l mai asculte:

— Imposibil! Mai multe, da, un pahar, niciodată!

L-am mai văzut şi după aceea. Vorbirea nu mai avea şir. Şi gesturile erau dezordonate. Braţul drept, anchilozat, îndoit, aşa cum de obicei se fixează în ghips când e osul rupt, era ţinut în lături. Mersul era ezitat.

Dar, ca un domnitor de odinioară, când a simţit că sfârşitul e aproape, a chemat pe rând pe cei doi copii din prima căsătorie a soţiei sale ca să-şi ia rămas bun de la ei şi să le-o dea pe Marta, mama lor şi soţia lui, în grijă. De data aceasta, clar şi fără emoţie în glas sau o lacrimă. Şi nimic forţat, nimic voit. Totul firesc, în ordinea lucrurilor, în stilul lui de totdeauna. Brav, într-adevăr, până la capăt. Admirabilă armonie între operă şi viaţă. Cavalerul căpitan de artilerie Al. O. Teodoreanu nu s-a predat. A fost răpus.

*** Demostene Botez, Păstorel, revista Argeș, 1 februarie 1970

Păstorel Teodoreanu a încetat din viață pe 17 martie 1964 la București, după o lungă suferință provocată de un cancer pulmonar, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Delavrancea, unde se odihnea și fratele său, scriitorul Ionel Teodoreanu, stins cu zece ani înainte.

Surse:

Universul, 1927

Adevărul, 1929, 1936

Viitorul, 1931

Dimineața, 1933

România, 1938

Viața românească, 1966

România literară, 1973

Puteți citi și: