HomeMonarhieMari Ducese și PrințeseIsabella d’Este, Prima Doamnă a lumii

Isabella d’Este, Prima Doamnă a lumii

DS TW

Isabella d’Este s-a născut pe 19 mai 1474 la Ferrara, fiind fiica lui Ercole I d’Este, Duce de Ferrara, și a Eleanorei de Napoli. Un an mai târziu, pe 29 iunie 1475,a venit pe lume sora ei, Beatrice, apoi au urmat patru frați, Alfonso, Ferrante, Ippolito și Sigismondo, dar, dintre toți copiii, Isabella era favorita părinților.

Isabella a primit o educatație foarte bună, a studiat istoria romană, știa greaca și latina și, datorită inteligenței ei remarcabile, asista la discuțiile tatălui ei cu ambasadorii veniți în ducat. Mai mult decât atât, avea contact personal cu pictorii, muzicienii, scriitorii și savanții care trăiau la curtea părinților. Pe lângă cunoștințele de istorie și limbi străine, Isabella recita cu plăcere din Vergilius și Terențiu, cânta la lăută și știa să danseze admirabil.

În 1480, la vârsta de șase ani, fetița a fost logodită cu Francesco, moștenitorul marchizului de Mantova, care era cu opt ani mai mare decât ea, primind o zestre de 25.000 de ducați. Deși nu era un tânăr frumos, Isabella l-a admirat pe viitorul ei soț pentru puterea și curajul lui și și-a petrecut următorii ani pregătindu-se pentru a deveni Marchiza de Mantova, iar în timpul logodnei prelungite a apreciat scrisorile, poeziile și sonetele pe care marchizul i le trimitea frecvent.

Zece ani mai târziu, pe 11 februarie 1490, la vârsta de 15 ani, tânăra s-a căsătorit cu Francesco prin procură, ceremonia fiind sărbătorită printr-o mare sărbătoare populară care a avut loc pe 15 februarie.

 

Isabella a adus în căsătorie o sumă suplimentară de 3.000 de ducați, multe bijuterii valoroase, seturi de porțelan și un serviciu de masă din argint, iar înainte de banchetul care a urmat ceremoniei de nuntă în persoană, tânăra a făcut o plimbare pe străzile principale din Ferrara călare pe un cal drapat cu o mantie decorată cu pietre prețioase și fireturi de aur.

Cei doi tineri s-au iubit mult, s-au admirat reciproc, iar Francesco a ajutat-o pe Isabella să “înflorească”. În momentul nunții, mireasa a fost descrisă ca fiind frumoasă, subțire, grațioasă și elegantă, cu părul lung, fin și blond și ochii căprui de culoarea conurilor de brad toamna.

Francesco, în calitatea sa de căpitan general al armatelor venețiene, era adesea obligat să meargă la Veneția și o lăsa pe Isabella la La Reggia, palatul antic din Mantova care era reședința familiei  Gonzaga. Tânăra își petrecea timpul cu mama și cu sora ei, Beatrice, dar și cu Elisabeta, cumnata sa de 18 ani, cele două femei devenind prietene apropiate. Le plăcea amândurora să citească, să joace cărți și să călătorească  împreună prin țară.

La aproape patru ani de la căsătorie, în decembrie 1493, Isabella a născut primul ei copil, o fiică pe care a numit-o Eleonora. Cuplul a avut apoi încă șapte copii: Margherita, care a murit la doar două luni, Federico al II-lea, viitorul duce de Mantova, Livia Gonzaga, care a murit la vârsta de șapte ani, Ippolita, care a devenit călugăriță, Ercole, care va fi episcop de Mantova, Ferrante și Livia, care a devenit și ea călugăriță.

 

Căsnicia sa, care pornise sub aceste auspicii fericite, avea să aibă după puțin timp probleme. La un an după căsătoria cu Alfonso, fratele ei mai mic, în 1502, celebra Lucrezia Borgia a devenit amanta lui Francesco, soțul marchizei. Cei doi au avut o aventură lungă și pasională, iar frumoasa Isabella a suferit mult, a tratat-o pe Lucrezia cu răceală și dispreț și a privit-o ca pe o rivală. Legătura soțului ei cu frumoasa amantă s-a încheiat după ce bărbatuul s-a îmbolnăvit de sifilis ca urmare a unor relații cu diverse prostituate.

Isabella a jucat un rol important în Mantova în vremurile tulburi prin care a trecut orașul. Când soțul ei a fost capturat în 1509, fiind ținut ostatic la Veneția, ea a preluat controlul asupra forțelor militare până la eliberarea lui, în 1512. În același an, marchiza a fost gazda Congresului de la Mantova, convocat pentru a rezolva problemele dintre Florența și Milano și în această perioadă s-a dovedit mai competentă în chestiunile politice și administrative decât soțul ei. La întoarcerea din captivitate, Francesco a fost furios când a aflat că Isabella reușise să se impună în fața curții, iar acest lucru a făcut ca mariajul lor să se rupă irevocabil și în anii următori Isabella a început să trăiască independent de soțul său.

 

După moartea bărbatului în martie 1519, Isabella a condus Mantova ca regentă pentru fiul ei, Federico, și a început să joace un rol din ce în ce mai important în politica italiană, având o contribuție esențială în transformarea orașului în ducat.

Isabella d’Este a devenit faimoasă și pentru că a fost o importantă finanțatoare a celor mai cunoscuți artiști ai Renașterii, printre cei care au lucrat pentru ea aflându-se Giovanni Bellini, Giorgione, Leonardo da Vinci, Andrea Mantegna (care a fost pictor de curte până în 1506), Perugino, Raphael, Titian, Antonio da Correggio, Lorenzo Costa (și el pictor de curte din 1509), Dosso Dossi, Francesco Francia și Giulio Romano.

 

Marchiza a fost și un lider al modei, își comanda cele mai elegante haine, inclusiv blănuri, și cele mai noi parfumuri, pe care le achiziționa nu numai pentru ea, ci și pentru prietenele ei apropiate, iar stilul ei de a purta mantii, pălării și rochii cu decolteu generos a fost imitat în toată Italia, dar și la curtea regală franceză.

Din păcate, în ciuda patronajului ei artistic extins, există foarte puține portrete identificate cu certitudine ca fiind ale sale și nu există niciun tablou care să o înfățișeze între vârsta de 26 și 54 de ani, iar în ultimii 20 de ani, mai multe muzee și-au retras puținele identificări ale portretelor marchizei de Mantova.

În anul 1500 Isabella s-a întâlnit cu regele francez Ludovic al XII-lea al Franței la Milano pentru a-l convinge să nu-și trimită trupele la Mantova, iar suveranul a fost impresionat de personalitatea ei seducătoare și de inteligența sa ageră și Isabella a reușit astfel să-și protejeze orașul de invazia franceză.

Un element controversat astăzi este obiceiul ei de a deține sclavi africani la curte și de a-i trata ca pe niște accesorii exotice. Pe 1 mai 1491, i-a cerut lui Giorgio Brognolo, agentul ei din Veneția, să-i aducă o tânără fată de culoare cu vârstă între un an și jumătate și patru ani, iar de două ori la începutul lunii iunie i-a amintit acestuia de cerere, subliniind că fata ar trebui să fie “cât mai neagră posibil”, deși avea deja la curte o fată de culoare de vreo 10 – 11 ani. Documentele arată că a primit această fetiță neagră, apoi și-a dorit să cumpere un băiețel african și și-a înnoit cererea de a fi “cât mai negru posibil”.

După ce a devenit văduvă, în 1519, Isabella, ajunsă la vârsta de 45 de ani, și-a luat foarte în serios poziția de marchiză și a început să studieze problemele cu care se confruntă un conducător al unui oraș-stat, a citit tratate de arhitectură și agricultură, iar oamenii din Mantova au respectat-o și au iubit-o foarte mult.

Isabella se afla într-o vizită la Roma în 1527, în timpul “Sacco di Roma”, evenimentul violent care a început pe 6 mai și care a însemnat jefuirea orașului și a Statelor Papale de către mercenarii germani, cei spanioli și condotierii italieni coordonați de regele Carol al V-lea și și-a transformat reședința în adăpost pentru aproximativ 2.000 de oameni care fugeau de soldații scăpați de sub control. Reședința ei a fost una dintre puținele din oraș care nu a fost atacată, pentru că fiul ei era membru al armatei invadatoare, iar când a plecat din Roma a reușit să obțină evacuarea în siguranță a tuturor refugiaților pe care îi găzduise.

 

Marchiza și-a petrecut ultimii ani ai vieții la Mantova, a transformat treptat orașul într-un adevărat centru cultural, a fondat o școală pentru fete, și-a transformat apartamentele personale din palatul ducal în muzeu și a expus pentru public cele mai frumoase opere de artă care îi aparțineau. Isabella a murit pe 13 februarie 1539 și a fost înmormântată alături de soțul ei, în Biserica San Francesco din Mantova.

În timpul vieții, dar și după moartea ei, poeți, papi și oameni de stat i-au adus numeroase omagii. Papa Leon al X-lea a rugat-o să-l trateze cu “la fel de multă prietenie ca pe fratele ei”, secretarul personal al marchizei, Pietro Bembo, a descris-o ca fiind “una dintre cele mai înțelepte și mai norocoase femei”, poetul Ariosto a considerat-o “liberală și mărinimoasă”, Matteo Bandello a scris că este “supremă în rândul femeilor”, iar diplomatul Niccolò da Correggio a numit-o “Prima Doamnă a lumii”.

 

DS TW
No comments

leave a comment