“Niciodată în viață să nu râzi de oameni”, îi spusese într-o zi tata. Iar mama o povățuise: “să fii cuminte si politicoasä cu toată lumea”. Cu învățăturile părinților în suflet a pășit în viață cea care avea să devină prima femeie neurochirurg din lume, Sofia Gherghina Ogrezeanu. Povestea ei este povestea primilor medici neurochirurgi din România: prof. dr. Dimitrie Bagdasar, dr. Constantin Arseni, cel care a pus bazele școlii românești de neurochirurgie, dr. Ionel Ionescu (neurochirurg la Spitalul de Urgență Floreasca, stins din viață în martie 1977) și Sofia Ogrezeanu Ionescu.
Doctorița s-a născut pe 20 aprilie 1920 la Fălticeni, într-o familie de oameni cu oarecare dare de mână, Constantin Ogrezeanu si Maria Șincai, a terminat Școala Centrală de fete din București cu nota 10 și distincție pe școală, apoi a ales medicina. În orașul natal, mărturisea mai târziu, un bărbat fusese operat și ea nu putea uita plăcuța metalică de pe capul său. Își mai amintea că o fetiță care urma să-i fie colegă de școală murise în timpul unei operații pe creier, în Franța.
“Am vrut atunci să aflu ce se petrece cu neurochirurgia românească, de ce oamenii trebuie să plece în alte țări pentru o operație, am vrut să le aduc sănătate, să lupt împotriva morții”.
Prima operație a făcut-o la vârsta de 24 de ani. De atunci, timp de 47 de ani a făcut câte 6-7 sau cine mai știe câte operatii, zilnic. Mare parte din această perioadă a lucrat cu dr. Arseni, cu care se înțelegea perfect în timpul operațiilor, din ochi, din gesturi, deși, povestea în 1999: “La început fugeam de el. Avea o voce tunătoare, era sever, la facultate dădea uneori lucrări cotate cu cea mai mare notă 2. Mai târziu, în spital, aveam discuții aprinse pe teme profesionale. Nu lăuda pe nimeni și totuși, în urma unei operații în timpul căreia părerea mea fusese cea bună, am primit în dar o carte de specialitate, cu o dedicație uimitoare: “Distinsei chirurge, doamnei dr. Sofia Ogrezeanu Ionescu, cu cele mai distinse considerații, 8 august 1958, dr. C. Arseni”.
Distina doctoriță povestea: “Te obișnuiesti cu toate, nimic nu îți pare prea mult sau prea greu. Niciodată nu mi-am spus nu mai pot, niciodată nu mi-a fost frică. În mod straniu, în momentul începerii operației, simțeam un fel de duș de luciditate care cobora parcă asupra mea. Mă linișteam total, orice oboseală dispărea, mă rupeam complet de lumea din jur, rămâneam eu și acea viață pe care încercam să o salvez din brațele cumplite ale morții. În rest, eram mereu obosiți și nemâncați, dar asta nu avea nici o importanță, ni se părea că nu facem destul pentru oameni. Nici nu îmi amintesc dacă și ce anume mâncam. Am numărat odată telefoanele pe care le-am primit în timp ce am încercat să mănânc o supă: 8! Bineînțeles că nu am reușit să o termin. Îmi amintesc că, uneori, rudele bolnavilor ne mai aduceau câte o porție de mâncare. Și asta este tot ce am primit vreodată de la familiile celor în suferință”.
Sofia Ionescu i-a avut ca pacienți pe soțul Mariei Tănase, pe Datcu, portarul de la Rapid. Într-o zi a fost adus la spital, pentru analize, creierul criminalului Râmaru! S-a descoperit atunci ceea ce puțină lume știe. Râmaru avusese o anomalie anatomică a hipotalamusului, zonă a creierului care guvernează viața sexuală. Tatăl lui a murit la câteva zile după execuția fiului, aruncat din tren de niste necunoscuți. A murit în același spital, ducând cu el acel crunt blestem. Doctorița n-a uitat ziua în care a primit în dar, de la un țigan ursar pe care îl operase, un… pui de urs. Ursulețul s-a întors la stăpânul său, cu toate insistentele celui pe care îl scăpase de la moarte să îl păstreze.
A fost apoi rugată să o consulte pe soția favorită a emirului Zayed Bin Sultan al Nohayan, în Abu Dhabi. Pentru că religia nu permitea ca un bărbat să consulte o soție de șeic, arabii căutaseră în toată lumea o femeie neurochirurg. Doctorița Ionescu a consultat-o pe doamna respectivă, i-a stabilit un tratament și a primit 2.000 de dolari, care au ajuns imediat la statul român. Ministrul sănătății din Liban a rugat-o apoi să îl consulte pe un medic cu probleme neurologice, a vrut să o plătească, dar ea a răspuns: “Nu, noi, românii, nu primim niciodată bani de la colegi”.
Tot ea povestea că doctorul Bagdasar era în spital cu mult înainte de ora 5 dimineața, venind din zona Cotroceni, dr. Arseni venea pe jos, din Văcărești, Ionel și Sofia Ionescu, care se căsătoriseră veneau din Apărătorii Patriei, tot pe jos. Aveau cu toții o putere de muncă incredibilă, consultau, operau, făceau și cercetare. Despre dr. Bagdasar, Sofia Ionescu spunea că era un om cu totul deosebit. Omenia și bunătatea sa nu aveau margini, îl impresionau mult cazurile inoperabile sau complicațiile stupide care apăreau la pacienți. “Era greu, dar era viața noastră și noi o iubeam. Acum există aparatură, se operează cu microscopul, e o plăcere să lucrezi, noi scoteam tumorile cu chiureta… Și totuși, am făcut multe lucruri bune, uneori minuni, și am credința că Dumnezeu a fost lângă noi. Nu regret nimic. Dacă ar fi să o iau de la început, aș merge pe același drum…”
Sofia Ionescu a publicat 120 de lucrări științifice și sute de articole de specialitate: “Acum femeile nu mai sunt obligate să aleagă între familie și carieră, e mai ușor să le faci la fel de bine pe amândouă, decât cu ani în urmă. Atunci era imposibil. Dar nici o bariera nu poate exista în fața unei femei care se impune prin profesionalism, dacă este respectată pentru ceea ce face. Orice femeie trebuie să aibă o carieră, doar așa își poate crea independența materială și psihică, nu ai voie să nu poți trăi pe picioarele tale, să nu lași ceva în urmă. Nu am făcut din munca noastră sursă de venituri. Am înțeles să practicăm astfel medicina și poate că de aceea unii au perceput greșit sacrificiul vieții noastre pentru neurochirurgie”.
În 1987, într-un interviu acordat revistei Flacăra, Sofia Ionescu a vorbit despre începuturile sale profesionale, despre sutele de nopţi nedormite petrecute în gărzi, operând, și despre misiunea nobilă a medicului din vocație:
“— Cu acest surâs primiţi pe oricine intră în cabinetul dumneavoastră?
— Surâd de când am văzut lumina… lumii. Chiar dacă sunt tristă, eu trebuie să încurajez bolnavii, să le insuflu încredere, speranță, da, surâd tot timpul.
— În 1945, când ați terminat facultatea, eraţi prima femeie din România care se încumeta să meargă către neurochirurgie.
— Am fost destul de inconştientă. Eram studentă în 1943, la Spitalul Central, am venit să-nvăţ neurologie. Atunci am fost prinsă în mreaja… neurochirurgiei.
— Cum?
— Profesorului Bagdasar i s-a părut că am îndemânare, aptitudini şi mi-a prelungit stagiul de intern.
— Şi aţi rămas până astăzi, 6 martie 1987…
— Şi voi rămâne până ies la pensie.
— Prima operaţie a fost un eveniment de neuitat?
— Din primele luni am trecut acest hop. Profesorul Bagdasar avea un panariţiu la mână, ceilalţi doi secundari, doctorul Ionescu, mai târziu soţul meu, era după un accident cu motocicleta, celălalt secundar, marele profesor Constantin Arseni, era pe front. Un copil fusese adus în stare gravă şi trebuia să i se facă o trepanaţie. Cine?
— Cei pe care i-aţi numit reprezentau atunci neurochirurgia românească?
— În totalitate. Doctorul Bagdasar mi-a propus să încerc, altfel copilul ar fi murit sub ochii noştri. Nu aveam de ales.
— Și a fost o intervenţie perfectă!
— Trebuia! Am uitat că ceilalţi mă priveau, eu sunt foarte emotivă, nu aveam decât un gând, să fac cât mai repede şi mai bine această trepanaţie. După puncţie, creierul s-a decomprimat, copilul şi-a revenit. Profesorul Bagdasar a apreciat că sunt îndemânatică și curajoasă. Aşa m-am decis. M-am format în echipă cu profesorul Constantin Arseni şi am operat împreună 22 de ani numai intervenţii cranio-cerebrale şi alţi 20 de ani am operat singură coloana vertebrală.
— V-ați notat undeva numărul impresionant al acestor operații timp de 42 de ani?
— Niciodată! Nu e în firea mea să contabilizez. Fiecare caz e altceva, dar efortul a fost constant, zi de zi.
— Efort constant, dar diferit.
— În timpul pionieratului, când eram o mână de neurochirurgi, 3—4 în toată România, atunci, dimineaţa, îl ajutam pe profesorul Arseni la patru operaţii, iar după-amiaza operam 4—5 afecţiuni de coloană.
— Dintr-o săptămână, tot în perioada de pionierat, câte nopţi albe le-aţi petrecut în gardă?
— Toate nopţile săptămânii! Din 1943 până în 1951 am locuit chiar în spital şi am fost permanent de gardă.
— Zi de zi, noapte de noapte?!
— Nici duminica nu eram liberă, nici eu, nici soţul meu. 15 ani n-am avut concediu. Am văzut marea abia în 1953, când am avut şi primul concediu de când eram doctor.
— Din medicină, de ce tocmai bisturiul? Fălticineanca timidă şi-a hotărât singură drumul în 1939? Era o dublă aventură să vă părăsiţi oraşul natal şi să vă decideţi pentru neurochirurgie?
— Am fost urmărită de întâmplări în viaţă. Eram un copil studios, cu îndemânări manuale care, atunci, nu bănuiam că vor fi atât de folositoare chirurgului. În clasa I-a primară, de pildă, învăţătoarea n-a vrut să creadă că desenul fusese făcut de mine.
— Vi-l mai amintiţi?
— Cum să nu? Era un bătrân ţăran, cu căciulă şi toiag. L-am desenat pe loc pe tăbliţă, cu un creion de cenuşă. Am avut mare uşurinţă, dacă nu chiar talent, şi pentru pian. Să vă răspund acum la întrebare. Ambiţia m-a condus către această profesiune. Eram întotdeauna premianta clasei. La un moment dat, deşi aveam cele mai mari note, luam locul II. Am fost jignită şi lovită de nedreptate. “Concurența” era fata directorului, deci forţele erau inegale.
— Luaţi primul contact cu viața!
— După aceea, mi s-a mai întâmplat să fiu nedreptăţită, dar nu am suferit ca în liceu. Fata care îmi lua locul era, altfel, foarte dotată, ne-am împrietenit mai târziu, a ajuns prima femeie judecător la Iaşi. Am rugat-o pe mama să mă dea la o şcoală în Bucureşti, am intrat la internat, m-am instalat pe învăţătură şi am început lungul drum trează prin mii de nopţi albe.
— Vi se intâmplă să staţi cu ochii închişi, să nu fiţi de gardă şi totuşi să nu vă ia somnul sub aripa lui blândă?
— Medicul nu rupe cu activitatea lui când pleacă din spital, ca un funcţionar care-şi uită ghişeul până a doua zi. Îmi continui rezolvarea cazurilor grele acasă. De câte ori stau cu ochii închişi, copiii mei spun: “mama iar operează!” Sunt diagnostice mai grele pe care le pun numai noaptea, după ce m-am frământat mult, am cântărit toate variantele, iar dimineaţa sosesc cu… bomba.
— Contraziceţi deseori părerile celor din jur?
— Îndrăznesc acolo unde alţii depun armele. Tot de la profesorul Arseni am învăţat că-n medicină, chiar dacă nu e decât o vagă speranță, trebuie să speri. Nimic nu e mult și greu când e vorba de viață!
— Lupta cu imposibilul în câmpul operator aţi încercat-o de atâtea ori!
— Uneori cu mari bucurii. Nu mă recunosc om spontan decât la operații.
— N-aș fi de acord cu dumneavoastră, după dialogul nostru.
— În viata mea particulară, să fac ceva “beton”, aşa spun eu, care să n-aibă nevoie de corecturi, nu prea sunt iscusită. La operaţii sunt altă persoană. Am sânge rece, am prezenţă de spirit în cele mai grele momente, în hemoragii, în neprevăzutele care intervin.
— Vreţi să lăsaţi impresia a două Sofii Ionescu — una argint viu, alta cu reflexe încete. Consumaţi atât de mult din dumneavoastră în sălile de operaţie încât creaţi un dezechilibru pentru restul de viaţă?
— Familia m-a acceptat aşa, pentru că soţul meu a avut aceeaşi profesiune. Copiii au înţeles mai greu de ce mama nu era acasă când veneau ei de la şcoală, de ce mama stătea mai mult la spital în loc să se plimbe cu ei. Nepoţeii, însă, o au mai mult lângă ei pe bunică.
— E un fel de a spune, doar operaţi zi de zi.
— Nu mai fac gărzi de noapte, sosesc acasă înainte de apusul soarelui, aşa că mai avem timp să ne spunem poveşti, să ne îmbrăţişăm, să ne giugiulim.
— Vă apropiaţi de concluziile unei activităţi intense şi întinse, cu efecte bune pentru oameni.
— Muncă titanică, ambiţie şi să renunţi la multe, acestea sunt concluziile mele.
— La ce aţi renunţat în tinereţea dumneavoastră?
— La ceea ce vrea un tânăr — la orice fel de distracţie, la dans, la spectacole, la şuete cu prietenii, la mers pur şi simplu pe jos, într-o zi de primăvară. Îmi plăcea teatrul, am renunţat, îmi plăcea opera — am renunţat. Am observat că după o seară de muzică a doua zi eram obosită. Nu făceam greşeli în operaţie, dar eram mai lentă, ori lupta noastră este să ţinem pe masa de operaţie cât mai puţin posibil omul în suferinţă.
— Dar după o noapte până târziu in spital, nu vă resimţeaţi a doua zi în timpul operaţiei?
— Pe mine operaţia, spitalul mă ţin trează. Când eşti la volan, eşti cu ochii în patru şi nici o secundă nu-ţi poţi permite o neatenţie, altfel… La fel e şi la operaţie. Uiţi de oboseala ta, uiţi de tine. Inima bate numai pentru cel a cărui inimă poate înceta să bată în orice clipă.
— Când ați îmbrăcat halatul alb, cum se uitau pacienţii la dumneavoastră? Au avut încredere într-o fetişcană subţire ca o trestie, cu surâs de Giocondă?
— Au avut din prima clipă simpatie şi încredere în mine. Ei, au fost şi unii pentru care degeaba vorbeam. Odată, după ce am răguşit argumentând că intervenţia este de extremă urgenţă, cineva din familia bolnavului mi-a spus: “V-am ascultat, dar noi vrem să stăm de vorbă cu un doctor!” Şi eu atunci eram deja medic primar.
— Aţi avut şi clipe de ezitare, poate chiar v-a trecut prin minte să renunţaţi la medicină?
— De câteva ori. La începuturile neurochirurgiei mă deprimau multe. Întâi şi întâi mă impresionau foarte mult pacienţii, pentru că acum 42 de ani se opera cu anestezie locală. Intram în sala de operaţie şi vedeam că se fac numai câteva injecţii în piele, după care se umbla în cutia craniană cum s-ar umbla într-un borcan căruia i-ai scos capacul. Îmi venea rău când auzeam discutându-se cu bolnavul, care suporta stoic marea încercare. La scurtă vreme, am cunoscut o tânără blondă, frumoasă, care avea o tumoare cerebrală și nu putea vorbi. Mi-a arătat fotografia copiilor ei ca să-mi sfâșie inima. Am operat-o, a mers perfect, tumoarea era de natură bună, numai că femeia a murit pentru că multe fenomene de decompensare care se petrec în creier nu pot fi încă stăpânite, cu atât mai mult acum patru decenii. M-a zdruncinat cazul ei. Ţin minte c-am fost într-o zi, cu soțul meu, la un film, mai mergeam încă, la sfârşitul lui murea o femeie, tot la operație, se cânta și o melodie tristă de Grieg. Am fost urmărită multă vreme de acel chip minunat, dar nefericit.
— Emotivitatea e un semn distinctiv al personalităţii dumneavoastră…
— Emotivitatea este un defect, dar nu m-am schimbat. Mă dor cumplit eşecurile, chiar dacă nu sunt ale mele, şi sunt ale cunoaşterii umane imperfecte, dar eu mă simt responsabilă pentru ele. Sufăr enorm pentru fiecare om care nu poate fi salvat.
— Amintiţi-vă şi de efectul pozitiv al întâmplărilor din spital…
— Nu mi-am apreciat clipele bune, am apreciat rezultatele mari ale neurochirurgiei româneşti, “regina artelor”, cum a numit-o un inspirat, paşii ei de uriaş. Închipuiţi-vă un om pe care îl scoţi de la “morţi”, cum spun eu, vine în comă, paralizat, şi apoi îi vezi ochii care revin treptat la viaţă, te înţeleg, îţi răspund, e din nou câştigat pentru societate.
— Chiar numai un element în plus la o descriere cunoscută este o înaintare. Cum era vechiul spital din 1940?
— Erau condiţii aspre de spital de campanie. Ar fi fost un mare păcat dacă eforturile profesorului Arseni de a forma şcoala românească de neurochirurgie nu ar fi avut parte de condiţiile excepţionale de astăzi. Mi-aţi cerut să compar spitalul în care am început să lucrez cu cel de azi. Imposibil. Ne-am folosit de un singur aparat de coagulare şi de un singur aspirator, care treceau de la o echipă la alta. Bătrânul aparat adus de profesorul Bagdasar din America a avut parte de o longevitate de câteva ori peste cât l-ar fi anunţat cele mai optimiste reclame, pentru că eram nevoiţi să nu renunţăm la serviciile lui.
— Ce nu poate să-şi planifice un neurochirurg?
— Nu văd un bun neurochirurg care să-şi fixeze o întâlnire şi să se ţină de cuvânt, care să-şi programeze viaţa în afara spitalului, care să promită unor prieteni că sâmbătă seara va lua masa cu ei.
— Cu toate acestea aţi reface acelaşi drum?
— Din tot sufletul, aş vrea să fiu din nou incepătoarea căreia profesorul Bagdasar i-a cerut să facă o trepanaţie, ştiind acum că renunţarea la viaţa de dincolo de spital este prima condiţie pentru a fi bun.
— Şi să fii foarte bun?
— Atunci procedezi ca profesorul, îţi aduci în spital cărţi, tablouri şi trăieşti aproape toată viaţa în halatul alb.
— Altceva?
— Punct la spicuiri din viaţa unei femei neurochirurg. După ce o să citesc interviul o să-mi dau seama că nu v-am spus aproape nimic din ceea ce era important. Dar eu v-am avertizat că am reacţii lente când sunt fără bisturiu”.
*** Flacăra, 6 martie 1987
Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii în 1943, cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară” în 1957, a fost aleasă membră a Societății Române de Istoria Medicinii, iar din martie 1997 a devenit Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale. Prima femeie medic neurochirurg din lume a încetat din viață pe 21 martie 2008, la vârsta de 88 de ani.
