În iunie 1870, când Mihai Eminescu a trimis revistei „Convorbiri literare” poemul “Epigonii” (publicat în numărul din 15 august), numele lui era cunoscut în paginile publicațiilor românești de aproximativ patru ani.
Cu doar câteva luni înainte, pe 15 aprilie 1870, fusese tipărită în aceeași revistă poezia „Venere și Madonă”, care, așa cum nota Perpessicius, stârnise „entuziasmul tuturor junimiștilor”.
„Epigonii” a reprezentat un omagiu direct adus generației de poeți care a precedat mișcarea junimistă, într-un context în care Titu Maiorescu și adepții săi încercau să delimiteze noua orientare estetică de influențele anterioare. Iacob Negruzzi nota că poezia „a produs un mare efect în societatea noastră datorită frumuseții versurilor și originalității cugetării. Ținând cont de talentul poetului, i-am publicat poezia chiar în fruntea „Convorbirilor“, unde apăreau versuri foarte arareori, numai în cazul în care credeam că au o valoare deosebită“.
Criticii literari au stabilit că principal izvor al „Epigonilor” a fost „Lepturariul” lui Aron Pumnul, o antologie de poezie românească în patru tomuri, publicată la Viena (1862 – 1864). Unii cercetători au susținut că titlul poeziei ar fi fost de inspirație germană, după romanul lui Karl Sumermann „Die Epigonen”, arătând că nostalgia după “vremea de aur”, în opoziție cu prezentul decăzut, putea fi găsită într-o epigramă a lui Schiller:
„Totul a degenerat în Germania în poezie și proză
Ah, și ce departe de noi este vremea de aur!”
Poetul însuși, în scrisoarea pe care i-a trimis-o odată cu „Epigonii“ lui Iacob Negruzzi a oferit câteva lămuriri interesante despre creația sa „…Dacă în „Epigonii“ veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșian și Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mișcă acea naivitate sinceră, neconștiută cu care lucrau ei. Noi, cești mai noi, cunoaștem starea noastră, suntem treji de suflarea secolului, și de aceea avem atâta cauză de a ne descuraja. Nimic, decât culmile strălucite, nimic decât cunoștința sigură că nu le vom ajunge niciodată. Și să nu fim sceptici. Atâta lucru, cele mai multe puteri sfărămându-se în van în lupte sterile, cele puține descuragiate, amețite de strigătul gunoiului reînnoată asupra apei…
Poate că Epigonii să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, rece. Prin operele liricilor români tineri se manifestă acel aer bolnav, deși dulce, pe care germanii îl numesc Weltschmerz. Așa Nicoleanu, așa Skelitti, așa Matilda Cugler, de oarecum conștiința adevărului trist și sceptic învins de către colorile și formele frumoase, e ruptura între lumea bulgărului și lumea ideei. Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale; îndată însă ce conștiința vede că imaginile nu sunt decât un joc, atunci, după părerea mea, se naște neîncrederea sceptică în propriele sale creațiuni. Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generațiunii noi și cred cu drept…“
„Epigonii” a făcut parte din primele trei poezii (alături de „Venere și Madonă” și „Mortua est”) expediate de Eminescu, pe atunci student la Viena, revistei „Convorbiri literare”. Doi ani mai târziu, Titu Maiorescu i-a creionat portretul tânărului poet în „Direcția nouă în poezia și proza română”, articolul de critică literară apărut în 1872:
„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvintului, este d. Mihai Eminescu“.
