Scriitorul Ioan Slavici, trimis de trei ori la închisoare

Scriitor, publicist și militant pentru drepturile românilor din Transilvania, Slavici a fost apropiat de Mihai Eminescu, pe care l-a cunoscut la Viena și alături de care a împărțit anii de studenție, și a legat o strânsă prietenie cu Ion Creangă și I.L. Caragiale, cu care avea discuții nesfârșite și polemici aprinse. Casa lui era adesea un loc de întâlnire pentru spiritele cele mai vii ale timpului, iar din acea rețea de prietenii s-a născut o solidaritate culturală care a modelat identitatea epocii. 

 

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848 la Șiria, în comitatul Arad, și a fost fiul lui Sava Slavici, un maistru cojocar care avea propriul atelier, și al Elenei Borlea. Familia a avut cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și o soră mai mare, Maria, dar părinții, care aveau o stare materială bună, mai creșteau șase orfani proveniți din familia extinsă.

A urmat primele trei clase primare în satul natal, apoi a fost trimis să studieze la școala din Arad, a învățat limba maghiară de la alți copii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864, a făcut cinci clase la liceul maghiar, în acea perioadă devenind membru al Societății de lectură a elevilor români.

În 1865, s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, dar pentru că  tatăl său sărăcise investind într-o afacere falimentară și o parte a averii familiei îi fusese dată ca zestre surorii Maria, a devenit meditator al fetițelor unui neamț, proprietarul unui restaurant din Timișoara, care i-a oferit casă și masa, putând astfel să se întrețină singur.

În anul școlar 1867 – 1868, tânărul s-a înscris la liceul maghiar din Arad  și, pentru a se susține financiar, l-a meditat pe băiatul grofiței Konigsegg, care rămăsese repetent în clasa a IV-a, și a luat astfel contact cu viața aristocrației transilvănene.

După un an, a devenit student al Facultății de Drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care doreau ca fiul lor să se angajeze copist la un notar, pentru a le fi aproape. Slavici a rămas la Pesta pentru doar patru luni, timp pe care l-a petrecut mai mult prin cafenele și, pentru că s-a îmbolnăvit, a decis să se întoarcă acasă.

Ascultând sfaturile părinților, s-a angajat peste vară la notarul din Comlăuș. Nu avea de gând să-și continue studiile, dar în toamna anului 1869, ca să evite recrutarea în armată, a profitat de calitatea de student și de o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena solicitând, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus în capitala imperiului, înscriindu-se la Facultatea de Drept.

Ajuns la Viena, a primit, conform procedurilor, cazare și hrană de la Comandamentul militar, dimineața urma cursurile la universitate, iar după-amiaza mergea la instrucție.

În acea perioadă l-a cunoscut pe Mihai Eminescu și a înființat, în anul 1871, Societatea România Jună, al cărei președinte a fost ales. Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici s-a cimentat cu ocazia organizării Serbării de la Putna, care marca împlinirea a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar, Slavici s-a întors la Șiria deprimat și sărac, fără prea multe perspective.

La îndemnul lui Eminescu, a început să scrie amintiri și povestiri și a debutat în Convorbiri literare cu comedia „Fata de birău”, apoi a publicat poveștile „Zâna Zorilor”, „Ileana cea șireată”, „Peștele pe brazdă”, „Florița din codru” și „Doi feți cu stea în frunte”.

În vara anului 1872, a revenit acasă, pentru că avea prea multe datorii pentru a se descurca în străinătate, și și-a găsit părinții bolnavi, moment în care a decis să se angajeze la Arad, la cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu.

Aici scriitorul și-a regăsit dragostea din adolescență, o croitoreasă numită Luiza, apoi a acceptat un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea, dar a renunțat la slujbă în momentul morții părinților, mai ales că iubita îl părăsise între timp. La sfârșitul anului 1873, a plecat din nou la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea, dar nu a reușit să-și reia studiile, fiind nevoit să stea la pat câteva luni din cauza unei infecții la brațul stâng.

Un an mai târziu, scriitorul a plecat la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi. Aici s-a reîntâlnit cu Eminescu și s-a împrietenit cu Ion Creangă, a frecventat saloanele Veronicăi Micle și ale Matildei Cugler și a devenit redactor la Curierul din Iași. La sfârșitul anului, Slavici s-a mutat la București, pentru că fusese numit de Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, însă în martie 1876, conservatorii s-au retras din guvern. Maiorescu a fost dat în judecată de noul guvern liberal pentru sprijinul financiar pe care îl acordase lui Slavici și Eminescu, iar scriitorul a fost destituit din funcția de secretar și de la catedra de filosofie a Liceului Matei Basarab, unde era suplinitor.

În 1875, s-a căsătorit cu Ecaterina Magyarosy și a început să lucreze la volumul „Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina”, care a apărut în 1881, la scurt timp după „Novele din popor” (din care fac parte „Moara cu noroc”, “Popa Tanda”, “Gura satului”, “O viață pierdută”, “La crucea din sat”, “Scormon” și “Budulea Taichii”).

După cinci ani, a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală, apoi a fost numit într-o comisie pentru reforma învățământul secundar și a predat ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. În vara lui 1882, a călătorit în Italia, susținut financiar de Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală, încercând, în acea perioadă, să pună capăt mariajului cu Ecaterina.

În toamna anului 1883, Eleonora Tănăsescu, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna, a plecat la Sibiu, devenind directoarea unei școli de fete și, în aceeași perioadă, redactorii ziarului Telegraful român din Sibiu au fost concediați, astfel că s-a pus la cale crearea unui ziar independent, capabil să se opună jocurilor politice guvernamentale. Ulterior, Slavici a plecat și el la Sibiu, iar în aprilie 1884 a apărut primul număr al Tribunei sub conducerea sa. În paralel cu activitatea de la ziar, a predat limba română la școala de fete și s-a apropiat din ce în ce mai mult de Eleonora.

În noiembrie 1885, scriitorul a divorțat în sfârșit de Ecaterina Magyarosy, iar în primăvara lui 1886 s-a recăsătorit cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care a avut șase copii, primul dintre ei, Titu Liviu, venind pe lume în noiembrie 1886.

Doi ani mai târziu, Slavici a schițat proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care s-a semnat la Sibiu în 1892, dar în acea perioadă a început o serie complicată de procese și condamnări la închisoare pentru redactorii și directorul Tribunei. Scriitorul a fost condamnat la închisoare pentru un an, în 1888, fiind acuzat de agitațiune și și-a executat pedeapsa la Vác, o localitate aflată în apropiere de Budapesta. Soția, Eleonora, însărcinată cu cel de-al doilea copil, s-a mutat lângă penitenciar, pentru a-i fi aproape.

După eliberare, a petrecut o lună la Grafenberg, apoi s-a întors la Sibiu, fiind întâmpinat cu bucurie de foștii colegi.

În martie 1890, a revenit la București, și-a continuat munca la documentele Hurmuzachi și a predat la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. Pe 15 iunie 1894, anul în care a apărut romanul „Mara”, a fost numit director, iar soția sa, subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele. Alegerea lui Slavici pentru administrarea institutului s-a făcut pentru că nu exista nicio persoană mai bine pregătită decât el, dar ideile lui politice nu erau nici pe departe pe placul conservatorilor și nici pe cel al liberalilor, astfel că, în 1908, a fost demis.

În paralel, între anii 1902 și 1904, a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și a fost nevoit să facă multe datorii. Din păcate, afacerea nu a avut succes, Slavici a intrat în faliment în 1912 și a fost obligat să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an, a început construcția unei locuințe în București și, urcând pe schele să inspecteze lucrarea, a căzut, alegându-se cu mai multe fracturi, astfel că a fost imobilizat la pat timp de mai multe luni.

În pragul izbucnirii Primului Război Mondial, a devenit director al ziarului Ziua din București, care era subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare, și a fost un susținător înfocat al neutralității României, poziție aspru criticată  de foarte mulți dintre intelectualii epocii. În 1916, după ce România s-a angajat în război de partea Antantei, a fost arestat și întemnițat la Fortul Domnești, iar manuscrisele sale, printre care se afla și romanul „Musculița”, au fost confiscate, fiind pierdute pentru totdeauna.

Pe 28 septembrie 1916, Slavici a fost eliberat de autoritățile române, pentru că faptele sale nu au putut fi încadrate în prevederile legii spionajului, dar în perioada următoare, după ce Capitala a fost ocupată de trupele mareșalului August von Mackensen, a rămas la București, devenind redactor al Gazetei Bucureștilor.

După încheierea războiului, în ianuarie 1919, scriitorul a fost arestat din nou, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaboraționism, dar a fost eliberat pe 19 decembrie în același an.

Ajuns la vârsta de 71 de ani, Slavici își pierduse prestigiul moral, foștii prieteni începuseră să îl evite, starea lui de sănătate s-a agravat, avea frecvent amețeli, leșinuri, la un moment dat a căzut și, din cauza unei fracturi, a fost nevoit să stea trei luni la pat. În 1920, a scris prima versiune a volumului de memorii “Închisorile mele” (numit inițial „Întemnițările mele”), romanul “Cel din urmă armaș” și un nou volum de povești, iar în ultimii doi ani de viață a lucrat la romanul “Din păcat în păcat”.

Obosit și bolnav, în 1925 Ioan Slavici s-a refugiat la fiica sa, care trăia la Panciu, într-un ținut care îi amintea de Șiria natală. Ultimul an din viața lui s-a scurs dramatic, fără nici o mângâiere, cu idealurile înfrânte și convingeri care nu se confirmaseră, deși credea încă în ele, fără a-i mai fi recunoscute meritele literare. Scriitorul nota, sumbru, în amurgul vieții, scriindu-și memoriile: „Sunt cuprins de simțământul că stau răzleț, rămășiță a unei lumi care-ncetul cu încetul se stinge”.

O scrisoare din 25 aprilie 1925 către A. de Herz, director al Adevărului literar și artistic, este o duioasă mărturie a unei conștiințe în pragul morții: „Am ajuns de nu mai sunt în stare să urc scări, ba nici să mai ies din casă. Dacă se îndreptează timpul și mai sunt transportabil, am să fiu dus cât mai curând la Panciu, unde aerul mi-e mai priincios decât aici. (…) Dac-ar fi să nu mai avem parte de mulțumirea de a ne vedea, îți zic de data aceasta și «rămâi cu bine», și «la revedere dincolo»”.

Ioan Slavici s-a stins în ziua de 17 august 1925, sărac și lipsit de onoruri, așa cum i-a fost toată viața, lăsând drept moștenire familiei doar câteva manuscrise.

Mihail Sadoveanu scria în evocarea „Ultimul din generația jertfei”: „Pentru darul pe care l-a avut, a pătimit mai mult și mai lung decât toți. Cei care nu cunosc blăstămul talentului și nu cugetă aspri și cu suferință au putința să ajungă la bunurile de sus”. „Îl vedem deasupra noastră, spunea Gala Galaction în cuvântul rostit la înmormîntare, mare în literatură, fruntaș al condeiului, premergător și explorator al frumuseților graiului și ale sufletului poporului nostru”.

Scriitorul a fost înmormântat pe 19 august 1925 la Schitul Brazi din Panciu. La ceremonia înhumării au participat rudele, localnicii și doar câțiva colegi de breaslă: Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Mihail Sorbul și N. Рога.