Ion Cantacuzino, un medic și un om de excepție

Ion Cantacuzino s-a născut pe 25 noiembrie 1863 la București și a fost fiul politicianului Ion C. Cantacuzino, din vechea familie bizantină Cantacuzino, și al Mariei Mavros, care era fiica generalului Nicolae Mavros. Viitorul medic a fost singurul băiat dintr-o familie care avea încă nouă fete: Sevastița, Elena, Olga, Zoe, Elisabeta, Constanța, Paulina, Maria și Alina.

Viitorul medic a fost educat acasă, de profesori particulari, apoi părinții au decis să îl trimită la Paris, unde a urmat Liceul Louis-le-Grand, după absolvirea căruia s-a înscris la Facultatea de Filosofie, la cea de Științe naturale și, în 1887, la Medicină. În 1895, tânărul a obținut titlul de doctor în medicină cu teza: “Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”. Angajat la Institutul Pasteur din Paris, a fost asistentul lui Ilia Ilici Mecinikov, un savant rus cu preocupări în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

În 1896, ajuns la vârsta de 33 de ani, Cantacuzino s-a căsătorit cu Elena Balș, mătușa viitorului medic Matei Balș, și ea membră a unei vechi familii boierești. Doctorul a plecat din nou în străinătate, la Institutul Pasteur, unde a rămas până în 1901, iar la întoarcerea în ţară a fost numit profesor de medicină experimentală la facultatea din Bucureşti şi director general al serviciului sanitar din România.

În această perioadă, cuplul Ion și Elena Cantacuzino au avut doi copii, ambii băieți, Jean, născut în 1897, care a devenit inginer, și Alexandru, născut în 1901, care a urmat profesia tatălui său.

Medicul Cantacuzino a înființat primele laboratoare regionale de bacteriologie și igienă din țară care au început să prepare, în 1904, serul antistreptococic și serul antidizenteric, și a devenit cunoscut ca un propovăduitor al regulilor de igienă, făcând personal vizite la locuinţele bolnavilor pentru a controla condiţiile sanitare.

Problema paludismului l-a preocupat permanent pe profesor, iar în perioada cât a fost director al Serviciului Sanitar (1908—1910), a iniţiat campanii sistematice de eradicare a bolii în zona Deltei Dunării. Unul dintre colaboratorii săi a consemnat activitatea neobosită pe care o desfăşura în inspecţiile efectuate împreună în focarele de malarie: „Am petrecut zile întregi cu el în această localitate (Anadolchioi), cercetând casă cu casă, pentru a ne da seama de modul cum epidemia se prezintă, de topografia satului şi de varietăţile de anofeli“ (ţânțarii care transmit malaria). În studiul problemelor de epidemiologie, el vedea toate laturile lor, pe cea ştiinţifică alături de cea socială”.

În 1921, a înființat “Institutul de Seruri și Vaccinuri” și “Revista Științelor Medicale” și tot el a fost artizanul modificării radicale ale Legii sanitare din 1910. Noul act i-a purtat numele şi avea prevederi referitoare la selecția medicilor prin concurs şi numirea definitivă numai după un anumit stagiu în postul pe care îl ocupau ca debutanți, dar legea s-a referit și la creșterea retribuţiilor salariaţilor, introducerea pensiilor pentru personalul medical şi introducerea regulilor de igienă în școli.

Doctorul a făcut în continuare cercetări privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei și a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică numită, după numele său, “Metoda Cantacuzino”, care este folosită și astăzi în țările unde încă există cazuri de holeră. Datorită insistențelor lui, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus, în 1926, vaccinul BCG (“Bacilul Calmette-Guérin”) pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. În timpul Primului Război Mondial, Ion Cantacuzino a organizat cu mult entuziasm campanii împotriva epidemiilor bolilor infecțioase, mai ales a celor de tifos exantematic, holeră și malarie. Pasionat de muzică, profesorul obișnuia să cânte pentru familia sa și mergea frecvent la filarmonică, fiind un apropiat al compozitorului Ionel Perlea, directorul Operei Române. De asemenea, a fost, în acea epocă, cel mai mare colecționar de gravuri din țară.

“Ca director general al Serviciului sanitar, prof. Ion Cantacuzino a înfiinţat patru sanatorii, la Bârnova, Bisericani, Cărbuneşti şi Nifon. Tot stăruinţei lui se datoreşte construirea sanatoriului de la Filaret. De la 1926 a luat iniţiativa şi conducerea vaccinării noilor născuţi contra tuberculozei, cu vaccinul “Calmette”, care se prepară la institutul „Dr. Ion Cantacuzino” şi care azi se trimite cu avionul în diferite părţi ale ţării.  Colecţiile de fotografii ale copilaşilor sănătoşi şi frumoşi dovedesc că vaccinul imunizează nu numai contra tuberculozei, dar face mai rezistent organismul şi contra altor boli. Conform unei statistici, se poate conta aproximativ, în întreaga lume, pe o jumătate de milion de copii vaccinaţi până în anul 1932, dintre care 350.000 in Franţa, 70.000 în România şi restul de 80.000 in toate celelalte ţari de pe glob, cu o durată de observaţie între 1—10 ani.

Toate aceste vaccinări s-au făcut fără a se semnala mortalitate sau accidente. Cazul nenorocit, izolat, întâmplat la Lübeck (Germania) se atribuie unei simple neglijenţe, datorită unor persoane distrate care au manipulat in mod culpabil substanţe ce nu au voie să stea alături în acelaşi laborator. Prof. Ion Cantacuzino a demonstrat că vaccinul e bun, dar trebuie respectate anumite indicaţii”.

*** Dimineața, 1934

„Pasiunea dominantă a vieţii mele a fost cercetarea problemelor ştiinţifice legate de problema vieţii Necunoscutul adânc, pe care ni-l oferă studiul naturii vii și a exercitat întotdeauna asupra mea cea mai fermecătoare atracţie, iar cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăşi tinerilor ştiinţa pe care o dobândisem şi de a deştepta în mintea lor dorinţa de a şti mai departe şi de a-şi adânci cunoştinţele”, spunea cu puțin timp înainte de a înceta din viață.

Profesorul Ion Cantacuzino a murit pe 14 ianuarie 1934, la vârsta de 71 de ani, la reședința sa din Piața Lahovary, în prezența familiei, după o scurtă suferință. Vestea dispariței a provocat o mare durere în lumea medicală și în societatea românească interbelică. La locuința defunctului a fost deschisă o carte de condoleanțe în care au semnat cei mai de seamă colegi ai săi, apoi sicriul eminentului medic a fost transportat de foștii studenți la Facultatea de Medicină, unde a fost depus în holul de onoare.

Guvernul a luat decizia să îi organizeze funeralii naționale, dar, conform ultimei lui dorințe, suma ce urma să se cheltuiască pentru aceste evenimente a fost alocată unui fond destinat societății pentru profilaxia tuberculozei. Astfel, cei 200.0000 de lei (dintre care 140.000 de lei proveneau de la Ministerul Muncii și 60.000 de lei de la Ministerul de Finanțe) au ajuns la asociația care funcționa pe lângă Institutul de Seruri și Vaccinuri. De asemenea, în conformitate cu dorința defunctului, cei care intenționau să aducă jerbe sau coroane de flori au fost rugați să doneze banii aceluiași fond. Serviciul funerar a fost oficiat în aula Facultății de Medicină, fiind precedat de un mic omagiu susținut de orchestra Filarmonicii condusă de Ionel Perlea, care a interpretat o arie din opera “Siegfried” a lui Richard Wagner.

Convoiul funerar al marelui profesor a plecat apoi spre Cimitirul Bellu, făcând un mic ocol pe la Institutul de Seruri. Ion Cantacuzino a fost înmormântat provizoriu la Bellu, urmând ca în primăvara următoare să fie transferat în cripta ce a fost construită în interiorul institutului care îi poartă astăzi numele.

Doctorul Ștefan Irimescu, fondatorul școlii românești de pneumoftiziologie, directorul Sanatoriului și Dispensarului „Filaret” din București, scria la dispariția profesorului:

“Suntem cutremuraţi, până în cele mai adânci fibre şi cute ale fiinţei noastre. Cantacuzino a murit. L-au cunoscut toţi, marea mulţime ca şi colegii, prietenii şi elevii lui. Marea lui simţire şi înţelegerea pentru suferinţa omenească l-au apropiat de toate durerile şi de toate nenorocirile. Nu a fost om care având un păs, un necaz, lovit de vreo boală sau trecând prin vreo restrişte, când recurgea la el să nu fi primit un ajutor şi o încurajare. Cu vasta lui inteligenţă la care se adăuga o supremă sensibilitate, el pătrundea, până a se identifica cu el, sbuciumul în care se frământă sărmana omenire, alergând după năluca mulţumirei şi fericirei pe care o prinde aşa de greu.

Boierul acesta de viţă mare, care se trăgea din împăraţii Bizanţului, n-a fost numai un rafinat al culturii— nu e domeniu al ştiinţei şi al artei pe care să nu şi-l fi asimiliat complet, şi colecţia lui de tablouri şi estampe constituie un admirabil muzeu — dar a vibrat, încă din prima lui tinereţe, de toate neajunsurile sociale care-l răneau ca o suferinţă proprie.

Îl evoc cu decenii în urmă. Strălucitul elev al colegiilor din Paris, unde reuşea să fie clasat, la concursul general, în primele locuri, provocând admiraţia colegilor şi dascălilor, pelerinul de la Bayreuth, din primele vremuri ale wagnerismului, împărtăşindu-se la cultul maestrului ale cărui compoziţii le cunoştea în toate amănuntele lor şi le executa cu o infinită artă, a devenit apoi un mare umanist, în sensul acelor figuri ale Renaşterii care îmbrăţişau toate cunoştinţele şi toată simţirea omenească.

El a fost medic după ce dobândise o solidă pregătire biologică trecând pe la Sorbona pentru licenţa în ştiinţele naturale. În studiul fiinţelor vii din toată scara zoologică, el găsea o prefaţă pentru cunoaşterea stărilor patologice. Era la el o neînfrânată dragoste de a tălmăci tainele naturii — medicul mare, biologistul genial, era şi un zoologist şi un botanist, putând susţine comparaţia cu cei mai competenţi specialişti, dar şi un imbold firesc ca din cunoaşterea lor să aducă o contribuţie utilă pentru realizarea unei armonioase dezvoltări prin echilibrarea forţelor fizice şi însuşirilor morale care zac latente în fiinţele omeneşti.

Şefii lui rămâneau înmărmuriţi de toată bogăţia de daruri cu care era înzestrat acest om excepţional. Îmi reamintesc de timpul când, student de abia venit în spitalele din Paris, am găsit pe Cantacuzino cu aureola lui de tânăr savant, impunându-se şi ca un clinician de o deosebită valoare. Prin serviciile unde şi-a făcut stagiul faima lui era răsunătoare. Terapeutistul de rasă care era Dujardin-Beaumetz îi prevedea o carieră glorioasă în câmpul medicinii practice.

Rămas medic, oricât biologia l-a atras, toţi cei ce au colaborat cu el au putut aprecia discernământul lui clinic şi terapeutic. Cercetarea diagnosticului boalelor pentru a trage deducţii terapeutice îl pasiona şi prin felul lui de a privi problemele patologiei, în cadrul biologiei generale avea viziuni largi de o vastă amploare.

La Institutul Pasteur nu a fost numai un simplu colaborator de muncă sârguitoare, ci unul din principalii reprezentanţi ai echipei ilustre care, la începuturile erei bacteriologice, a produs lucrări care au rămas şi sunt însemnate pe răbojul istoriei. Cercetările lui asupra holerei sunt epocale şi în ele — nu e timpul acum de a face o analiză a marelui lui rol în biologie şi bacteriologie — cei ce l-au urmat au găsit imbolduri — sugestia le era dată— pentru descoperiri fundamentale.

Medicul care trecuse o teză strălucită asupra holerei era şi un naturalist de seamă. Facultatea de ştiinţe din Iaşi l-a chemat să-i încredinţeze o catedră. Studenţii care au ascultat cursurile lui au rămas viaţa lor întreagă sub farmecul unor prelegeri în care cele mai înalte orizonturi ale ştiinţei erau privite cu o documentaţie bogată şi variată. Cantacuzino nu uita, fiind dascăl, că e şi medic şi asistenţa lui în internatele diferitelor şcoale şi la cei ce se îndreptau încrezători către el se producea largă şi generoasă.

Faza lui de activitate profesorală la Iaşi a fost de scurtă durată, nici doi ani. A revenit la Paris, după apelul colegilor şi prietenilor lui, în acel loc de înaltă intelectualitate care e Institutul Pasteur. Lucrările s-au succedat multe şi importante.

Toate problemle care se prezentau spiritului lui de o aşa de superioară structură au fost studiate şi aprofundate sub toate înfăţişările ca să Ie caute dezlegarea în limitele posibilităţilor după cercetări cărora li se consacra cu toată ardoarea sufletului lui mare şi puternicei lui inteligenţe. El devenise una din figurile proeminente ale Institutului Pasteur, unde iradia în jurul lui consideraţie şi mai cu deosebire o simpatie căreia nimeni nu putea să-i reziste.

Comunicativitatea lui, acel impuls de exterorizare derivat din energiile unei fire impetuoase — o forţă a naturei care se agita tumultuos în el — făceau să fie un adevărat şef pe care şi cei mai bătrâni decât el îl apreciau până a-l idolatriza.

Cantacuzino nu şi-a uitat niciodată obârşia. Când catedra de medicină experimentală la facultatea din Bucureşti i-a fost oferită, el a răspuns acestei chemări. Am fost unul din primii lui asistenţi. Ce a fost apostolatul lui de dascăl, ca animator pentru biologie, bacterilogie, medicină socială o vom spune altă dată toţi cei ce am trăit şi lucrat cu el, după ce ne vom reculege din durerea de acum, care ne zdrobeşte şi ne copleşeşte.

Problemele sociale l-au preocupat totdeauna. Romantic prin imaginaţia lui fecundă, era şi un romantic social. El socotea că întocmiri economice mai drepte şi deci şi mai bune ar permite ca mizeria şi suferinţele care înăbuşe avânturi şi porniri deseori atât de tăgăduitoare să fie înlăturate. Sub imboldul acestei ideologii, a primit să conducă Direcţia sanitară între anii 1908 – 1910. Munca pe care a depus-o având aceste atribuţii a culminat în legea care-i poartă numele şi a rămas temeiul tuturor organizărilor sanitare ulterioare.

A venit apoi vâltoarea marelui război. Cantacuzino, care era şi un mare cetăţean, n-a putut rămâne departe de ea. Cu tot avântul unei adânci credinţe, el a luat atitudine ca să intrăm în acţiune alături de cei ce reprezentau pentru el cultura şi dreptul ameninţate să fie apăsate de forţa oarbă a violenţei. După ce războiul s-a dezlănţuit, a reuşit să împiedice, având conducerea serviciilor sanitare, epidemiile de holeră, febră tifoidă şi să stânjenească pe cele de exantematic şi febră recurentă, circulând peste tot pe front ca şi prin toate ungherele ţării unde boalele acestea luaseră extensie.

ÎI revăd la Iaşi, în anii de refugiu, urmărind cu emoţie stările de pe frontul nostru şi al aliaţilor şi multiplicându-se ca să menţină încrederea în victoria finală.

A venit apoi pacea care ne-a dat hotarele noastre etnice fireşti. Cantacuzino a fost la Conferinţa păcii unul din delegaţi şi a ştiut să ne susţină revendicările cu autoritatea şi prestigiul lui personal. A revenit apoi acolo unde era adevărata lui vocaţie şi unde-l atrăgea toată pregătirea şi pasiunea lui de cercetător şi mare dascăl. A ilustrat încă un număr de ani catedra pe care o avea, înconjurat de devotamentul şi neţărmurita dragoste a colaboratorilor lui, unii din ei ajunşi să-i fie colegi, fără să înceteze să-i fie elevi şi admiratori. Intercalează în această epocă studiile în continuare asupra scarlatinei, consacrate pretutindeni ca lucrări de o importanţă capitală.

Într-o serie de cursuri pe care le-a dat un an întreg — cursurile acelea pe care şi le propusese să le publice n-au apărut încă — concepţia lui asupra imunităţii a fost expusă limpede şi lămurit cu acea bogăţie de vederi generale care făceau caracteristica lecţiilor lui. Moartea care a curmat firul vieţei lui nu i-a permis să-şi împlinească programul şi e o mare pierdere pentru ştiinţa românească şi pentru ştiinţa universală.

Cantacuzino, pe care politica aşa cum se face la noi nu-l atrăgea câtuşi de puţin, a crezut că într-un guvern de tehnicieni nu poate refuza să-şi aducă contribuţia. Am fost alături de el, în parlamentul din anii 1391—1932, când, ca ministru al sănătăţii, a venit cu legi pe care le socotea de mare folos – cea a Loteriei de stat e opera lui – pentru apărarea sănătăţii publice.

Problema tuberculozei, căreia i-a acordat totdeauna o mare importanţă – ea îl interesa pentru latura ei biologică şi socială – a fost marea preocupare a anilor lui din urmă. Graţie lui, vaccinarea preventivă contra tuberculozei prin vaccinul Calmette a luat o mare extensie. Suntem în privinţa aceasta ca activitate, cu cei 200 mii copii vaccinaţi, clasaţi imediat după Franţa.

La congresul naţional de tuberculoză din iunie 1933 de la Cluj a propus înfiinţarea unei ligi contra tuberculozei care, întrunind fondurile existente la care s-ar adăuga altele noi — un întreg plan era elaborat pe această temă – ar permite ca lupta contra boalii să păşească la metodice şi reale înfăptuiri de asistenţă.

În boala lui din urmă, care l-a omorât, elevii lui, care făceau strajă lângă el, ca să-l smulgă din ghearele morţii, l-au auzit în clipele lui lucide cum se informa de soarta ligii şi de modul cum poate fi realizată. Omul de mare inimă care se pătrunsese de gravitatea problemei îi purta o grijă continuă care l-a urmărit până în ultimele lui zile. E ca un testament moral al marelui dispărut. Ne vom consacra împlinirii lui cu toată puterea noastră de muncă şi cu aceeaşi inimă caldă pe care aducea el. E un mod de a-i proslăvi memoria care ne e scumpă şi de a duce la un bun sfârşit o acţiune de un mare interes social şi umanitar”.

*** dr. Ștefan Irimescu, Adevărul, ianuarie 1934