Născută pe 25 aprilie 1932 la Chişinău, Lia Manoliu a început să practice atletismul în adolescență, specializându-se în aruncarea discului, dar avea rezultate deosebite și la tenis de câmp, tenis de masă, volei și baschet. În paralel cu pregătirea sportivă, și-a continuat studiile. absolvind Facultatea de Energetică a Universității Politehnice din București și a devenit ulterior sportiv de performanţă.
În perioada 1949-1972, Lia Manoliu a participat la şase ediţii ale Jocurilor Olimpice, la proba de aruncare a discului, a fost medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960 şi Tokio (1964) şi a obţinut medalia de aur la Olimpiada din Mexic în 1968.
În octombrie acel an, ziarul Sportul consemna: “I-a fost dat Liei Manoliu să înscrie cea mai frumoasă pagină din istoria atletismului românesc pe stadionul olimpic din Mexico, acolo unde excelenta noastră campioană a reuşit să-şi împlinească visul de o viaţă al oricărui sportiv: cucerirea medaliei de aur a J.O. Istoria acestei aventuri, care a început cu peste 20 de ani în urmă, va fi scrisă, fără nici un fel de dubiu, nu numai pentru că va cuprinde în ea firul unei prodigioase cariere sportive, ci pentru că va fi deopotrivă un admirabil exemplu de calităţi spirituale, fericit reunite în persoana unei atlete desăvârşite, aşa cum este inginer Lia Manoliu.
Îi doresc s-o revedem în cercul de aruncări şi peste 4 ani, la Munchen, şi nu numai în cerc, ci chiar pe podium! Dar să relatăm cum s-a desfăşurat acest concurs dramatic, nu atât prin capacitatea sportivă a celor care se înfruntau, cât mai ales prin întreaga ambianţă a zilei atletice, prin particularităţile desigur unice ale disputei sportive pentru cucerirea medaliilor olimpice la proba de aruncare a discului femei.
După cum se știe, nu s-a mai organizat concursul preliminar de calificare, mergându-se, din cauza numărului atletelor înscrise, direct la finală. Aceasta a început, potrivit programului, la ora 15,30 (ora locală), când pe poarta de est a stadionului a apărut şirul celor 16 aruncătoare de disc, cele mai bune din întreaga lume. Pe lista de concurs Lia Manoliu are numărul 6, iar numărul său de participant olimpic este 212. Două adversare principale are Lia în întâlnirea de astăzi, pe Westermann (RFG), deţinătoarea recordului mondial şi european, şi pe Illgen (RDG). Discutând cu Lia, încă cu multe zile înaintea acestei confruntări extreme care le reunea pe toate trei, ea îmi spunea că în special Illgen este cea care poate învinge în final, având, după părerea ei, mai multe calităţi decât Westermann. Poate că această părere a Liei să fi fost formată şi din pricină că pe sportiva vest-germană o întâlnise de mai multe ori în acest an, şi o învinsese de două ori, în timp ce Illgen câştigase confruntările directe cu campioana noastră.
Oricum, în calculul lui Mihai Raica, soţul şi antrenorul Liei, mai intra şi maghiara Kleiber şi chiar cealaltă reprezentantă a formaţiei R.D. Germane, Otto. Dar cel mai mare adversar al Liei a fost starea sănătăţii ei, destul de precară în ultimele zile şi care, sunt sigur, ar fi împiedicat pe oricare altă atletă să se alinieze în faţa celorlalte adversare valide şi puse pe fapte mari. Despre acest adversar Lia Manoliu n-a mai vrut să vorbească în ultimele zile, lăsându-l apoi definitiv la cabină.
Intrarea pe stadion se face, ca de obicei, în ordinea numărului de concurs. Lia pare calmă. Mi se pare un avantaj pentru ea că aruncă după Westermann şi un dezavantaj că este precedată de Illgen. Prin simplă impresie, Westermann pare mai primejdioasă, mai ales datorită marii ei performanţe. Concursul începe cu punctualitate de cronometru şi singura care nu execută nici o aruncare din cerc este reprezentanta noastră. Îmi creşte nivelul îngrijorării şi mie, şi lui Şerban Ciochină cu care urmăresc, de la masa presei, evoluţia Liei. Ea pare, totuşi, foarte calmă. Se joacă cu discul, aruncându-l în sus şi prinzându-l cu… mâna stângă, deci nu cu dreapta, ca de obicei.
Prima intră în cerc e Anitta Otto (RDG), care trimite discul la 54,40 m. Rezultat bun. Westermann, cu stilul său foarte rapid, bazat pe viteza piruetei, obţine doar 54,02 m. De la început întrecerea se situează peste o limită inaccesibilă mediocrităţii. Până la Lia nici un fel de emoţie, se aruncă sub 54.
Campioana ţării noastre pătrunde în cerc, pentru prima oară de la intrarea sa pe stadion, în trening, se concentrează câteva momente, îşi începe pirueta şi lansează discul care zboară… zboară, aterizând dincolo de 58 de metri. Câteva clipe de emoţie şi pe tabelul electric apare înscris rezultatul de 58,28 m. Bucuria mea şi a lui Ciochină, ca şi a grupului de români din tribună care scandează in liniştea stadionului “Bravo, Lia”, este completată de informaţia imediată a crainicului concursului care anunţă că performanţa reprezintă un nou record olimpic.
Dar Illgen nu intrase încă în întrecere. Pînă la aceasta însă nu se mai realizează rezultate de valoare, recordul Liei tăind parcă răsuflarea celorlalte concurente. În fine, Illgen îşi execută prima încercare şi, stupoare, doar 50,40 m! Olimpia Cataramă, care la încălzire aruncase uşor în jurul liniei de 55 m, depăşeşte.
Se trece la cea de a doua încercare! Cerul, şi până atunci întunecat, ne trimite stropi de ploaie din ce în ce mai insistent. Dar şi în aceste condiţii Otto realizează 54,10 m. Iar Westermann o ameninţă serios pe Lia cu 57,75 m. Ploaia nu a început încă să influenţeze rezultatele, în continuare cele două concurente sovietice, Muravieva şi Popova, îşi îmbunătăţesc primele aruncări, în vreme ce Spielberg (R.D.G.), cu câteva luni mai înainte recordmană a lumii, depăşeşte. Din cauza ploii, discul şi suprafaţa cercului devin alunecoase. Lia, ca o bună gospodină, încearcă să le mai usuce. Cu prea puţin efect însă. De aceea poate campioana nu încheie reuşit noua încercare şi depăşeşte.
Urmărirea ei continuă cu încă şase aruncări, după care organizatorii au buna idee de a trimite fetele sub tribune, întrerupând concursul, în speranţa că ploaia se va opri.
Aceste minute de aşteptare, care se prelungesc la 25, au darul de a influenţa în mod direct întrecerea, deoarece sportivele îşi ies din ritm, îşi pierd încălzirea şi aşa mai departe. O defecţiune, desigur, în afara prevederilor şi fără ca cineva să fie vinovat pentru asta. Mă gândesc mai ales la sportiva noastră, deoarece ştiu în ce condiţii a intrat totuşi în întrecere şi pentru că, fiind în frunte, ea va fi expusă până la sfârşitul competiţiei atacurilor celorlalte, nemaiavând poate posibilitatea să răspundă, fie din cauza braţului, fie din cauza nesiguranţei provocată de starea terenului. Maghiara Stugner reia întrecerea şi reuşeşte 51,38 m, iar Olga Connoly – 52,06 m. Deci se mai poate încă depăşi linia de 50 m.
Atenţie, Lia! Illgen intră pentru a doua oară în cerc, dar depăşeşte. La fel face şi Westermann în cea de a treia încercare, iar Lia, probabil nepusă încă la punct după întreruperea de aproape 30 de minute şi nevrând nici să rişte, ştiind că braţul poate să n-o mai asculte în orice moment, renunţă la aruncarea a treia. Faptul acesta le derutează şi mai mult pe celelalte concurente care probabil nu cunosc accidentul Liei Manoliu. Cu atât mai mult, susţinătorii ei sunt îngrijoraţi. După numai 10 aruncări care au urmat întreruperii, o nouă aversă se abate asupra stadionului şi proba este din nou suspendată. Ceasul arată ora 17,20 (la Bucureşti este 1,20!). După cea de a doua întrerupere, eforturile concurentelor sunt într-adevăr diminuate de ploaie şi de imposibilitatea de a se apropia de performanţa realizată de Lia. Culmea surprizei — Illgen, considerată de Lia şi de Raica drept principală adversară, nu se califică pentru finală, deci nu va avea loc in primele 8.
Succesul Liei se profilează tot mai net, dar publicul nu părăseşte stadionul, în ciuda ploii care cade continuu, până ce Westermann şi Lia nu execută ultimele lor aruncări. Ele nu mai pot schimba nimic şi succesul reprezentantei noastre, sportivă a clubului bucureştean Metalul, este consfinţit prin protocolul olimpic obişnuit. Acest moment vine să încununeze o carieră care-şi datorează o mare parte a strălucirii sale perseverenţei cu care Lia Manoliu a iubit atletismul şi sportul”.
“O mie de sărutări şi-ţi mulţumesc, Lia!”
Noaptea târziu, mai aproape de sosirea zorilor, unul din redactorii echipei noastre de recepţionare a rezultatelor olimpice a format — convins că nu va fi mustrat pentru aceasta — numărul telefonic 16 46 27.
A răspuns o voce caldă, vibrantă, poate puţin surprinsă. Redactorul a înțeles că nu e clipa scuzelor.
— Lia a câștigat medalia de aur. Felicitări, doamnă, și noapte bună!
Mama Liei Manoliu auzise clar vocea cunoscută a ziaristului. Dar… Pusese de mult telefonul în furcă şi tot nu-i venea să creadă. Părea mai degrabă un vis dintr-o fermecătoare noapte de toamnă. După alte câteva ore, crezând că între timp mama Liei s-a odihnit suficient, redacția i-a solicitat un “P.S.”
— Nu, n-am mai închis ochii nici o clipă. Am stat trează, am plâns de fericire, am râs și m-am bucurat ca un copil. Și apoi a început să sune telefonul…
— Bănuim că pentru a vă felicita pentru succesul Liei.
— Da. S-au spus multe cuvinte frumoase, din inimă, vorbe care m-au mișcat până la lacrimi. Rostite de colegele mele de școală, de profesoarele pe care Lia le-a avut la liceu, de mulţi prieteni ai familiei. Printre primele telefoane — cel al Iolandei Balaş, prietenă bună şi sinceră a Liei. Apoi, emoţionantele vizite ale locatarilor din blocul în care locuiesc. Toţi mi-au spus: “Aveţi o fată de ispravă, doamnă Manoliu. Trebuie să fiţi mândră de ea”. Sunt, într-adevăr atât de mândră.
— Cu o mică întârziere, ziarul nostru va ajunge în mâna Liei. Ce aţi dori să-i transmiteţi?
— Ar fi minunat! Puteţi să-i spuneţi că o sărut de o mie de ori și îi mulțumesc.
Am revăzut-o pe Lia Manoliu vineri seara, la aproape o oră după ce a luat sfârşit proba de aruncare a discului. Era înconjurată de… familie, fără nici un fel de glumă, căci mă refer la soţul ei, Mihai Raica, şi la fratele ei, Iacint Manoliu, veniţi aici primul pentru a o îndruma în continuare, iar celălalt pentru a o susţine, dar şi de ceilalţi membri ai marii familii sportive. De data aceasta se aflau în sala de primire a delegaţiei române, frumos împodobită cu marame, obiecte ceramice şi fotografii colorate din diverse regiuni pitoreşti ale ţării, nu numai nişte simpli sportivi, ci câţiva medaliaţi olimpici, iar pe la 20:30, transpiraţi, dar mulţumiţi, au sosit şi semifinaliştii campionatului olimpic de floretă, printre care şi medaliatul cu aur, Ionel Drâmbă. Singura care nu mânca era, fireşte, Lia Manoliu, atât de emoţionată, cu obrajii arzându-i ca para focului. Şi tocmai ea, atât de volubilă atunci când fusese vorba despre celelalte fete încât reuşise să-mi satisfacă până şi mie curiozităţile profesionale, îşi găseşte foarte greu acum vorbele.
— Ce să-ţi spun?… Sunt pur şi simplu zăpăcită de fericire. Acum ştiu de distanţa care există între a dori şi a avea. Sigur că aş fi dorit să obţin o medalie olimpică, sigur că prin minte mi-a trecut chiar posibilitatea uneia de aur, dar acum când este a mea, acum de-abia nu-mi mai vine să cred nu numai că o am, dar că măcar am îndrăznit s-o sper.
— Cum te-ai comportat de la prima aruncare, cu care aveai să câştigi pe durata celor peste 3 ore şi jumătate de aşteptare şi de luptă surdă cu Westermann şi celelalte?
— Este tocmai ceea ce nu aş fi vrut să mă întrebi! Mi-a fost aşa de greu, încât nu doresc nici să-mi mai aduc aminte. Ştii în ce hal m-am prezentat în concurs. Eşti unul dintre cei care au cunoscut încă de la început situaţia, frământările mele, disperarea abia stăpânită. Dacă nu m-ar fi durut braţul, ar fi fost cu totul altceva. Dar aşa, deşi cu un rezultat bun, eram condamnată să asist neputincioasă la efortul celorlalte de a mă învinge.
— Am apreciat, fără să te mai consult, că ai renunţat la cea de-a 3-a încercare din raţiuni de sănătate, dar şi tactice. Care este realitatea?
— Văzând că Westermann a aruncat peste 57 m şi ştiind-o capabilă să treacă şi peste 60 m, am vrut să-mi mai păstrez o şansă de a o contracara într-o astfel de situaţie. De aceea am renunţat, în ideea că voi putea să fiu încă neaccidentată în cazul unei reuşite din partea adversarei mele.
— Pentru cei de acasă ceva special?
— Nimic, dacă fericirea care m-a cuprins azi poate fi un fapt oarecare. Prin urmare, spune-le mamei şi prietenilor, publicului sportiv, că sunt fericită! Nu este prea inteligent ceea ce-ţi spun, dar reprezintă, în orice caz, realitatea.
Într-un colt, retras şi încercând să treacă cât mai neobservat, Mihai Raica, venit la Mexic ca… turist, numai pentru a o putea ajuta pe Lia. Cu el am o vorbă mai veche, încă din avion, deoarece am călătorit împreună. Îmi este obligat cu o declaraţie în caz de victorie, fiindcă eu ştiu de când îşi prepara el voiajul olimpic care, probabil, vă închipuiţi, costă ceva.
— Am venit aici, mă refer la Lia şi, dacă vrei şi la mine, pentru o medalie de argint, dacă o vom putea obţine. La mai mult nu ne-am gândit să fim foarte, foarte sinceri. Adversarele erau puternice şi, în plus, Lia s-a accidentat. Am tremurat, fireşte, din această cauză. Voinţa ei şi calmul aveau să-i aducă cea mai mare satisfacţie posibilă a unei cariere sportive. Tactic ne propusesem următorul plan: o concentrare maximă la prima aruncare, atât în ceea ce priveşte stilul, care este acum şlefuit până la perfecţie, şi în ceea ce priveşte cantitatea de forţă de care era ea capabilă. I-am spus: strânge din dinţi şi aruncă cât poţi de bine la prima încercare şi nu ceda chiar dacă simţi că ţi se rupe braţul de durere, încearcă totul din prima tentativă. Ea a fost de acord şi nu a greşit nici tactic, pentru că prima ei aruncare nu a fost depăşită, nici ca performanţă, deoarece Lia a stabilit chiar şi în aceste condiţii un nou record olimpic. Dacă cineva ar fi ameninţat medalia pe care Lia a avut-o după prima aruncare, ea era decisă şi pregătită să mai execute încă o încercare în aceleaşi condiţii ca şi pe prima”.
Lia Manoliu a fost numită în 1973 vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român şi al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, iar din 1990 a devenit preşedite al Comitetului Olimpic Român. Marea sportivă a fost membră a Comitetului executiv al Asociaţiei Comitetelor Naţionale Olimpice între 1973 şi 1993, membră al Comisiei feminine a Federaţiei Internaţionale de Atletism și a Comisiei Tehnice şi Comisiei pentru Acadmia Olimpică a Asociaţiei Comitetelor Naţionale Olimpice.
Atleta a încetat din viaţă pe 9 ianuarie 1998, la Spitalul Clinic de Urgenţă “Floreasca”, după zece zile de comă profundă. Doamna Manoliu fusese internată inițial la Spitalul Colentina, cu diagnosticul de meningită pneumococică, dar, după examenul tomografic, medicii au constatat prezenţa unui hematom de dimensiuni mari în emisfera stângă a creierului şi a fost supusă unei intervenţii chirurgicale. Cum pacienta aflată în comă profundă suferea și de o boală cardiacă veche, medicii s-au arătat sceptici în privinţa ameliorării stării de sănătate. Vineri dimineaţă, după un stop cardiac, Lia Manoliu nu a mai răspuns manevrelor de resuscitare.
