Aproape necunoscută astăzi, Florica Demion a fost în perioada interbelică una dintre marile vedete ale teatrelor de revistă. Avea zeci de admiratori, făcea turnee în toată țara, era invidiată pentru frumusețea ei specială și pentru verva cu care își interpreta rolurile. Născută pe 28 martie 1913 la Focșani, fiică de actor, Florica Demion a absolvit Conservatorul la clasa Luciei Sturdza Bulandra și, mai târziu, a fost distribuită în câteva filme regizate de Jean Georgescu.
După fantasticele spectacole și turnee cu Teatrul Alhambra, colaborările cu Stroe și Vasilache, piesele jucate la Cărăbuș, Florica Demion a devenit pentru scurt timp actriță la Teatrul Național. De-a lungul carierei, a jucat alături de Maria Tănase, Ion Dacian, N. Gărdescu, Tantzi Mavrodin, Elena Zamora, Nineta Gusti sau Grigore Vasiliu Birlic.
În timpul războiului, a jucat în rolul Ziței în filmul “O noapte furtunoasă”, alături de Al. Giugaru (Jupân Dumitrache), Maria Maximilian (Veta), G. Demetru (Chiriac), Iordănescu Bruno (Ipingescu), Radu Beligan (Rică Venturiano), G. Ciprian (Ţîrcădău), Miluţă Gheorghiu (I.D. Ionescu), Leontina Ioanid (Tuşa), Doina Missir (Fanelly), apoi a fost distribuită în alte pelicule precum “Ziua cumpătării” (1942), “Visul unei nopți de iarnă”, realizat în 1944, “Vizita” (1952), “Nepoții gornistului” (1953) și “Directorul nostru”, film din 1954. Spre sfârșitul carierei, a intrat în echipa Teatrului pentru Copii și Tineret din București.
În 1936, la începutul carierei, actrița a acordat un interviu revistei Rampa:
“Una din ultimele flori sădite şi crescute în sera Alhambrei este astăzi un nume cotat pe afişul oricărei companii de revistă. Florica Demion locuieşte pe o stradă mică şi aristocratică pe una din acele multe alei presărate în jurul Cișmigiului, într-o casă mare și luminoasă în care soarele intră, prin ferestre largi, să dea bună ziua vedetei platinate a Teatrului Alhambra.
Am găsit-o pe această excelentă comediană care în scurt timp a intrat în gustul publicului fiind socotită azi ca unul din cele mai fatale dintre tinerele elemente de comedie, deşi abia acum doi-trei ani era încă o necunoscută penru bucureşteni, am găsit-o, zic, aşteptându-mă somnoroasă, abia ieşită din culcuşul cald şi odihnior.
Florica Demion, după cum îmi spunea altă dată, când se trezeşte din somn, timp de o oră este foarte nervoasă, irascibilă şi repezită. Nu-i place nimic. Totul o indispune şi în special întrebările continue pe care ea le socoteşte un fel de sâcâială. În dimineaţa în care mi-a dat rendez vous, deşi abia ieşise din pat — închipuiţi-vă — Florica Demion era calmă şi surâzătoare.
Când i-am atras atenţiunea asupra emoţiei cu care venisem dimineaţa s-o scol din somn ca s-o sâcâi, vedeta Alhambrei a râs amuzată şi a răspuns cu un vechi dicton românesc panicei mele:
— Nu e dracul atât de negru cum îl zugrăveşte lumea.
Deoarece am văzut că nu mai am de ce mă teme, că simpatica mea interlocutoare era într-o bună dispoziţie rară şi că abia aşteaptă să-mi răspundă, am încercat prima întrebare:
— Fii bună, te rog, şi ia-o de la început. Spune-mi unde şi cum te-ai născut?
— Deşi eu sunt de părere că publicul nu se interestează de chestia asta, am să încerc să fiu politicoasă cu dumneata şi să-ţi povestesc cum am venit pe lume şi cine sunt autorii zilelor mele. Bagă de seamă că aş putea să te păcălesc, înşirându-ţi verzi şi uscate — minciuni pe care nu le-ai putea controla şi, deci, nici desminţi — însă, îţi voi spune purul adevăr numai pentru faptul că vreau să stabilesc un record. Vreau să redau cât mai exact — în maximum două ore, pentru că la unu am treabă — cei douăzeci şi doi de ani pe care i-am petrecut pe planeta noastră. Să încep!
— Începe…
— Sunt născută la Focşani în anul… (Fă socoteală că ştii doar câţi ani am) ca fiică a lui Ion Demion şi a soţiei sale. Tata, care pe vremuri a fost şi el actor, făcând parte din ansamblul Teatrului Naţional din Iaşi, era, în perioada naşterii mele, directorul Teatrului Pastia din Focşani. De la el am auzit prima oară cuvântul teatru. Tot tata mi-a povestit primele anecdote, întâlniri şi cancanuri din viaţa culiselor. Seara mă lua în braţe şi îmi spunea câte i se întâmplaseră în turneele pe care le-a făcut cu Petre Liciu, cu Nottara, cu Leonard, cu compania Grigoriu… Ştia foarte multe tăticul. Pentru că atunci când i s-a făcut de teatru, a fugit de acasă, lăsând baltă părinţi şi rubedenii, și n-a mai dat pe la ai lui cinci ani de zile.
În cinci ani de aventură artistică şi în restul timpului, până acum câtva timp, bănuieşti că multe şi mărunte i-a mai fost dat să vadă. Ei bine, toate câte le-a văzut și pătimit, tata mi le povestea mie. Și eu, auzind atâtea despre teatru, am jurat să nu mă fac artistă în viața mea.
— Cum, poveștile alea nu te stimulau să vrei să faci teatru?
— Din contră. Visul meu a fost să devin farmacistă. Când eram încă în școală, dacă cineva, ca să mă necăjească, îmi spunea că am să-mi ajung idealul, aș fi fost în stare să-i scot ochii… uite-așa. Stai, că dumitale nu îți fac nimic.
— Cred și eu. Doar n-am contribuit cu nimic la năruirea acesui vis. Îți plăcea, însă, cartea?
— Așa și așa. Când trebuia să-mi fac lecțiile acasă sub supravegherea alor mei, mergea, dar când mergeam să învăţ la vreo prietenă, atunci dracu’ mai punea mâna pe hârtie. Ţin minte că odată, în preziua unei teze la istorie, m-am dus să învăţ la o colegă care locuia vis-a-vis de noi şi, în loc să tocim amândouă, ne-am smuls sprâncenele.
În acest moment, intră simpatica mamă a interlocutoarei mele, aducând pe o tavă o sumedenie de bunătăţi: liqueur, cafea, fursecuri, ţigări Ferdinand, prăjituri cu fructe şi o sticlă cu vin… Chestia cu sprâncenele e surpriză.
— Va să zică tu, în loc să înveţi, îi spune doamna Demion, îţi pensai sprâncenele?… N-am ştiut eu atunci treaba asta.
Întâi cred că cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă doamna ar fi aflat atunci crima; apoi mă tem că s-ar putea ca pedeapsa cuvenită să fie aplicată acum — cu întârziere de 10 ani — însă un râs voios, complice, al mamei şi fiicei, mă trezeşte din spaima că aş putea fi martorul unei corecţii părinteşti administrată vedetei platinate a Teatrului Alhambra.
— Poftim, serveşte, te rog.
— Mulţumesc. Am tras o spaimă… Credeam că, gata-gata, te ia mămica de urechi.
— Aş, ce idee. Nu mă urechea dânsa când eram mică, cum o să facă treaba asta acum. Şi probabil că, pe atunci, avea motive serioase şi actuale…
— Flirturile, adică?
— Pardon, la vârsta aceea nu aveam niciun fel de flirt. Educaţia pe care am primit-o m-a făcut, pe atunci, să nu văd într-un băiat decât o cunoştinţă pe care trebuie s-o ţii la distanţă… Din cauza aceasta, toţi băieţii focşăneni îmi spuneau că sunt mândră. Dar nu eram mândră, zău, nu eram. Că nici n-aveam “pe ce”! Erau şi alte fete, tot atât de nostime ca mine… Mie, însă, nu-mi plăcea să fac dragoste precoce şi… platonică… Dar înţelegeam să fiu prietenă. Să ne fugărim. Să ne batem. Să ne urcăm pe acoperișul casei, unde mâncam mere bătute de un lemn și presărate cu zahăr. Dragostea însă era un capitol care nu mă interesa deloc.
— Spuneai că, de mică, ai fost contra teatrului; cum se face că ai devenit totuși actriță?
— Sunt un caracter foarte nehotărât şi mai întotdeauna fac ceea ce mi-am propus să nu fac niciodată.
— Când ai început să joci teatru?
— La 3 ani.
— Când?!!!
— La vârsta de trei ani, ce te miri?! Asta era în timpul ocupaţiei nemţeşti. La Focşani, în teatrul local, se organizau săptămânal reprezentaţii în limba germană pentru ofiţerii armatei străine şi pentru supuşii lor. La una din aceste reprezentaţii, care era dată de diletanţi, mie mi s-a încredinţat un rol aproape mut. Tata — din piesă — revenea după front şi eu trebuia să-i sar de gât, să-l îmbrăţişez şi să strig “Vatter” Ei bine, domnule, deşi neamţul care îl interpreta pe tăticu’ era un tip mare, hidos, cu mustaţa în furculiţă şi cu o privire de ucigaş, eu, cu cei trei anișori ai mei, nu m-am intimidat şi am început să-l sărut, de parcă cine ştie ce dracu’ era cu mine. Atunci mi-au spus toţi cei ce au asistat la spectacol, nemții în special, că am să ajung artistă mare.
— Și iată-te că ai ajuns.
— Unde am ajuns? Asta e artistă mare la dumneata? Fii serios, îmi faci complimente sau îți baţi joc de mine? Artistă mare abia mi-am pus în gând să devin. Vreau să termin Conservatorul…
— Cum vrei să termini. L-ai început?
— Nu știi? Păi stai, șefule, s-o luăm metodic. După ce am terminat liceul, am venit la București cu gândul să intru la Conservator. Am stat la o mătuşă până s-au deschis cursurile și m-am prezentat la înscriere cu nenea Mitică…
— Cu nenea Mitică?
— Da, cu dl. Constantin Tănase, directorul Cărăbuşului, prieten şi camarad cu tata, care mă cunoaşte de mică copilă, cum mă cunosc, de altfel, aproape toţi marii noştri actori, şi care îi spune fiecăruia Mitică, după cum fiecare îi zice lui “nenea Mitică”. Mitică ăsta al directorul Cărăbuşului e un fel de simplificare a memoriei numelor. Şi, cum îţi spuneam, îmbrăcată într-o rochie neagră de seară, m-am dus cu dl. Tănase, care ţinea locul tatei, să mă înscriu la Conservator.
La examenul pentru admitere, d. Ion Manolescu, preşedintele comisiei, m-a întrebat:
— Dumneata ce ştii, domnişoară?
Eu, mai roşie ca un rac fiert, am înghiţit un nod care îmi stătea în gât şi am început să-i dau drumul: “Regina Ostrogoţilor”.
N-am spus însă bine vreo zece versuri când maestrul Manolescu mă opreşte râzând şi-mi spune:
— Ia stai niţeluş, cârno. Cu mutra asta comică vrei să faci tragedie? Ceva nostim nu ştii?
Am spus atunci “Bacilul Koch” şi încă o poezie hazoasă şi am fost admisă. Imediat s-a făcut tragerea la sorţi şi am căzut în clasa d-nei Lucia-Sturdza Bulandra.
M-am împăcat bine cu studiile la Conservator, afară de o singură oră, care nu-mi plăcea nici în ruptul capului. Ora de istorie a literaturii române. Când venea chestia asta, nu ştiu cum, ca un scut, deveneam somnoroasă, căscam şi adormeam cu capul pe bancă. Doamna Alice Voinescu mă certa și de fiecare dată când îi promiteam c-am să mă îndrept, îmi spunea:
— Ai noroc, că ești talentată, altminteri…
Nici până în ziua de azi nu știu ce s-ar fi întâmplat altminteri. Dar dacă nu-mi plăcea Istoria literaturii române…
Când am intrat în anul II la Conservator, am fost angajată de Teatrul Regina Maria și am debutat în “Mătrăguna”.
Jucam un rolişor, alături de Puica Pauly, actriţa aceea care s-a sinucis din motive care nu s-au aflat nici până azi. Apoi am jucat în “Toto”, în “Nopţi din Bosfor” şi în alte piese din repertoriu, dar numai roluri insignifiante. Enervată că nu mă utilizează serios, m-am supărat într-o bună zi și am plecat la Predeal.
— Ce ai făcut acolo?
— Am făcut ski și m-am amuzat teribil. Eram ferm hotărîtă să nu mai revin la Teatrul “Regina Maria”. Când m-am înapoiat la București, Nicuşor Constantinescu m-a întâlnit la Cărăbuş, unde venisem s-o iau pe sora mea, Bombonica, uite, pe leneșa asta, care mai doarme la ora douăsprezece, și m-a angajat pentru stagiunea de iarnă la Alhambra.
Am debutat în “Bonsoir Alhambra”, într-o scenă cu Virginica Popescu, “Porțelanurile de Sevres”. În acest rol, maestrul Ion Vasilescu mi-a cerut să fac coloratură. Eu, care n-am voce, bineînţeles că m-am opus. El m-a încurajat însă, spunând că frica din repetiţie o să-mi dispară cu siguranţă la premieră. Dar la premieră am tras nişte chixuri celebre, de a început galeria să fluiere. Să înnebunesc în scenă şi mai multe nu. O trăgeam pr Virginia de mână, voind să fug afară, dar ea mă ţinea…
— Stai aici și cântă…
— Hai să fugim!
— Ce, nu ţi-e bine? Când s-a terminat spectacolul, două ore n-am putut să mă opresc din plâns. Nicuşor, însă, râdea de mine și-mi spunea:
— Lasă, dragă, spunea el, să vezi ce actriţă mare ajungi tu. Că numai celebrităţile mondiale au fost fluierate la debut. Hai, nu te mai necăji, am să tai scena. Și a tăiat-o. Când, la reînceperea cursurilor Conservatorului, m-am dus la clasă, doamna Bulandra era supărată pe mine că am plecat de la “Regina Maria” şi am preferat angajamentul la Alhambra. Ca să mă facă de râs în faţa colegilor, m-a pus să citesc o poezie. Spunea că dacă joc revistă, mi-am pierdut talentul. Când am auzit asta, mi-am luat pălăria, am închis uşa pe dinafară şi dusă am fost…
Într-un deshabille roşiatic, Fiorica Demion povesteşte amuzată şi antrenată de fapte. Deodată, o pată albă, lânoasă, cu două măsline jucăuşe în cap, sare în braţele sale şi începe s-o sărute. E Biju…
Întreb cărei rase îi aparţine aest simpatic cetăţean cu patru labe şi se naşte o divergență de păreri. Florica Demion susţine că e scotch, iar mama sa afirmă că prietenul Biju e pudel. Cazul rămâne nelămurit, iar individul în chestiune, văzând că i se dă atâta atenţie, e cuprins de un acces subit de mândrie și pleacă, lăsându-ne pradă îndoielii.
Interlocutoarea mea, eliberată de grija lui Biju, e din nou gata să-mi răspundă…
— Şi, aşa, te-ai înrolat în armata Alhambrei?
— Da, aşa. Bineînţeles că în primele reviste nu mi se dădeau decât roluri de 5 – 6 cuvinte, apariţii la prolog şi la final sau alte chestii dintr-astea. Aşa a mers până la comedia muzicală “Inimi de ciocolată”, unde mi s-a încredințat un rol mai arătos. Interpretam pe Mussy sau pe Pussy… în sfârșit, pe una din astea două. Am avut succes, ceea ce a contribuit ca în revista următoare să mi se dea ceva mai de doamne-ajută.
— Dar la rolurile de babă cum ai ajuns?
— Am jucat o babă, de două replici, într-o scenă cu Talianu şi, pentru că obţineam aplauze la “Melodia tinereţii”, aplauze la text şi aplauze la ieşire, Nicuşor Constantinescu m-a încercat în acest gen. Şi, precum vezi, a mers.
— Ce poţi să-mi spui despre turneul cu “Melodia tinereţii”, pe care l-ai făcut cu Stroe şi Vasilache?
— Din turneul ăla am cele mai amuzante amintiri ale carierei mele. După cum ştii, am plecat prin ţară cu o revista scrisă de băieţi şi un ansamblu compus astfel: Stroe, Vasilache, Giovani, R. Rang, N. Georgescu, Virginica Popescu, Nutzi Pantazi şi subsemnata. Nu era un turneu obişnuit, căci rămâneam câte două săptămâni în fiecare oraş. Vrei să-ţi spun câteva întâmplări nostime de atunci? Fii atent.
Primul popas l-am făcut la Iaşi. Într-o seară, ce ne vine nouă, că ne hotărâm să facem pe stafiile. Noaptea, după ce s-au culcat locatarii, toate trei înfăşurate în cearșafuri lungi, albe, am plecat să speriem lumea. Giovani locuia la etajul trei. Când a deschis uşa şi ne-a văzut înfofolite — apariţii fantomatice— să-i vie rău de frică, nu altceva. Noroc că era fereastra închisă, altfel cred că ar fi sărit în stradă de spaimă şi gluma noastră s-ar fi terminat macabru.
De la Giovani ne-am dus să-i speriem pe Stroe şi Vasilache, la etajul II. Ei însă nu dormeau, făceau probabil socoteli şi, când ne-au văzut, au început să strige la noi:
— Ce-i cu voi, aţi căpiat? Duceţi-vă la culcare, fire-ați ale naibii de somnambule!
Am mai colindat noi prin coridoare ca stafiile, făcând o gălăgie nemaipomenită și sculând pe toată lumea din somn, până când am obosit. A doua zi, tot noi ne-am dus cu scandal la madamă.
— Ce-i porcăria asta, cucoană? Umblă stafiile prin hotel ca pe stradă și nu ne lasă să ne odihnim! O să ne mutăm la alt hotel A doua zi după spectacol, am încercat să facem treaba asta din nou, însă am fost prinse de portar.
Tot la hotelul ăsta, ascensorul era foarte hodorogit și nimeni nu avea curajul să se urce cu el. Într-o zi, cum veneam din oraș cu Virginica și cu Nutzi, mi se năzare să mă urc cu ascensorul. Fetele au căutat să mă convingă să mă las păgubaşă, dar eu, încăpăţânată, nu le ascult. Intru în cutie, apăs pe buton şi încep să urc. La jumătatea drumului dintre parter şi etajul întâi, deodată “bâzdâgania” se opreşte şi… iată-mă sechestrată, fără nicio posibilitate de scăpare. Apăs cu furie pe toate butoanele, dar degeaba, ascensorul nu voia nici să urce, nici să coboare. Fetele ţipau, eu mă îngălbenisem, lumea se strânsese ca la urs, iar portarul alerga de colo până colo neștiind ce să facă. În sfârșit, cu chiu cu vai, printr-un efort de voinţă, am izbutit să deschid uşa ascensorului şi am sărit jos. Când m-am văzut bună sănătoasă şi afară din pericol am jurat că nu mă mai urc niciodată într-un ascensor… defect.
Şi turneul cu “Melodia tinereţii” a mers mai departe. După ce am plecat din Iaşi, Stroe şi Vasilache au obţinut un vagon de la C. F. R. şi ne-a dat la toate trei vedetele o cuşcă cu două paturi: unul mare jos şi unul de-o persoană deasupra. Deoarece acum nu mai aveam camere separate şi eram veşnic împreună — ziua şi noaptea — ne-am apucat să scriem reviste. Cine reuşea cel mai bun lucru primea două pachete de ciocolată “Urs”.
Primul premiu eu l-am câştigat.
Într-o noapte, după spectacol, am băut toate trei cam mult şi ne-am cherchelit. La un moment dat, Nutzi Pantazi se scoală şi pleacă spunând că merge să inspecteze liniile ferate. O aşteptăm noi un sfert de ceas, o jumătate, un ceas întreg, dar Nutzi nu vine. Speriate, ne ducem s-o căutăm. Fiind întuneric beznă şi cum noi ne menţineam cu greu echilibrul, nu facem nici treizeci de metri şi, poc, cădem într-o groapă…. alături de Nutzi Pantazi. Ce să-ţi spun, ne-am zdrobit mâinile, picioarele. O plăcere, nu altceva.
— După cum văd eu numai de năzbâtii v-aţi ţinut în turneul ăsta, stimată domnișoară Demion…
— Turneul a fost mai bogat în peripeţii din toate câte am făcut eu. Eram acolo numai tineri veseli şi natural și am căutat, în toate întâmplările, numai elementul comic… Să-ţi spun, de exemplu, ce-am făcut la Galaţi. În frumosul nostru port dunărean am stat două săptămâni. Nu trebuie să-ţi mai spun că risipitori cum am fost, am tras la cel mai elegant hotel din oraş, “Palace” mi se pare că-i spunea.
Aici, la hotelul ăsta, îm prima noapte după spectacol ne-am înapoiat după ce am luat masa cu… câte un păhărel de vin în plus. Cum urcam scările, am remarcat că în faţa fiecărei uşi erau aranjate frumos ghetele şi pantofii locatarilor. Ca la un făcut, toţi am început să amestecăm încălţămintea din faţa uşilor, punând un pantof galben lângă unul negru, un pantof bărbătesc lângă unul de damă, mutând pantofii de la etajul întâi la al patrulea şi ăia de la al treilea la al doilea… Am făcut o amestecatură de mă mir şi astăzi cum i-au mai dat de rost.
Apoi, în fiecare zi făceam scandal şi tămbălău de se revolta toată lumea şi curgeau reclamaţiile la direcţia hotelului cu nemiluita. Degeaba au fost însă toate insistenţele depuse pe lângă noi. Într-o zi, directorul hotelului mă cheamă deoparte şi mi se adresează:
— Domnişoară Demion, dumneata care eşti mai liniştită, de ce nu cauţi să astâmperi şi pe prietenele dumitale? La urma urmei, dumneata, care nu faci gălăgie, ai şi puţină autoritate asupra lor.
Nu trebuie să-ţi spun cred că m-am simţit măgulită şi i-am promis hotelierului c-am să intervin. Am aşteptat să se ivească ocazie şi am spus fetelor:
…. Ce dracu’ nu vă liniştiţi, bre? Uite, hotelierul zice că eu sunt cea mai cumsecade şi că trebuie să am autoritate asupra voastră.
— Păi asta mi-a spus-o mie, sări Virginica.
— Şi mie mi-a spus, adaugă Nutzi.
Al dracului hotelier, a făcut pe şmecherul cu noi. Dar nu i-a mers. Imediat am început mai cu furie. Aruncam jos placardele pe care scria “Linişte, vă rog”, puneam pe scări borcanele şi vazele cu flori, iar noaptea, când era somnul mai drag, făceam nişte coruri pe trei voci de ne înjurau toţi chiriaşii hotelului cum le venea la gură.
— Dar de ce îmi povesteşti numai ce vi s-a întâmplat în acest turneu dumitale şi celorlalte două vedete feminine? Cu băieţii n-aţi luat parte la nicio trăznaie?
— Foarte puţin. Am plecat toate trei în acest turneu cu gândul de a ne distra împreună, fără să acceptăm tovărăşia bărbaţilor. De aceea se explică că fiecare fată, în afară de gajul pe care l-a primit, a mai cheltuit din buzunar peste 40.000 de lei. Dacă vrei însă să-ţi spun o întâmplare la care a luat toată trupa parte, o să mă supun. De altfel, mi se pare că e singura “mostră” din amintirile mele de atunci. Faptul s-a întâmplat la Brăila. Aici, după cum probabil că ştii, dacă traversezi Dunărea dai într-un fel de plajă, nu ştiu cum îi zice, care are un restaurant unde se găsesc nişte ghivece de peşte teribile. Într-o seară când am mâncat acolo, Stroe a comandat pentru a doua zi un ghiveci dintr-un peşte monstru, care trebuia să fie extraordinar. Vasilache, căruia îi place să se amestece la bucătărie, s-a dus la restaurant din zori, iar noi urma să venim cu barca la prânz. Ne-am sculat pe la 11 şi până ne-am spălat şi ne-am îmbrăcat, până am luat cafeaua, am ajuns în port la 12 şi un sfert. Dunarea, agitată. Stroe, însă, sare în barcă şi noi după el. Alături de mine s-a aşezat un popă care nu ştiu unde se ducea. Pe la jumătatea distanţei începe, domnule, o furtună d’-alea ca la cinematograf şi, deodată, bărcuţa noastră o porneşte să joace “Valsul dimineţii” pe valuri, de ziceai că ce-i asta. Credeam din clipă în clipă că ne scufundăm. Iar când ziceam că am scăpat, venea câte un val şi ne lovea în plin. Stroe, tremurând sub bancă, unde se vârâse, era galben ca ceara.
— Fetelor, m-am ars… Eu nu știu să înot!…
Să nu crezi acum, prietene, că noi aveam mai mult curaj. Câte un pasager din barcă, care ştia să înoate, ne-a apucat pe fiecare fată de păr şi ne ţinea zdravăn, ca să nu ne piardă prin apă dacă s-o răsturna barca. Ce să-ţi mai spun, ne vedeam toţi moartea cu ochii. Popa, la un moment dat, a pus mâna pe rame şi a strigat:
— Cu Dumnezeu înainte, fraţilor.
În sfârşit, cu chin cu vai, am ajuns. Vasilache, care ne aştepta pe mal, ne-a condus undeva să ne schimbăm. Adică să ne punem costumele de baie. Spaima ne trecuse şi ne bucuram că ghiveciul teribil o să ne răsplătească emoțiile pe care le-am încercat cât timp am fost jucăria valurilor. Ne-a fost însă bucuria degeaba, pentru că mâncarea era plină de nisip. Nu trebuie să-ți explic, deci, cu ce plăcere am mâncat-o.
— Acum te-aș ruga să-mi spui cum ai devenit vedetă la Alhambra?
— Când şi cum am devenit vedetă, dacă am devenit, nu ştiu. M-am pomenit deodată că Nicușor Constantinescu îmi dă roluri mai mari şi mai bune… Era să nu le primesc?
Când a început, după turneul ăsta, stagiunea la Alhambra, mi s-a dat în revistă ceva mai “gras” de jucat, iar când s-a montat comedia muzicală “Fata șefului de gară” mi s-a încredinţat cel mai mare rol din câte avusesem până atunci în cariera mea.
Era un rol greu, de compoziţie, pe care trebuia să-l joc alături de camarazi cu nume şi cu greutate: Niculescu-Buzău şi Elena Zamora. Am avut succes. În vara următoare am jucat în două reviste la Cărăbuș. Apoi, odată cu toamna, a venit marele triumf, “O nuntă la Alhambra”, unde am avut frumoasa biruință personală în “Onomastica parastasului”! După ce am jucat acest rol, d. Poenaru, directorul restaurantului gării, îmi trimitea mereu câteva sticle de vin, iar odată mi-a trimis o plachie imensă, ca să am pentru “Parastas”.
În timp ce-mi povestește, Florica Demion remarcă că una dintre păpuşile de pe divan a căzut. Se ridică foarte îngrijată şi se duce s-o “aranjeze”. Depune atâta grijă în executarea acestui lucru, încât mi se pare că văd o mamă care îşi dichiseşte copilul. Floricăi Demion îi plac foarte mult păpuşile. Are o mulţime, şi mai aşteaptă altele. Câteva din păpuşi, preferatele, au chiar nume. Una, care cică este chiar sosia vedetei, se numeşte “Fleoarţa”, a doua e “Tirifleoarţa”, alta e “Puştiu”, a patra “Bebeluş” şi a cincea “Duşnia”. Cele care nu au nume nu-i plac prea mult.
Iat-o, a terminat cu dichisitul păpuşii şi revine, gravă, ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce lucru important.
— Iartă-mă, te rog, dar nu ştiu ce avea Fleoarța. Unde rămăsesem? A, da, la “O nuntă la Alhambra”. Apoi a urmat faimoasa “Dunărea albastră”. Teribil mi-a plăcut rolul din opereta asta. Iată-mă, în fotografie: Marea ducesă Olga Dușna Xenia Nicolaevna Preobijenia. Rolul din “Dunărea albastră” îl consider ca cel mai mare succes al meu. Eram primită cu aplauze la scenă deschisă, avea text… o plăcere, pe cuvântul meu. Același mare succes l-am cunoscut şi în turneul pe care l-am făcut. Apropos, să-ţi spun una bună din turneul cu opereta.
După ce am colindat ţara şi am obţinut pretutindeni succes, ne-am hotărât să dăm un bal în vagon, după terminarea spectacolului de la Turnu Măgurele, la care bal să invităm pe toţi prietenii noştri din Bucureşti şi din restul ţării. În consecinţă, am tipărit şi am trimis următoarea invitaţie la o sumedenie de cunoştinţe şi de prieteni:
FAMILIA ALHAMBRA are onoare a vă ruga să binevoiţi a lua parte la cel mai reuşit bal al sezonului
SUPEUL ŞI BALUL MASCAT ŞI COSTUMAT
“În Dunărea Albastră”
care va avea loc în noaptea zilei de 29 Februarie 1936 ora 1 jum. (după spectacolul din Turnul Măgurele) în vagonul nr. 70.401
PROGRAM: JAZZ KONIGERSKY ET ROMEA
Mare program artistic, adus cu mari sacrificii din Capitală
La ora 3 se va alege Regina Balului care va primi un frumos premiu şi titlul de MISS VAGON
— Şi cine a ieşit MISS VAGON?
— Prinţesa Ileana Lahovari. Eu m-am costumat în Negus, dar am fost recunoscută imediat și, de necaz, am mâncat covrigii pe care îi înfășurasem pe o sfoară ca să-mi servească drept colan. Și cu ce greutate am găsit covrigii ăia, la unu jumătate noaptea. N-am avut însă prea mult timp să mă necăjesc, deoarece trebuia să mă culc ca să fiu odihnită pentru repetiţia de a doua zi.
— Ce repetiţie?
— În timpul turneului cu “Dunărea albastră”, repetam revista “Alhambra nebună”, ultima revistă pe care a jucat-o Alhambra în Sărindar. După “Alhambra Nebună”, a venit vara, a venit “Bucureştiul râde, Bucureştiul cântă” cu Stroe şi Vasilache şi ai venit d-ta cu interviewul. Asta e tot…
— Ai pasiuni?
— Am. Fumatul. Fumez de când eram mică. Îmi amintesc că mă ascundeam cu încă câteva prietene într-o groapă și fumam acolo fără să ne vadă nimeni. Sau ne ascundeam în “toilettă”. Odată a luat foc “toiletta” din cauza unui chibrit de-al nostru. Altă pasiune a mea e cinematograful. Îmi place orice gen de film. Şi a treia pasiune a mea e automobilul. După ce îmi voi clădi o casă, îmi cumpăr cu siguranţă şi un automobil.
— Ai vrea să ai bani mulţi?
— Aş vrea. Să te ţii atunci ce călătorii aş mai face.
— Şi cum speri să strângi vreodată bani mulţi, joci la loterie?
— Nu. Nu joc, că nu câştig.
— Ce proiecte de viitor ai?
— Aş vrea să joc comedie pură.
Ceasornicul din perete ne anunţă, în clipa aceea, printr-o lovitură seacă şi puternică, că venise ora la care Florica Demion avea treabă.
A trebuit să recunosc să recordul fusese bătut… Exact în două ore viaţa plină de farmec şi de întâmplări amuzante a vedetei care acum vrea sa se mărite, deşi înainte cu o săptămână afirma că nu o să facă pasul ăsta în ruptul capului, a trecut prin fața mea, o vedeam în cursul povestirii ca într-un film de cinematograf.
Avem o nouă campioană, aceea a preciziei: Florica Demion.
*** Mihail Vulpeș, Rampa, august 1936
Florica Demion, vedeta de necontestat a teatrelor de revistă din anii ’30, interpreta nemuritoarei Zița din filmul lui Jean Georgescu, a încetat din viață pe 1 septembrie 1962 la București, la vârsta de 49 de ani, și, conform dorinței ei, a fost incinerată.
Surse:
Rampa (1934, 1936, 1938, 1944)
Realitatea ilustrată (1936, 1938, 1939)
