Prima grijă a unui călător când ajungea în București era să-și caute un adăpost. Mareșalul Moltke scria în 1835 în “Lettres sur l’Orient”: „Cel mai mare inconvenient pentru un turist european sosit în Valahia este lipsa cu desăvârșire a hotelurilor. Dacă ai sosit cumva pe înserat, înfometat, ud leoarcă și pe jumătate înghețat, nu găsești cu nici un preț o odaie, un pat sau ceva de-mbucat. Mie mi-a trebuit un bilet din partea prințului ca să fiu găzduit de un particular“.
Într-un plan al Bucureștiului publicat în 1842 prin grija colonelului Moret Blaremberg, figurau patru birturi sau hanuri: al Teatrului, Cazinoul, Hanul „La leul de aur“ și Hanul Roșu. Aici însă, în loc de pat, dădeai de niște scânduri acoperite cu o cuvertură din lână, alteori o masă de lemn negeluit și o oglinjoară. Cât despre hrană, era cât se poate de primitivă.
Cel dintâi hotel bucureștean ca vechime și faimă — binemeritată de altfel — a fost Hotel Hugues. Situat în Piața Teatrului din centrul orașului, la doi pași de Palat și de principalele ministere, dar și de cea mai frecventată promenadă (în afară de Chaussée), de muzeu și de o serie de reședințe consulare, având la intrare o stație de trăsuri de piață și alta de omnibuze, Hotel Hugues oferea călătorilor 40 de camere, unele cu vedere chiar spre Piața Teatrului, toate mobilate cu eleganță și bine întreținute. O cameră costă de la 5 până la 15 franci pe zi. Pentru 15 franci primeai un dormitor, un salon și o cameră pentru servitor. La parterul hotelului se afla un restaurant.
În timpul iernii, prânzul se lua într-o sală extrem de plăcută, luminată cu gaz, care dădea spre piață. În timpul verii, masa se servea în grădină, care era mică, dar răcoroasă și foarte plăcută. Atât cel care a întemeiat hotelul, dl. Donat Hugues, cât și proprietarul următor, Edmond Bourgeois, erau francezi, iar garconii hotelului și ai restaurantului vorbeau franceza, germana, italiana, româna și maghiara.
Se mânca bine și cu 4—5 franci și cu 20, iar mâncarea era gătită după rețete franțuzești, nemțești, rusești, italienești și românești, după cum comandau clienții.
Alături de Hôtel Hugues s-a înălțat apoi Grand Hôtel, cu 48 de camere și apartamente mobilate elegant și un restaurant unde se mâncăa mai mult după gastronomia franceză. (…).
Pe Calea Mogoșoaiei, nu departe de Teatru, exista Hotel Oteteleșanu, mai degrabă o casă mobilată, cu 36 de camere și apartamente de la 2 la 20 de franci pe zi, dar care se puteau închiria și pentru o lună sau jumătate de an, caz ân care oaspeții trebuiau să se înțeleagă la preț cu proprietarul (…). Ulterior s-a deschis și Grand Hôtel du Boulevard, despre care s-a spus că era cea mai frumoasă clădire a Bucureștiului.
În afara restaurantelor atașate hotelurilor amintita, la București exista un număr mare de restaurante și cafenele unde se putea lua masa. Primul a fost cel al domnului Guichard, aflat pe strada Știrbei-Vodă nr. 12. Era un local franțuzesc bine îngrijit, care pregătea masa de prânz sau cina la comandă sau după meniu fix. Acesta din urmă costa 2 franci 50 prânzul și 3 franci 50 cina, în care intra și vinul. Oamenii se puteau abona însă lunar la un preț modic.
În timpul iernii, se mânca într-o sală elegantă ori în saloanele familiale, după placul oaspeților, dar vara mesele erau aranjate într-o grădină mare și plăcută, în mijlocul căreia se înălța un chioșc ce putea fi folosit drept refugiu în caz de ploaie. Lăutarii cântau aici aproape în fiecare seară. Restaurantul Guichard era frecventat mai ales de membrii coloniei franceze și de funcționarii români. Ca local cu specific franțuzesc trebuie amintit Caffé du passage, unde se găseau multe mese de biliard și ziare din belșug, transformând cafeneaua în sală de lectură.
Vara, cea mai frecventată grădină era Hrstchka, căreia bucureștenii i-au zis, mai simplu, Rașca. Iarna, grădina era închisă, dar restaurantul funcționa. Se mânca aici destul de bine și ieftin, se juca biliard, se bea bere multă și se asculta muzică. Vara situația era cu totul alta. Seara grădina era luminată, iar de sărbători era o feerie, o stea imensă din nenumărate sticle colorate și palmieri din tablă purtând globuri multicolore în chip de fructe fiind semnul… marilor serate. O alee pe care patru persoane puteau merge la braț înconjura grădina; de-a lungul aleii erau rânduite bănci și scaune; mesele, luminate de câte o lumânare protejată de un glob de sticlă, își primeau oaspeții, care puteau mânca ori bea bere și limonadă gazoasă după pofta inimii.
Tot în grădină cânta orchestra operei și o fanfară militară. De cele mai multe ori o seamă de artiști aflați în trecere prin București puteau fi auziți cântând aici. Dar marea atracție a grădinii Rașca era alta. Femei elegante venite să-și plimbe splendidele toalete se învârteau toată seara de jur împrejurul grădinii cu un zel neostoit. A vedea și a fi văzute, acesta era scopul principal al plimbărilor de la Rașca. Societatea bărbaților cuprindea cele mai distinse figuri din București, femeile insă… aici lucrurile era ceva mai complicate. Grădina Rașca era singurul loc unde puteai asculta muzică în timp ce te plimbai.
Dar existau o mulțime de alte locuri unde îți puteai petrece seara, așezat la o masă, ascultând fie muzica pitorească a lăutarilor, fie muzica militară. Printre ele cităm grădinile Pesta și Hotel de France, învecinat cu Palatul Episcopiei, ambele pe Calea Mogoșoaiei, apoi, în preajma Teatrului, pe strada Știrbei-Vodă, Grădina Stavri și Grădina Union, apoi Crețu, pe strada Negru-Vodă, Giuvara, pe strada Șerban-Vodă, Văraru, pe strada Călăreți, Viișoara, pe strada Principatele Unite, Anton, pe strada Gorgani, Șepcari, pe strada Lucaci, Alexe, pe strada Schitu Măgureanu etc.
Peste tot bucureștenii găseau cam aceleași feluri de mâncare ieftine, însoțite de inevitabila muzică. O mențiune specială merită restaurantul Tirului de pe strada Notagiu. Vara, oaspeții își puteau petrece aici timpul într-un mod foarte agreabil, înconjurați de flori și verdeață, ascultând — evident — muzică, în ritmul… pocnetelor de carabine și pistoale.
Pe o treaptă mai jos în această ierarhie, se afla ceea ce poporul numea “Grădinile cu dulap”, adică “Les jardins aux armoires”. Aceste dulapuri erau niște scrâncioburi de un gust cu totul primitiv. Existau vreo cincizeci de felul acesta prin mahalalele bucureștene. De sărbători aici era potop de lume. Scrânciobul era o șandrama mare și greoaie de care erau atârnate un fel de cutii sau lăzi, unde lumea — bărbați și femei — se așezau fără nicio tramă. Clarinetul fornăia, toba mare bubuia, iar mașinăria se învântea scârțâind din țâțânele ruginite.
Această descriere ar fi incompletă dacă n-am vorbi și despre cârciumile Bucureștiului situate la marginea orașului. Două erau mai celebre prin poveștile lor picante și ambele erauu situate pe terenul numit Ferestreu sau Herăstrău (pentru că pe vremuri aici a funcționat un joagăr de apă). Închipuiți-vă cele două grădini aflate la câțiva kilometri depărtare de oraș. La Ferestreu oamenii ajungeau trecând pe la Chaussée. Dacă voiau însă să aibă aceleași satisfacții fără să meargă atât de departe și să cheltuiască atâția bani, atunci se duceau la Zamphyr, altă cârciumă faimoasă.
Fragmentul face parte din “Ghidul călătorului prin București”, volum care a apărut în 1877.
Autorul, Ulysse de Marsillac (1821—1877), profesor și ziarist francez, s-a stabilit definitiv în România în 1854, după ce vizitase țara noastră în 1852. Impresiile primei sale călătorii au fost publicate într-o carte celebră în epocă nu numai la noi sau în Franța, ci în întreaga Europă: “De Pesth à Bucarest. Notes de voyage”, București, Tipografia Asociației muncitorești, 1869 (tradusă parțial în limba română și inclusă în antologia “Prin Țările Române. Călători străini din secolul al XIX-lea”, 1984).
