Andrew Carnegie s-a născut 25 noiembrie 1835 în Dunfermline, Scoția, într-o căsuță cu o singură cameră, care era bucătărie și dormitor în același timp. În 1836, familia s-a mutat într-o casă mai mare din Edgar Street, dar Andrew a fost nevoit să muncească, în perioada copilăriei, ca țesător. Fiind foamete în Scoția în perioada respectivă, tatăl său, William Carnegie, a decis să se mute în Pennsylvania, Statele Unite, in căutarea unei vieți mai bune, astfel că în 1848 familia a plecat spre America cu bani de drum împrumutați.
Primul loc de muncă al lui Andrew Carnegie, ajuns pe noul continent la vârsta de 13 ani, a fost ca bobineur într-o fabrică de bumbac din Pittsburgh, unde lucra 12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, pentru un salariu de 1,20 dolari. Tatăl lui, William, a muncit în aceeași fabrică, dar apoi a câștigat bani ceva mai frumoși din distribuirea de lenjerii de pat, iar mama, Margaret Morrison Carnegie, era vânzătoare de pantofi.
La 14 ani, Carnegie a intrat ca mesager la oficiul de telegraf din Pittsburgh. Calitățile sale au fost remarcate de către Thomas A. Scott, chestorul diviziei de vest a Căilor ferate din Pennsylvania, și a fost promovat ca secretar. În timpul Războiul Civil, protectorul său a fost numit secretar asistent de război și Carnegie l-a însoțit la Washington, munca lui fiind de a organiza sistemul militar de telegrafie.
După război, adolescentul a devenit supraveghetor al diviziei de vest a Căilor ferate din Pennsylvania. Având un mic capital, a investit în mai multe fabrici mici de fier și a făcut vizite regulate în Marea Britanie, unde a observat evoluțiile rapide din industrie. Impresionat de convertorul inventat de Henry Bessemer, tânărul și-a dat seama că oțelul va înlocui în scurt timp fierul.
În 1870, a ridicat primul un furnal pentru care a folosit ideile dezvoltate de Bessemer în Anglia. A urmat, în 1874, deschiderea fabricii de oțel de la Braddock.
În iunie 1889, Carnegie a publicat cartea “Evanghelia Bogăției”, în care a susținut că este datoria oamenilor bogați să-și folosească averea pentru bunăstarea comunității. “Un om care moare bogat moare dezonorat”, a fost unul dintre principiile lui și, în același timp, o promisiune pe care a onorat-o spre sfârșitul vieții.
În acelasi an, omul de afaceri s-a mutat la New York, pentru a face față dezvoltării afacerii pe care o construise, dar și-a lăsat afacerile cu oțel din Pittsburg pe mâna partenerului său, Henry Frick, care a decis să reducă salariile angajaților. În 1892, Uniunea Sindicatelor Muncitorilor din Industria Oțelului și Fierului a declanșat o grevă la uzina Homestead a lui Carnegie, iar Frick a luat decizia controversată de a angaja 300 de gărzi pentru a înăbuși revoltele muncitorilor.
Curând au izbucnit confruntări violente între lucrători și paznici, cel puțin 10 muncitori fiind uciși și 60 răniți. Guvernatorul orașului a obținut plasarea uzinei lui Carnegie sub legea marțială, poliția a intervenit, liderii sindicali au fost arestați și Frick a concediat muncitorii revoltați. După cinci luni, greva s-a încheiat cu înfrângerea sindicaliștilor. Carnegie, care era în Scoția în timpul protestelor, a fost furios pentru că partenerul său îndrăznise să folosească forța pentru înăbușirea mișcării.
O altă controversă se leagă de ceea ce presa a numit “dezastrul de la Johnstown”. Carnegie a fost unul dintre cei 50 de membri ai clubului de pescuit și de vânătoare South Fork, organizație care a fost acuzată de consecințele tragice ale catastrofei din 31 mai 1889, soldată cu 2.500 de morți și pagube materiale în valoare de 17 milioane de dolari.
Digul de la Johnstown fusese construit între anii 1838 și 1853 de statul Pennsylvania, ca parte a sistemului său de canale. Administrația a decis să vândă edificiul pe care nu îl mai folosea și acesta a ajuns în proprietatea Clubului de Vânătoare și Pescuit din South Fork, dar avea nevoie de reparații urgente și costisitoare. Clubul a investit numai 17.000 de dolari, o sumă ridicolă față de ceea ce era necesar.
Construcția delimita un lac cu lungimea de 5 km, lățimea de 2 km și adâncimea de 30 de metri, care era folosit pentru plimbări cu barca și alte activități recreative. Pe malul lacului s-au construit vile frumoase și toată zona a devenit o stațiune de odihnă foarte populară, în rândul membrilor Clubului South Fork aflându-se atât Andrew Carnegie, cât și partenerul său, Henry Clay Frick.
După o perioadă cu ploi abundente, barajul s-a rupt în după-amiaza zilei de 31 mai 1889, la ora 3:10. Apele au lovit orașul Johnstown 47 de minute mai târziu. Viitura, cu o înălțime de 12 metri și o lățime de 700 m, a smuls 20 de metri de pământ în timp ce își croia drum spre Johnstown. Douăzeci de milioane de tone de apă au străbătut, cu o viteză de 60 km/oră, valea spre Johnstown. Când viitura a ajuns în oraș, a măturat totul în calea ei, 1.600 de case și 280 de fabrici au fost distruse. Peste 2.000 de oameni au murit, dar autoritățile au estimat numărul de victime la aproximativ 2.500. După dezastru, Carnegie a construit o bibliotecă nouă în Johnstown.
“Caracteristica la acest mare american era dragostea de ordine. Unul dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, C. M. Schwab, spunea că n-a cunoscut om mai meticulos decât Carnegie. Fie că era vorba să pună o carte pe masă sau un punct pe „i”, lucrul acesta trebuia făcut bine. Om bun și drept, însă în aceeaşi măsură era hotărât și duşman al abuzurilor. Într-o zi, lucrătorii săi, dorind revizuirea unui contract, făcură grevă și trimiseră la el o delegaţie pentru a discuta. Răspunsul lui Carnegie fu următorul: „V-am spus că n-am avut niciodată conflicte cu lucrătorii mei, dar dvs. uitaţi că eu sunt scoţian şi că nu pot privi cu prietenie nişte lucrători care se dezonorează călcând un contract acceptat în mod liber. Aţi închis fabrica, e dreptul dvs. Dar un singur om pe lume o poate redeschide şi acesta e patronelul vostru. (Astfel i se spunea lui Carnegie de către lucrătorii săi, din cauza staturii lui joase). Când veţi dori s-o redeschideţi, veţi trebui să-i cereţi consimţământul şi el nu va ceda decât atunci când vă veţi fi hotărât sâ vă respectaţi obligaţiunile. La revedere”.
Când răspunsul acesta fu adus la cunoştinţă, preşedintele muncitorilor îşi rezumă astfel impresiile: „Fraţilor, patronelul se ţine ferm pe poziţie şi cred că mai degrabă ar primi să moară decât să cedeze, aşa că e mai bine să cedăm noi”. Lucrătorii îl ascultară, iar condiţiunile lui Carnegie fură primite”, scria Realitatea ilustrată despre omul de afaceri.
În acest timp, Steel Company Carnegie a continuat să se extindă și profiturile au crescut de la 2 milioane de dolari la 40 milioane dolari. În 1901, bancherul John Pierpont Morgan a cumpărat Carnegie Steel pentru 480 milioane dolari, ceea ce l-a făcut pe Andrew să devină unul dintre cei mai bogați oameni din lume.
Omul de afaceri a decis apoi să-și vândă compania, s-a retras din activitate și s-a dedicat filantropiei. Carnegie a donat 350 milioane de dolari pentru construirea a 3.000 de biblioteci publice (dintre care 380 în Marea Britanie), a finanțat înființarea Institutului Carnegie din Pittsburgh, a Carnegie Institute of Technology și Carnegie Institution din Washington, a susținut cercetarea în domeniul științelor naturale și a făcut mai mult de 7600 donații bisericilor din întreaga lume.
Tot el a donat peste un milion de dolari pentru construirea Carnegie Hall din New York, care a fost inaugurată pe 5 mai 1891 și care este astăzi una din cele mai prestigioase săli de concerte din lume.
Mama sa, care a fost o influență majoră în viața lui, a locuit împreună cu omul de afaceri până la moartea ei, în 1886. Anul următor, la vârsta de 51 de ani, Andrew s-a căsătorit cu baroneasa Louise Whitfield, care era cu douăzeci de ani mai tânără.
Cuplul a avut un singur copil, Margaret, și a locuit într-un conac din Manhattan. Andrew Carnegie a murit la vârsta de 83 de ani, pe 11 august 1919.
Mai multe informații despre marele industriaș și filantrop puteți găsi aici.
