HomeEroii României moderneEroi uitațiIon Dacian, “mirele operetei românești”

Ion Dacian, “mirele operetei românești”

Ion Dacian
DS TW

Ion Dacian s-a născut pe 11 octombrie 1911, în comuna Saschiz din județul Mureș și a urmat în paralel cursurile Facultății de Drept și pe cele ale Academiei de Muzică din Cluj.

Tânărul artist și-a început cariera în 1934 la Opera Română din Cluj, iar cinci ani mai târziu, în 1939, a fost angajat de Nicolae Vlădoianu la Teatrul de Operetă și Revistă „Alhambra” din București, instituție ce fusese înființată în toamna anului 1930 de către Nicușor Constantinescu, Nicolae Vlădoianu și Ion Vasilescu, toți foști angajați ai teatrului condus de actorul Constantin Tănase, „Cărăbuș”.

Ion Dacian,

Prima operată în care a fost distribuit tânărul Dacian a fost “Vânt de primăvară”, de Joseph Strauss, cu care a avut un succes extraordinar, fiind numit, în acea perioadă, “mirele operetei”.

În perioada 1942–1947, a devenit co-director al Teatrului Alhambra și, în același timp, a interpretat roluri de june-prim în toate spectacolele muzicale ale instituției.

În 1950, s-a înființat Teatrul de Stat de Operetă, iar tenorul Ion Dacian a fost angajat ca prim-solist, urmând, în cariera sa, o serie de spectacole de mare succes printre care “Liliacul” și “Sânge Vienez” de Johann Strauss, “Lăsați-mă să cânt” de Gherase Dendrino, “Lysistrata” de Paul Lincke, “Vânzătorul de păsări” de Carl Zeller, “Văduva Veselă” și “Paganini” de Franz Lehár, “My Fair Lady” de Frederick Loewe sau “Secretul lui Marco Polo” de Francis Lopez.

Artistul a fost numit director al teatrului în anul 1963, dar după opt ani, fără a primi nicio explicație, a fost eliberat din funcție. Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, i s-a acordat titlul de Artist al Poporului.

În 1969, Ion Dacian a oferit un interviu în care a vorbit despre primii ani ai carierei sale:

“— Când aţi debutat pe scenă?

— După absolvirea Conservatorului la Cluj, în opera lui C. C. Nottara, “La drumul mare”.

— Pentru generaţiile mai tinere, această creaţie este cu totul necunoscută. A fost uitată pe merit sau consideraţi că ar mai putea fi repusă în scenă?

— Debutul îţi trezeşte, cum e şi firesc, nostalgii şi s-ar putea să fac o apreciere subiectivă. Cred, totuşi, că reluarea acestei opere n-ar fi lipsită de Interes. Dimpotrivă!

— Încercaţi să priviţi retrospectiv activitatea dv. artistică şi să vă opriţi asupra rolului sau rolurilor pe care le-aţi îndrăgit cel mai mult.

— Am interpretat 57 de roluri în operetă şi 9 roluri in opere. Credeţi-mă, îmi este foarte greu să mă decid, pentru că, de fapt, le-am îndrăgit pe toate. Nu, categoric, n-am un rol preferat, ci un gen: opereta!

— Aţi debutat ca tenor de operă, apoi aţi trecut la operetă. Nu regretaţi această “trădare”?

— Dacă ar fi fost “trădare”, aş fi ştiut şi eu. Pur şi simplu, opereta mi-a plăcut mai mult. E un gen, după părerea mea, mai dificil şi mai complex. Cântăreţul de operetă trebuie să se încadreze într-o echipă şi, pe lângă voce, mai trebuie să fie şi actor. Nu vreau să-mi apăr genul care m-a consacrat, dar, recunoaşteţi, cântăreţii de operetă se nasc mai greu…

— Aţi avut vreodată curiozitatea să contabilizaţi spectacolele în care aţi apărut?

— Nu, dar au făcut-o prietenii din preajma mea. S-au adunat până acum cam 5.000 de spectacole, la care se adaugă şi cele 120 de concerte cu diverse filarmonici, în ţară sau în străinătate.

— Atenţiune, tenori!

— Ei, da, am cântat mult și de fiecare dată am găsit în rolul interpretat ceva nou. N-am numărat nici spectacolele, nici personajele, fiindcă mi-a plăcut să trăiesc într-o permanență artistică, cu alte cuvinte să exist prin ceea ce sunt.

— Publicul are o părere foarte bună despre dv. Dumneavoastră ce părere aveţi despre el?

— Continui să cred că ne iubim reciproc. Am încheiat cu publicul un contract sentimental pe care mă străduiesc să-l onorez cu întreaga mea pasiune. Aş sublinia chiar că fiecare apariţie îmi dă şi astăzi aceleaşi emoţii, indiferent de oraşul în care cânt.

— În “My fair lady”, obişnuiţii spectacolelor de operetă au întâlnit un alt Dacian. Ce înseamnă pentru cariera dv. artistică acest ciudat personaj Higgins?

— Un moment de cotitură. Până acum, am interpretat cu predilecţie rolul de june. Higgins mi-a permis să trec la rolul de compoziţie, mult mai greu de realizat, mai pretenţios şi cu o încărcătură umană mai mare. E un moment de maturitate artistică, de perfecţiune, de înnoire a genului operetei. Da, Higgins are toată şansa să devină rolul meu preferat.

— Ca director al Teatrului de operetă, sunteţi mulţumit de stagiunea trecută?

— Da. Am dat două premiere de ţinută: “My fair lady” şi “Voievodul ţiganilor”, întregul colectiv artistic a înregistrat un salt calitativ, am întreprins două turnee de succes în străinătate, la Sofia şi în Berlinul occidental. Într-un cuvînt, pot spune că am avut o stagiune plină.

— Poate că stagiunea ar fi fost şi mai plină dacă ar fi inclus şi premiera unei operete româneşti inedite…

— Ne vom revanşa în stagiunea aceasta cu “Soarele Londrei” de Florin Comişel.

— Apropo de stagiunea care bate la uşă, mi se pare că veţi avea nu o stagiune, ci două.

— Într-adevăr, sala noastră de spectacole a intrat în reparaţii, aşa că până la începutul anului viitor vom efectua turnee. Am şi împărţit trupa în două. Cu o parte vom pleca într-un lung turneu în străinătate: Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania. Cealaltă va da spectacole în diverse oraşe din ţară. Turneul în Europa îl vom face cu operetele “Văduva veselă”, “Lăsaţi-mă să cânt” şi “Contesa Maritza”. În ianuarie viitor vom fi din nou la Bucureşti cu toţii şi vom începe repetiţiile la premierele stagiunii: “Susana” de Gilbert, “Soarele Londrei- de Florin Comişel şi “Contele de Luxemburg” de Lehar”.

***Manole Auneanu, Informația Bucureştiului, septembrie 1969

Ion Dacian a încetat din viață pe 8 decembrie 1981, la vârsta de 70 de ani, și a fost înmormântat în curtea bisericii “Sf. Gheorghe” din cartierul bucureștean Andronache. Teatrul de Operetă din București a fost numit, în semn de omagiu, după numele marelui artist.

Ion Dacian

“S-a retras discret din înălţimea pură la care ridicase interpretarea artei lirice, şi, tot atât de discret, a plecat în nefiinţă. Cine va putea uita farmecul, gratia şi eleganţa cu care umplea scena şi domina inimile spectatorilor? Ion Dacian s-a contopit cu opereta. Opereta era pentru el viata, era modul său de existentă, el i-a dăruit toată zestrea harului său de actor şi cântăret. Cu timbrul ei deosebit, vocea lui Dacian transforma melodia şi cuvintele în fraze muzicale, iar atitudinea şi gestul, în momente teatrale de maximă expresivitate.

L-am văzut prima oară pe scena de la „Alhambra“ (azi, Teatrul de Comedie), evoluând alături de actori care aveau să strălucească în teatrul de proză: G. Timică, Jules Cazaban, Marcel Anghelescu, Florica Demian, N. Gărdescu, H. Nicolaide… Ion Dacian a rămas credincios operetei, căreia i-a închinat întreaga lui viaţă. De numele lui se leagă multe şi mari succese, repurtate în ultimele patru decenii, atât pe scena românească, cât şi pe scene din străinătate. A fost steaua, directorul şi neostenitul animator al ansamblului. A promovat şi a făcut cunoscută marelui public creaţia românească de operetă, i-a asigurat popularitate şi dăinuire, consacrând — cu forţa expresivă a lirisului său — o mulţime de personaje: Ciprian Porumbescu (Lăsaţi-mă să cânt), Lycon (Lysistrata) de Gherase Dendrino, Sandu (Ana Lugojana), Tudor (Plutaşul de pe Bistriţa) de Filaret Barbu , Ionică (N-a fost nuntă mai frumoasă de N. Kirculescu) , Kean (Soarele Londrei de Florin Comişel)”, scria Maria Marin în revista Teatrul în 1982, la scurt timp după dispariția artistului.

 

Surse:

Curentul (1941), Rampa (1944, 1946)

Informația Bucureștiului (1969), Teatrul (1982)

DS TW

leave a comment