Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848 la Șiria, în comitatul Arad, și a fost fiul lui Sava Slavici, un maistru cojocar care avea propriul atelier, și al Elenei Borlea. Familia a avut cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și o soră mai mare, Maria, dar părinții, care aveau o stare materială bună, mai creșteau șase orfani proveniți din familia extinsă. Viitorul scriitor a fost un copil neastâmpărat și răsfățat de tatăl său. Bunicul patern, prezent în viața familiei, își dorea ca Ioan să devină cărturar și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească multe cărți populare cunoscute în epocă.
Slavici a făcut primele trei clase primare în satul natal, apoi a fost trimis să studieze la școala din Arad, a învățat limba maghiară de la alți copii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864, a urmat cinci clase la liceul maghiar, în această perioadă devenind membru al Societății de lectură a elevilor români.
În 1865, s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, dar pentru că tatăl său sărăcise investind într-o afacere falimentară și o parte a averii familiei îi fusese dată ca zestre surorii Maria, a devenit meditator al fetițelor unui german, proprietarul unui restaurant din Timișoara, care i-a oferit casă și masa, putând astfel să se întrețină singur.
În anul școlar 1867 – 1868, tânărul s-a înscris la liceul maghiar din Arad și, pentru a se susține financiar, l-a meditat pe băiatul grofiței Konigsegg, care rămăsese repetent în clasa a IV-a, luând astfel contact cu viața aristocrației transilvănene.
După un an a devenit student al Facultății de Drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care doreau ca fiul lor să se angajeze copist la un notar pentru a le fi aproape. Slavici a rămas la Pesta pentru doar patru luni, timp pe care l-a petrecut mai mult prin cafenele și, pentru că s-a îmbolnăvit, a decis să se întoarcă acasă.
Ascultând sfaturile părinților, s-a angajat peste vară la notarul din Comlăuș. Nu avea de gând să-și mai continue studiile, dar în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armată, a profitat de calitatea de student și de o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena solicitând, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus în capitala imperiului, înscriindu-se la Facultatea de Drept.
Ajuns la Viena, a primit, conform procedurilor, cazare și hrană de la Comandamentul militar, dimineața urma cursurile la universitate, iar după-amiaza mergea la instrucție militară.
În această perioadă l-a cunoscut pe Mihai Eminescu și a înființat, în anul 1871, Societatea România Jună, al cărei președinte a fost ales. Relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici s-a cimentat cu ocazia organizării Serbării de la Putna, care marca împlinirea a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar, Slavici s-a întors la Șiria deprimat și sărac, fără prea multe perspective.
La îndemnul lui Eminescu, a început să scrie amintiri și povestiri și a debutat în Convorbiri literare cu comedia “Fata de birău”, apoi a publicat poveștile “Zâna Zorilor”, “Ileana cea șireată”, “Peștele pe brazdă”, “Florița din codru” și “Doi feți cu stea în frunte”.
În vara anului 1872, a revenit acasă, pentru că avea prea multe datorii pentru a se descurca în străinătate, și și-a găsit părinții bolnavi, moment în care a decis să se angajeze la Arad, la cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu.
Aici scriitorul și-a regăsit dragostea din adolescență, o croitoreasă numită Luiza, apoi a acceptat un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea, dar a enunțat la slujbă în momentul morții părinților, mai ales că iubita îl părăsise și, la sfârșitul anului 1873, a plecat din nou la Viena, cu ajutor financiar de la Junimea. Nu a reușit să-și reia studiile, fiind obligat să stea la pat câteva luni de zile din cauza unei infecții la brațul stâng.
Un an mai târziu, scriitorul a plecat la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici s-a reîntâlnit cu Eminescu și s-a împrietenit cu Ion Creangă, a frecventat saloanele Veronicăi Micle și ale Matildei Cugler și a devenit redactor la Curierul din Iași. La sfârșitul anului, Slavici s-a mutat la București, pentru că fusese numit de Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, însă în martie 1876 conservatorii s-au retras din guvern. Maiorescu a fost dat în judecată de noul guvern liberal pentru sprijinul financiar pe care îl acordase lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice, iar scriitorul a fost destituit din funcția de secretar al comisiei și de la catedra de filosofie a Liceului Matei Basarab, unde devenise suplinitor.
În 1875, s-a căsătorit cu Ecaterina Magyarosy și a început să lucreze la volumul “Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina”, care a apărut în 1881, la scurt timp după “Novele din popor” (din care fac parte “Moara cu noroc”, “Popa Tanda”, “Gura satului”, “O viață pierdută”, “La crucea din sat”, “Scormon” și “Budulea Taichii”).
După cinci ani, scriitorul a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, apoi a fost numit într-o comisie pentru reforma învățământul secundar și a predat ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Doi ani mai târziu, în vara lui 1882, a călătorit în Italia, susținut financiar de Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală, încercând, în această perioadă, să pună capăt căsătoriei cu Ecaterina.
În toamna anului 1883, Eleonora Tănăsescu, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna, a plecat la Sibiu, devenind directoarea unei școli de fete și, în aceeași perioadă, redactorii ziarului Telegraful român din Sibiu au fost concediați, astfel că s-a pus la cale crearea unui ziar independent, capabil să se opună jocurilor politice guvernamentale. Ulterior, Slavici a plecat și el la Sibiu, iar în aprilie 1884 a apărut primul număr al Tribunei sub conducerea sa și, în paralel cu activitatea de la ziar, a predat limba română la școala de fete și s-a apropiat din ce în ce mai mult de Eleonora.
În noiembrie 1885, scriitorul a divorțat în sfârșit de Ecaterina Magyarosy, iar în primăvara lui 1886 s-a recăsătorit cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care a avut șase copii, primul dintre ei, Titu Liviu, venind pe lume în noiembrie 1886.
În 1887, a schițat proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care s-a semnat la Sibiu în 1892, dar în această perioadă a început o serie complicată de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și directorului Tribunei. Ioan Slavici a fost trimis la închisoare pentru un an, în 1888, fiind acuzat de agitațiune și și-a executat pedeapsa la Vác, o localitate aflată în apropiere de Budapesta. Soția, Eleonora, însărcinată cu cel de-al doilea copil, s-a mutat lângă penitenciar, pentru a-i fi aproape.
După eliberare, scriitorul a petrecut o lună la Grafenberg, apoi s-a întors la Sibiu, fiind întâmpinat cu bucurie de foștii colegi.
În martie 1890, a revenit la București, și-a continuat munca la documentele Hurmuzachi și a predat la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. Pe 15 iunie 1894, anul în care a apărut romanul “Mara”, a fost numit director, iar soția sa, subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele. Alegerea lui Slavici pentru administrarea institutului s-a făcut pentru că nu exista nicio persoană mai bine pregătită decât el, dar ideile politice ale scriitorului nu erau nici pe departe pe placul conservatorilor și nici pe cel al liberalilor, astfel că în 1908 a fost demis.
În paralel, între anii 1902 și 1904, a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și a fost nevoit să facă multe datorii. Din păcate, afacerea nu a avut succes, Slavici a intrat în faliment în 1912 și a fost obligat să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an, a început construcția unei locuințe în București și, urcând pe schele să inspecteze lucrarea, a căzut, alegându-se cu mai multe fracturi, astfel că a fost imobilizat la pat timp de mai multe luni.
În pragul izbucnirii Primului Război Mondial, a devenit director al ziarului Ziua din București, care era subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare, și a fost un susținător înfocat al neutralității României, poziție aspru criticată de foarte mulți dintre intelectualii epocii. În 1916, după ce România s-a angajat în război de partea Antantei, a fost arestat și întemnițat la Fortul Domnești, iar manuscrisele sale, printre care se afla și romanul “Musculița”, au fost confiscate, fiind pierdute pentru totdeauna.
Pe 28 septembrie 1916, Slavici a fost eliberat de autoritățile române, pentru că faptele sale nu au putut fi încadrate în prevederile legii spionajului și, în perioada următoare, după ce Capitala a fost ocupat[ de trupele mareșalului August von Mackensen, a rămas la București, devenind redactor al Gazetei Bucureștilor.
După încheierea războiului, în ianuarie 1919, scriitorul a fost arestat din nou, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaboraționism, dar a fost eliberat pe 19 decembrie în același an.
Ajuns la vârsta de 71 de ani, Slavici își pierduse prestigiul moral, foștii prieteni începuseră să îl evite, starea sa de sănătate s-a agravat, avea frecvent amețeli, leșinuri, la un moment dat a căzut și, din cauza unei fracturi, a fost nevoit să stea trei luni la pat. În 1920, a scris prima versiune a volumului de memorii “Închisorile mele” (numit inițial “Întemnițările mele”), romanul “Cel din urmă armaș” și un nou volum de povești, iar în ultimii doi ani de viață a lucrat la romanul “Din păcat în păcat”.
Obosit și bolnav, în 1925 Ioan Slavici s-a refugiat la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut care îi amintea de Șiria natală. Scriitorul a murit pe 17 august 1925 și a fost înmormântat la schitul Brazi.
Pingback: Petre Dulfu și personajele copilăriei: Păcală, Tândală și Gruie-al lui Novac - Dosare Secrete / October 30, 2023
/