Născut pe 8 februarie 1925 la Boston, Jack Lemmon a fost, încă din primele minute de viață, un excepțional.
Viitorul actor a venit pe lume într-un lift, pentru că mama lui, jucătoare pasionată de bridge, a refuzat categoric să plece de la masa de joc pentru a nu pierde o partidă câștigătoare. Lemmon a fost absolvent al prestigioasei Universități de la Harvard, secția actorie, a fost un pianist talentat și a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial ca membru al trupelor de marină.
După o bogată experiență pe scenă la… serbările școlare, a ajuns la Hollywood, unde a debutat relativ târziu, la vârsta de 28 de ani, sub bagheta regizorală a lui George Cukor („I se poate întâmpla oricui”, 1953). Alte două sau trei filme care au urmat l-au adus în centrul atenției, pentru ca, în 1955, să obțină cel dintâi premiu Oscar pentru rol secundar în „Mister Roberts“ de John Ford și M. Le Roy.
Actorul a avut două căsnicii, prima cu Cynthia Stone (1950-1956), apoi, în 1962, a ajuns în fața altarului cu actrița Felicia Farr, care i-a fost alături până la sfârșitul vieții.
Succesul din 1955 în fața membrilor Academiei Cinematografice l-au îndreptățit să spere la mai mult, adică la un Oscar principal, dar parcă un ghinion l-a urmărit timp de aproape două decenii.
Lemmon a concurat de opt ori pentru distincție, dar abia în 1973 a obținut-o. Ce a făcut în acest timp? Comedii multe și foarte bune. Decisivă pentru cariera sa a fost colaborarea îndelungată cu regizorul Billy Wilder. Au început cu „Unora le place jazzul” (1959), în care a jucat alături de Marilyn Monroe și Tony Curtis, o comedie din care se revărsau imaginația, frenezia, nonșalanța, dar în substraturile căreia se simțea un fior tragic.
Pentru rolul din acest film, Jack Lemmon a fost distins cu Premiul Academiei Britanice de Film (B.F.A.) și cu Premiul Asociației Presei Străine din Hollywood. Imediat după marele succes, Wilder l-a distribuit în „Apartamentul” (1960), împreună cu Shirley MacLaine, film în care și-a dovedit încă o dată căldura și talentul.
Dintre celelalte filme pe care actorul le-a făcut sub conducerea lui Billy Wilder („Irma cea dulce” 1963, „Cookie norocosul” 1965, „Faceți cunoștință cu Whiplash Willie” 1966, „Avanti“ 1972, „Prima pagină” 1974 și „Body Body” 1981), cel mai fascinant a fost „Prima pagină”, realizat după o piesă de B. Hecht și Ch. MacArthur, care avusese 500 de reprezentații pe Broadway și alte două variante cinematografice anterioare (1930, Lewis Milestone, și 1940, Howard Hawks).
Gazetarul Johnson era eroul unei comedii satirice inspirate din viața presei de scandal, o comedie țesută în jurul unei tragedii, în așteptarea executării unui condamnat la moarte (nevinovat, se pare). Fuga după senzațional și lipsa de scrupule, care caracterizau presa americană de scandal, sunt excelent redate în peliculă. Acțiunea se petrece în 1929, la Chicago, în camera de presă a unei închisori și în redacția unui ziar la care lucrau Johnson (Lemmon) și fanaticul său redactor șef, interpretat de Walter Matthau.
Au urmat „Cursa cea mare” de Black Edwards (1965), „Provincialii” de Arthur Hiller (1969), „Prizonierul din Manhattan“ de Melvin Frank (1975), „Alex și vrăjitoarea“ (1976). În „Salvați tigrul”, Jack Lemmon a abordat o nouă manieră de interpretare, pentru că în acei ani începuseră să îl intereseze rolurile grave, dramatice.
De altfel, a și protestat împotriva etichetei de actor de comedie: „Eu nu m-am considerat niciodată actor de comedie pur și simplu, ci mai degrabă adeptul unei comedii ironice. Fizionomia mea de american de rând nu m-a ferit nici de zâmbete sarcastice, nici de situații complicate și chiar paradoxale, pentru că figura mea incită la glumă…
Mi-ar plăcea să fiu socotit un actor în sensul larg al cuvântului, care poate să joace de la comedie până la dramă și mă felicit pentru rolurile serioase și chiar dramatice pe care am avut ocazia să le interpretez în ultima vreme. Consider asta ca pe un progres adevărat în ce mă privește. În cariera mea, filmul „Salvați tigrul!”, pentru care am primit Premiul Oscar în 1973, a însemnat un punct de cotitură.
De aici înainte, s-ar zice că mi-am descoperit talentul dramatic și ceea ce a urmat au fost roluri foarte serioase, pe care le consider a doua mea carieră; ele au schimbat, trebuie s-o spun, imaginea veche despre comicul Lemmon“, mărturisea într-un interviu.
Actorul se referea la rolurile sale din „Aeroport 77“ și din „Sindromul”. Lemmon a candidat, cu cel din urmă film, la Premiul Oscar în 1979 (a fost însă învins de Dustin Hoffman, „Kramer contra Kramer“).
Următoarea peliculă a fost „Missing” de Costa Gavras, pentru care a primit premiul Palme d’Or la Cannes, în 1982. După aceea a fost distribuit, alături de Julie Andrews, în “Asta-i viața” și în „Maccheroni“ (1985, cu Marcelo Mastroianni).
„Când am venit prima oară la Hollywood, în 1953, am avut șansa să beneficiez de îndrumarea unuia dintre cei mai reprezentativi regizori, George Cukor. Eram amețit de succesele mele de pe Broadway și credeam că nu am de făcut aici decât ceea ce făcusem pe scenă. Dar după fiecare secvență, Cukor îmi zicea: Mai ușor, dragul meu, mai ușor! Și mereu așa până când începusem să simt un gol în stomac tot ascultând aceste îndemnuri.
Nemaiputând răbda, l-am întrebat în cele din urmă: Trebuie să înțeleg că vreți să-mi spuneți să nu joc? Da, se grăbi Cukor să mă aprobe plin de recunoștință. După care am înțeles că teatrul și filmul nu-s același lucru, că e nevoie de o dozare diferențiată a mijloacelor de expresie”, povestea într-un interviu din anii ‘80.
1993 a fost anul celebrei producții „Morocănoșii”, în regia lui Donald Petrie. Doi vecini pensionari, fiecare cu tabieturile și bizareriile lui, își dispută puterea de seducție în încercarea de a cuceri o văduvă recent mutată pe strada lor. Capcanele pe care și le întind unul altuia sunt pe cât de înduioșătoare, pe atât de amuzante. După doi ani, cei doi vecini sunt „Și mai morocănoși”, în regia lui Howard Deutch.
În 1997, cei doi actori, ajunși la 72 de ani și, respectiv, 77 de ani, au jucat în „Out to Sea”, producția în care un escroc își răpește amicul și îl poartă cu el într-o croazieră în Caraibe, unde amândoi devin parteneri de dans pentru văduve petrecărețe.
În fine, în 1998, adică după 30 de ani de la primul film împreună, Jack Lemmon și Walter Matthau devin „Un cuplu ciudat” și joacă într-o continuare cu același nume a peliculei din 1968.
La scurt timp după moartea partenerului și prietenului său de-o viață, Walter Matthau (decedat pe 1 iulie 2000), Jack Lemmon s-a grăbit să-l reîntâlnească în ceruri. Pe 27 iunie 2001, la vârsta de 76 de ani, marele actor s-a stins din viață, răpus de cancer.
Înaintea acestui trist eveniment, agențiile de presă au dat publicității știri contradictorii, scriind că a fost internat de urgență la Spitalul UCLA din Los Angeles din cauza unei crize de vezică biliară, că actorul a suferit o intervenție chirurgicală și că se simte foarte bine.
Jack Lemmon se află în convalescență, peste cel mult două zile urmează să fie externat, nu se pune problema unei suferințe datorate vreunei forme de cancer, se mai preciza. Apoi, brusc, a venit vestea că marele actor a încetat din viață.
