Frida Kahlo s-a născut pe 6 iulie 1907 în Coyoacán, în apropiere de Mexico City, și a fost fiica lui Guillermo Kahlo, care se născuse în Germania, la Pforzheim, și emigrase în Mexic în 1891, pe când avea 19 ani.
Mama Fridei, Matilde Calderón y González, avea origini amerindiene și spaniole și era o romano-catolică înfocată. Părinții artistei s-au căsătorit imediat după moartea primei soții a lui Guillermo, survenită la nașterea celui de-al doilea copil. Deși mariajul nu a fost unul fericit, Guillermo și Matilde au avut patru fiice, iar Frida a remarcat la un moment dat că a crescut înconjurată de femei, deși toată viața a fost apropiată de tatăl său.
Copila s-a îmbolnăvit de poliomielită pe când avea șase ani, iar în urma bolii piciorul său drept a devenit mai subțire decât cel stâng. Mai târziu a ascuns acest defect îmbrăcând rochii lungi, viu colorate. În 1922, Frida Kahlo s-a înscris la Escuela Nacional Preparatoria, una din cele mai bune școli din capitală și își va aminti mai târziu că în timpul revoluției mexicane aveau loc violente lupte de stradă la care a fost martoră.
Pe 17 septembrie 1925, Frida se afla într-un autobuz când acesta s-a ciocnit violent cu un troleibuz.
Accidentul i-a provocat numeroase fracturi (de coloană, claviculă, fracturi ale coastelor, fractură de bazin și 11 fracturi ale piciorului), iar medicii i-au montat o armătură metalică care i-a perforat uterul și abdomenul, motiv pentru care viitoarea pictoriță nu a mai putut avea copii niciodată. Deși a reușit să se recupereze și să meargă din nou, durerile au însoțit-o toată viața.
În cele trei luni de spitalizare, a fost imobilizată în mai multe gipsuri și corsete și a suferit operații experimentale de-a dreptul barbare. După accident, Frida Kahlo a abandonat studiile de medicină pe care le începuse pentru a se dedica picturii, mama ei i-a adus la spital un șevalet special, conceput astfel încât să poată picta fără să se ridice, iar tatăl i-a dăruit culori și pensule.
În 1925, Frida l-a cunoscut pe pictorul Diego Rivera la Ministerul Educației Publice, unde acesta lucra la o frescă murală, și i-a arătat patru dintre lucrările ei, întrebându-l dacă crede că are cumva talent. Artistul, impresionat, i-ar fi spus: “Ai talent”, iar după acest schimb de replici, Diego Rivera a devenit un musafir permanent în casa părinților tinerei.
Adolescenta îi cerea deseori sfaturi lui Rivera, curând au început să aibă relații intime și, cu toată opoziția părinților, care erau sceptici din cauza diferenței de vârstă de 21 de ani dintre ei, cei doi s-au căsătorit în 1929. Mama Fridei a descris cuplul ca pe “un elefant și o porumbiță”, iar obiecțiile au avut la bază faptul că bărbatul era obez și, în același timp, un aventurier notoriu. Pictorița avea 22 de ani, iar el împlinise 43, amândoi aveau temperamente extrem de irascibil și au avut numeroase relații extraconjugale, dar mariajul, deși disfuncțional în multe privințe, a continuat.
Frida a avut relații sexuale atât cu bărbați, cât și cu femei, cea mai cunoscută aventură fiind cea cu cântăreața și dansatoarea Josephine Baker, dar atracția artistei față de comunistul Lev Troțky a fost cea care l-a înfuriat pe soțul ei. Cei doi au divorțat în noiembrie 1939, pentru a se recăsători în decembrie anul următor.
În 1938 a avut prima și singura expoziție ei personală în Statele Unite, la galeria Julien Levy. La invitația lui André Breton, a mers în Franța în 1939, deschizând o expoziție și în Paris și, cu această ocazie, Muzeul Luvru a cumpărat una din lucrările expuse, “Cadrul”, prima operă de artă realizată de un artist mexican în secolul XX care a fost achiziționată de muzeul parizian.
Atât Frida Kahlo, cât și Diego Rivera erau comuniști înfocați. Cei doi s-au împrietenit cu Lev Troțky spre sfârșitul anilor ’30. Ajuns în Mexic în 1937, acesta a locuit acasă la Rivera, apoi s-a mutat în casa Fridei, cu care a avut o aventură, în timp ce Rivera încerca să-i obțină azil politic din partea guvernului mexican. Ulterior, Troțky, împreună cu soția sa, s-au mutat în altă casă în Coyoacán, unde a și fost asasinat. În 1939, soții Frida Kahlo și Diego Rivera au renunțat la troțkism, devenind adepți entuziaști ai lui Stalin.
Frida Kahlo a încetat din viață pe 13 iulie 1954, la o săptămână după ce împlinise 47 de ani, și a fost incinerată, conform ultimei ei dorințe. Cauza oficială a decesului a fost o embolie pulmonară, deși s-a suspectat că ar fi murit în urma unei supradoze de stupefiante, mai mult sau mai puțin accidentală, dar acest lucru nu a fost lămurit niciodată, deoarece nu i s-a făcut o autopsie.
În ultimii ani, starea ei se agravase considerabil, în 1053 îi fusese amputat piciorul drept de la genunchi din cauza unei gangrene, iar artistaacceptase ideea morții.
O urnă precolumbiană ce conține o parte din cenușa ei este expusă astăzi în La Casa Azul din Coyoacán, care, din 1958, a fost transformată în muzeu. Diego Rivera a murit pe 24 noiembrie 1957, la vârsta de 71 de ani, în Mexico City.
Aproape necunoscută în afara cercurilor artistice până la mijlocul anilor ’80, Frida a devenit una dintre cele mai căutate pictorițe din lume, lucrările ei devenind extrem de căutate la licitațiile internaționale. S-au scris peste 100 de cărți, atât în engleză, cât și în spaniolă, despre Frida și Diego, soțul ei, iar serviciul poștal al Statelor Unite a tipărit în anii 2000 un timbru “Frida Kahlo”, ca parte a unui program de comemorare filatelică, Frida fiind prima femeie hispanică onorată astfel.
Filmul „Frida”, realizat în 2002 de Julie Taymor (cu Salma Hayek în rolul Fridei și Alfred Molina în rolul lui Rivera), a stârnit proteste atât din partea rudelor Fridei Kahlo, cât și ale lui Diego Rivera. Guadelupe Rivera Marin, fiica dintr-o prima căsătorie a lui Diego, nu a fost de acord cu modul în care artistul a fost portretizat în producția cinematografică: „Tatăl meu era un om de caracter, care a cheltuit o mulţime de bani cu îngrijirile şi spitalizările Fridei. Ea n-a vândut nici un tablou cât a fost în viaţă, el o întreţinea”. Nepoata Fridei, Isolda Pinedo, a fost la rândul ei indignată de specularea bisexualităţii pictoriţei şi a susţinut că portretul filmic e un fals dictat de raţiuni comerciale.
