Reîntoarcerea neaşteptată a doamnei Darclee în țară a fost întâmpinată cu mare bucurie și interes de publicul nostru care, deşi nu a auzit-o de mai bine de un deceniu, poartă încă vie amintirea succeselor cucerite de celebra cântăreaţă în timpul stagiunii de operă organizată la Teatrul Naţional în anii 1909 – 1910, când s-au montat pentru prima dată la noi “André Chenier” de Giordano, “Amico Fritz” de Mascagni, “Don Pasquale” de Donizeti etc.
Au fost îndeajuns cele câteva cuvinte rostite de doamna Cristoforeanu la spectacolul de vineri al Operei Române pentru a dezlănţui o furtună de ovaţii şi aplauze pentru distinsul oaspete al primei noastre instituţii lirice.
Două zile după emoţionanta manifestaţie de la Operă, am avut prilejul să stau de vorbă cu doamna Darclée, solicitându-i pentru cititorii “Rampei” impresiile şi crâmpeiele de amintiri din strălucita-i carieră artistică.
În căminul ospitalier al domnnului avocat Const. Raţiu, în cadrul distins al unui salon elegant, celebra divă ne vorbeşte cu entuziasm despre trecut şi prezent, despre oamenii pe care i-a cunoscut, alături de care a cucerit marile triumfuri şi care aparţin azi istoriei.
Departe de aspectul tomnatic al zării cenuşii şi de adierea rece ce scutura afară de pe arbori ultimele reminiscenţe veştede ale verii, în povestirea sa însufleţită, marea noastră artistă evocă minunatele viziuni de artă:
Ţin să rectific de la început unele erori de date asupra carierei mele artistice. Într-adevăr, debutul nu mi l-am făcut în 1880, cum s-a scris cu prilejul revenirii mele în țară, ci în 1892, la Opera din Paris. În același an, am fost invitată să creez rolul Elisabetei din “Tannhäuser” de R. Wagner la Scala din Milano. Aici m-a auzit compozitorul Catalani, care m-a ales să-i creez rolul principal în opera lui “La Wally”. Sărmanul Catalani era atât de bolnav, a murit de altfel la vârsta de 35 de ani, și muzica lui cuprinde întreaga tristețe a sufletului său chinuit. De aceea s-a prezis operei sale o cădere inevitabilă. Cine ar fi bănuit că “La Wally” va deveni una dintre operele de mare succes şi în care eu, pe atunci încă o începătoare, eram nevoită sa bisez ariile principale din actul întâi şi din final?
Vestea succesului meu a răzbit până în ţară, de unde buna Regină Elisabeta urmărea cu interes ascensiunea mea rapidă. Într-o zi mă pomenesc cu un pachet enorm, purtând sigiliul regal şi cuprinzând un tablou înfăţişând pe Carmen Sylva în costumul lui “Wally”. Pachetul era însoţit de o telegramă cu următorul conţinut în limba germană:
“Mii de mulţumiri. Vă trimit portretul meu ca Wally, care-mi este foarte drag. Atârnaţi-l undeva ca să vă amintească mereu de mine. Am lăsat să mi se execute acest tablou acum câţiva ani.
Elisabeta”.
Mulţi compozitori au urmat exemplul lui Catalani şi au compus pentru mine roluri în operele lor sau m-au ales pe mine ca interpretă a acestor roluri. Astfel am creat rolurile principale în “Iris”, “Rautzan” şi “Atnico Fritz” de Mascagni, “Tosca” şi “Manón” de Puccini. Premiera operei “Manón” la Scala a avut un prolog interesant. Cucerisem tocmai un mare succes cu acest rol la Teatro Reale din Madrid când am primit o telegramă cu următorul cuprins: “Rog veniţi. Triumful dumneavoastră va completa succesul meu. Puccini-Ricordi”.
Și, într-adevăr, succesul a fost remarcabil.
Giacomo Puccini avea, de altfel, o mare încredere în talentul meu și atunci când, în 1900, urma să se reprezinte la Teatro Constanzi din Roma pentru prima dată noua sa opera “Tosca”, celebrul compozitor mă invită să creez rolul titular al noii sale lucrări.
Premiera operei “Tosca” a fost una dintre cele mai agitate ale carierei mele. Mai întâi îşi anunţase sosirea libretistul, geniaIul Sardou, care ţinea să supravegheze el însuşi punerea în scenă a piesei sale. Din cauza îmbolnăvirii sale subite, Sardou şi-a tot amânat sosirea până în ziua premierei. În seara spectacolului am fost deci nevoită să-mi compun eu singură rolul, fără nicio indicaţiune din partea autorului.
Pe de altă parte, s-au întâmplat în seara premierei mele evenimente neplăcute. Iată despre ce e vorba: Spectacolul era dirijat de maestrul Leopolde Mugnone, care condusese spectacolul la Liceo din Barcelona cu prilejul memorabilului atentat din acelaşi an. Duşmanii şi rivalii lui Mugnone l-au înştiinţat pe maestrul dirijor că în seara premierei operei lui Puccini va exploda la Teatro Constanzi o bombă. Bomba n-a căzut, însă o coincidenţă bizară a făcut ca un program căzut de la galerie să cadă pe una din lămpi şi să ia foc. Publicul prevenit de intenţia rivalilor lui Mugnone a văzut în locul programului bomba care urma să explodeze în clipa următoare şi o panică de nedescris a cuprins pe spectatori. Cu multă greutate s-au liniştit spiritele agitate ale publicului şi spectacolul întrerupt a început pentru a două oară.
Vă mărturisesc că la început nu am fost prea încântată de rolul meu. M-am plâns chiar lui Puccini că nu-mi oferă îndeajuns prilejul să dovedesc calităţile vocii mele şi, îndemnat de mine, compozitorul a scris în ajunul premierei celebra arie “Visi d’arte”, pe care sunt nevoită să o bisez de câte ori o cânt pe scenă. Puccini mi-a rămas până la moarte prieten devotat. Firea lui blândă și visătoare se reflectă parcă și în muzica minunată pe care a scris-o. Îmi amintesc de ultimele rânduri pe care mi Ie-a scris scurt timp înainte de a muri la Bruxelles: “Turandot merge înainte, dar foarte încet”.
De anii debuturilor sunt legate şi amintirile mele despre Verdi. A fost unul dintre marile mele triumfuri acela când am cântat, sub conducerea veneratului compositor, în “Stabat Mater” de Rosini, alături de un ansamblu de 450 de corişti şi 150 de instrumentişti. Vocea mea domina totuşi acest ansamblu uriaş. După concert am luat parte la banchetul oferit în cinstea lui Verdi de primărie, şezând la masă la dreapta compozitorului. Venisem tocmai din România şi purtam medalia “Bene Merenti” pe care mi-o acordase Regele Carol I. Ridicându-se să ţină un toast în cinstea mea, Titto Ricordi, fiul editorului Ricordi, remarcă distincţiunea de la piept şi, luând-o drept o recompensă de salvare, mă întrebă:
— Vous avez donc sauvé quelqu’un?
— J’ai sauvé la Wally, i-am răspuns eu, încurajată de succesul pe care-l cucerisem în opera sărmanului Catalani. Răspunsul meu a fost acoperit de aplauzele celor prezenţi.
Verdi admira mult creația mea în Traviata şi mi-a dedicat următoarele cuvinte pe una din fotografiile sale: “Frumoasei şi talentatei mele Violetta. Verdi”.
— Regret un singur lucru, spunea adeseori Verdi când mă vedea, că sunt atât de bătrân…
Îmi amintesc cu emoţie de anii fericiţi ai marilor turnee când i-am cunoscut pe colegii mei de scenă: Caruso, Tita Ruffo, Battistini… De altfel, Caruso a fost mult timp un cântăreţ necunoscut şi prea puţin apreciat. Faima sa mondială şi-a cucerit-o de-abia după marele turneu american pe care l-am întreprins împreună. Cine ar bănui că la un moment dat viaţa lui Caruso era să se sfârşească in împrejurări cu totul dramatice… Era în anul 1901. La bordul vasului “Qirone”, compania “Darclée”, alcătuită din Borgatti, San Marco, Girardoni, Caruso şi dirijorul Toscanini, călătorea spre America. În preajma ecuatorului izbucni la bord un violent incendiu provocat de un scurtcircuit electric. Soarta noastră era pecetluită. Nu ne putea salva decât o minune. În culmea disperării noastre îl descoperirăm pe Enrico Caruso în cabină, gata să-şi pună capăt zilelor cu un foc de revolver. Numai graţie intervenţiei grabnice şi energice a colegilor din ansamblu am putut salva viaţa tenorului.
— Decât să mor în chinuri groaznice, prefer să mă ucid eu însumi, spunea Caruso. Totul s-a sfârşit cu bine şi, deşi pierise în flăcări întreaga garderobă a ansamblului, ne-am salvat totuşi viaţa tuturor, şi mai ales aceea a lui Caruso.
Pe bătrânul Battistini, care se retrage acum din viaţa muzicală, l-am cunoscut mai bine în timpul turneului nostru în Rusia, când am cucerit succese triumfale. După primul spectacol cu “Hugenoţii” la Moscova, publicul m-a aşteptat la ieșire. Fiecare-mi cerea o amintire. În cele din urmă, mulţimea a început să taie fâşii din rochia mea. Cu multă greutate am putut scăpa de entuziaştii mei admiratori. Battistini era adeseori gelos de succesul meu. Marele maestru al belcant-ului a cucerit marile sale succese în Germania şi Austria. Cu mult[ greutate am reuşit să-l convingem să ne însoţească în Rusia. Şi nu a regretat. De atunci, Battistini a revenit în fiecare an în Rusia, unde era foarte apreciat de aristocraţii ruşi. Îmi amintesc însă că nici o comoară din lume nu l-ar fi tentat pe Battistini să treacă Oceanul. Avea o oroare de marea neţărmurită. Battistini este unul dintre puţinii artişti celebri care nu au cântat in America.
Şi totuşi, în America se realizează cele mai frumoase spectacole de artă. La Buenos Aires am cântat un spectacol admirabil cu “Rigoletto”, având ca parteneri pe Caruso şi Tita Ruffo. Rolul “Gildei” din Rigoletto este una dintre marile mele realizări. Infanta Isabella a Spaniei mă auzise la Madrid în acest rol şi a povestit Reginei Maria Cristina impresia pe care i-o făcuse, îndeosebi scena mărturisirii din actul al al treilea. În timpul unui ceai la curtea regală a Spaniei, Regina Cristina mă rugă să execut celebra scenă fără partener şi fără acompaniament. Trebuia, totuşi, să mă execut fără ezitare.
— Majestate, mă adresai eu reginei, dorinţa Majestăţii Voastre este pentru mine ordin şi voi executa scena. Dacă însă Infanta Isabella va găsi că impresiunea nu este tot atât de puternică aci ca la teatru, vă rog să nu uitaţi că aici sunt Darclée şi acolo sunt Gilda!
Bineînţeles că în urma acestor cuvinte Regina a preferat să mă vadă la Operă şi a venit la primul spectacol cu “Rigoletto”.
În cursul carierei mele şi în timpul călătoriilor pe care le-am întreprins în lumea întreagă, am cunoscut personalităţile cele mai ilustre ale vremii: regi, regine, aristocraţi, artişti, compozitori şi scriitori. Amintirile lor le port pretutindeni cu mine pentru a-mi evoca întotdeauna figurile lor dragi.
Şi dintr-un teanc enorm de fotografii, scrisori şi telegrame, doamna Darclée ne arată câteva piese preţioase: omagiile unei lumi întregi adresate celei mai mari artiste a vremii. Sunt aici fotografiile cu dedicaţii măgulitoare ale suveranilor României, Spaniei, Italiei, Portugaliei, omagiile compozitorilor iluştri ca Saint-Saens care, în 1916, scria: “Doamnei Darclée cu admiraţie şi recunoştinţă pentru creaţiunea “Proserpinei”. Sarah Bernhard, marea interpretă a Floriei Tosca din drama lui Sardou, semnează două portrete “cu toată admiraţia pentru admirabila Darclée”.
Iar Regina Elisabeta scrie: “Dumnezeu să te binecuvânteze şi sufletul tău mai mult decât preţioasa-ţi voce.”
— Credeţi că, după război, s-a schimbat și mentalitatea publicului?
— Da! Incontestabil. Publicul e azi mai puțin dificil decât altădată. Schimbarea este explicabilă. Libretele care se scriau odinioară nu erau interesante. Toată atențiunea publicului se îndrepta asupra calităților vocii interpretului. Azi publicul urmăreşte cu interes acţiunea operei şi se interesează mai puţin de partea muzicală.
De altfel, şi arta cântului este în vădită decădere. Cântăreţilor nu li se mai pretinde un studiu atât de meticulos ca altă dată. Compozitorii compun polifonic şi orchestra acoperă întotdeauna vocile. Creaţiunile se reduc acum la interpretarea dramatică puternică.
— Preferaţi un anumit public?
— Iubesc publicul de pretutindeni, fiindcă am cucerit succese oriunde am cântat. Cea mai multă înţelegere o remarc întotdeauna la Bologna, unde publicul este foarte pretenţios. Acest oraş are faima unui “Bayreuth al Italiei”. Nu mai puţin înţelegător e publicul spaniol în general şi acel al Barcelonei îndeosebi. În fine, în America se realizează cele mai ideale ansambluri, îmi amintesc că odată am fost chemată de Toscanini telegrafic special pentru a cânta sub conducerea lui, la Buenos Aires, rolul Eva din “Maeştrii cântăreţi” de R. Wagner…
Împotriva afirmaţiilor unui ziar bucureştean, nu m-am retras din viaţa artistică şi nu intenţionez să renunţ la o carieră care sunt încredinţată că-mi va înlesni încă mari succese. E drept, însă, că nu am mai apărut de câţiva ani pe scenă deoarece l-am ajutat pe fiul meu, Ivan Hartulary-Darclée, în realizarea proiectelor sale muzicale dramatice ca “L’amour masque”, “M-seile sans Bacon” şi “Cappriccio antico”, care au fost montate cu succes pe scenele italiene.
După o scurtă şedere in ţară, mă reîntorc la Milano, iar în curând mă voi stabili definitiv în România pentru a înfăptui proiectele mele artistice. Ţin ca publicul românesc să ştie că Darclée nu se retrage din viaţa artistică înainte de a-și lua rămas bun de la cei care i-au fost întotdeauna dragi.
*** Doamna Darclee ne vorbește despre marea ei carieră, Liviu Artenie, Rampa, octombrie 1927
Surse:
Rampa (1927)
România (1938)
Puteți citi și:
