Născut pe 6 ianuarie 1883 la Dalci, un sat de oameni nevoiași de lângă Caransebeș, Ion Luță Ioviță (1883-1955) a lăsat în urma sa multe amintiri.
Un episod fascinant s-a petrecut în tranșeele Primului Război Mondial, pe frontul italian, episod la care a participat și Luță cu nelipsitul său taragot. Într-una din zilele de luptă crâncenă muzicantul, cu figura sa impunătoare, a apărut în zona dintre trupele vrăjmașe și a început să cânte. Timp de o oră, armele au amuțit.
Mai târziu a cântat la București, la restaurantul “Cicoarea” din piața Amzei, și obișnuia pe atunci să le achite mesele studenților bănățeni cărora le spunea: “copiii lui taica, când vă e foame, veniți la mine”.
La sărbătorile din iarna anului 1947, le-a cântat minerilor și cioplitorilor de marmură din Rușchița, făcând să răsune văile și munții de glasul taragotului. Ultimii ani ai vieții și i-a petrecut la Timișoara, la Ansamblul “Banatul”, cântând la scenă deschisă în Piața Operei, în costum național, ovaționat de mii de oameni.
Ion Luță Ioviță a creat câteva cântece memorabile. Melodia “Banii”, care s-a bucurat de intrepretarea celor mai buni soliști de muzică populară, lui îi aparține:
Banii nu se fac așa, stând în cârciumă și-a bea
Banii se fac la pădure, din firiz și din secure.
Când plouă și viscolește, stânjenarul grămădește…
Dumitru Luță Ioviță, fiul vestitului artist popular, l-a evocat astfel:
“Tatăl meu s-a născut în comuna Dalci din vecinătatea orașului Caransebeș. Bunicul meu era cărămidar și, în orele sale libere, cânta din trompetă la horele din sat. De mic copil, tatăl meu îl acompania pe bunic, cântând din fluier. Își compusese un cântec cu caracter autobiografic și îmi amintesc cum îl rostea ca un rapsod:
Darul care l-am avut
Pe lume când m-am născut
Mi-a fost darul talentat
Muzicant bun să mă fac…
Rămas orfan de tată, Luță Ioviță a plecat, când abia împlinise vârsta de 16 ani, la Orșova, apoi la Reșița, cântând în diferite localuri. Din acea perioadă datează textul și melodia doinei “Banii, banii”, pe care tata a compus-o dedicând-o reșițenilor, dar cântecul a fi fost repede interzis de autoritățile habsburgice.
Apoi a început Primul Război Mondial și tata a fost mobilizat, trimis pe frontul din Italia, în cadrul regimentului 43 infanterie din Caransebeș. A îmbrăcat echipamentul de soldat, dar nu s-a despărțit nici în ruptul capului de dragul său taragot. În clipele de răgaz sau când regimentul era retras în spatele frontului pentru refacere, se gândea că taragotul său avea să descrețească frunțile și să însenineze inimile soldaților, feciori de țărani săraci ca și el.
Iată că într-o zi tata a făcut un gest rămas de pomină: a lăsat taragotul și s-a urcat pe parapetul tranșeei, începând de acolo să cânte din toate puterile o bătrână și prea frumoasă doină românească din Banat.
Între tranșeele austriece și cele italiene nu erau mai mult de vreo două sute de metri. Chiar și cel mai slab pușcaș sau mitralior italian ar fi putut să tragă în el și să-l ucidă într-o clipă. Dar nici unul din militari n-a dus arma la ochi spre ținta aceea neobișnuită care cânta cu foc un cântec atât de trist și de răscolitor ca doina bănățeană. O oră întreagă a stat tatăl meu pe buza tranșeei, în picioare, cu taragotul la gură, cântând cântece populare, ba chiar și un cântec latino-american, “La Paloma”, pe care tocmai îl învățase.
O oră întreagă armele au amuțit pe frontul crâncen de la Piave. Timp de șaizeci de minute, în acel colț de lume din Munții Tirol, mii de ostași au încheiat tacit un armistițiu, fermecați și impresionați de dulceața nespusă a doinei românești. De câte ori tata mi-a povestit acel episod extraordinar, eu fiind încă copil nevârstnic, mi-am închipuit că “torogoata” tatei era un instrument fermecat, capabil cu sunetele sale prelungi și melodioase să astupe gura hidoasă a mitralierelor și a tunurilor.
Multe din cântecele lui au fost imprimate pe discuri de gramofon și de patefon de către casele de editură Odeon, Columbia și Electrecord. În anul 1955, Petru Groza i-a înmânat, în cadrul unei solemnități oficiale, Ordinul Muncii cl. a IIl-a, ca o înaltă apreciere pentru neîntrecuta sa măiestrie.
Din nefericire, la sfârșitul aceluiași an, și anume la 27 decembrie 1955, tata a murit din cauza unui atac de inimă, în gara comunei Topolovăț”.
*** Dumitru Luță Ioviță, Almanahul Ziarului Satul Socialist, 1973
