Cafeneaua și “l’estaminet” (cafenea unde se fuma), în sensul propriu al cuvântului nu prea erau cunoscute la București. Românii au avut mult timp reputația justificată de oameni sobri. Când le era sete, se mulțumeau să ceară un pahar cu apă și o linguriță de dulceață; din când în când, luau o cafeluță turcească, adică cafea nefiltrată, abia îndulcită și cu zaț pe fundul ceștii. Când făceau o vizită, primul lucru care li se oferea era dulceață, cafea, țigări sau ciubuc, uneori chiar o narghilea.
Odinioară, în casele boierești, cu acest prilej, se desfășura un lux nemaipomenit; un arnăut încărcat de aur aducea o tavă de argint pe care se aflau pahare de cristal șlefuit cu apă rece, chisele tot din cristal, cu dulceață, farfurioare din cristal sau porțelan pe care se punea o lingură de dulceață și lingurile din aur și argint așezate uneori într-un coș din argint aurit. Același lux se folosea pentru cutiile cu tutun și ciubucele cu muștiuc din chihlimbar și tijă lungă din lemn de iasomie sau cireș al căror capăt, numit lulea, se punea pe o tăviță de aramă ori direct pe covor. Aceste obiceiuri au dispărut în timp.
De când începuseră să călătorească, românii au deprins obiceiurile străinilor, în defavoarea marii lor originalități care avea un farmec aparte. Așadar la București, musafirilor li se oferea, ca și la Paris, țigări și lichior. Pe vremuri, în Capitală nu existau decât cofetăriile, cafeneaua și localurile unde se fumează nu erau cunoscute. Aici aveai de ales între zeci de feluri de patiserie și tot felul de bomboane care acopereau mesele și umpleau vitrinele. Printre cele mai frecventate cofetării amintim Cofetăria fraților Capșa, elevii lui Boissier de la Paris, unde se găseau produse de patiserie delicioase, bomboane de primă calitate, vinuri fine și fel de fel de lichioruri; vara, de la ora 10 dimineața și până la prânz se servea înghețată și șerbet; iarna sau în celelalte sezoane, domnii Capșa pregăteau cine și răcoritoare pentru nunți și serate.
Cofetăria Capșa era amenajată în două prăvălioare mult sub pretenția firmei. Trotuarul din față, extrem de îngust, era străjuit de mese din fier forjat, unde, în serile de vară, își dădea întâlnire protipendada bucureșteană. Cofetăria Fialcowski, din Piața Teatrului, era unul dintre cele mai frecventate locuri de către tineretul politiqueuse al Capitalei. Aici se găseau ziare locale și cei dornici de noutăți se înghesuie înăuntru sau afară, pe trotuarul învecinat, pentru a afla ce s-a mai întâmplat de dimineață la cabinetul prințului sau la Consiliul de Miniștri.
Pentru obișnuiții localului, politica nu era un secret. Câți miniștri nu s-au „născut” și n-au „murit“ între două lingurițe de dulceață și două pahare de curacao. Un iubitor de tipologii trebuie să vină la Fialcowski pentru a-și îmbogăți galeria! Din fericire, politica nu-l împiedica pe domnul Fialcowski să aibă dimineața o excelentă cafea cu lapte, pateuri mereu proaspete și un remarcabil sortiment de bomboane și lichioruri care mai de care mai bune.
Vizavi de Palatul Regal era Cofetăria Giovanni, unde au văzut pentru prima oară bucureștenii înghețată napolitană, casata. Succesul ei a fost mare. Vara, în fiecare seară, strada era ticsită de trăsuri, iar trotoarul plin de oameni pe care chelnerii nu mai pridideau să-i servească. Firma Giovanni a rămas ceea ce se cheamă o firmă onorabilă. Tot ce se servea era de calitate.
Fragmentul face parte din “Ghidul călătorului prin București”, volum care a apărut în 1877.
Autorul, Ulysse de Marsillac (1821—1877), profesor și ziarist francez, s-a stabilit definitiv în România în 1854, după ce vizitase țara noastră în 1852. Impresiile primei sale călătorii au fost publicate într-o carte celebră în epocă nu numai la noi sau în Franța, ci în întreaga Europă: “De Pesth à Bucarest. Notes de voyage”, București, Tipografia Asociației muncitorești, 1869 (tradusă parțial în limba română și inclusă în antologia “Prin Țările Române. Călători străini din secolul al XIX-lea”, 1984).
