HomeEroii României moderneEroi uitațiTragediana Agatha Bârsescu, un miracol pe scenele lumii

Tragediana Agatha Bârsescu, un miracol pe scenele lumii

DS TW

Agatha Bârsescu s-a născut pe 9 septembrie 1857, la București, într-o familie de militari de carieră, tatăl său fiind colonelul Constantin Bârsescu, care era în relații bune cu casa regală, iar unchiul său a fost ministru de război. O parte din copilărie și-a petrecut-o la Bârsești, unde era staționat tatăl ei care îndeplinea funcția de comandant al contingentului Râmnicu Vâlcea. Despre anul nașterii sale, actrița va scrie în memorii: “Sunt născută în București, strada Radu Vodă nr. 11, anul…, anul nu’l știu precis și nici nu vroesc să-l știu, fiindcă nici nu importă”.

La vârsta de 8 ani a fost trimisă de familie, împreună cu vărul ei, la un pension cu internat din Sibiu unde a învățat limba germană și mai târziu a fost înscrisă la o școală condusă de călugărițe din Viena, “Ursulien Kloster”. Adusă de urgență în țară de părinți, de teamă că va rămâne la călugărițe întreaga viață, a intrat la Conservatorul de Artă Dramatică din București, în această perioadă fiind susținută cu mult entuziasm de  Ion Ghica și de Regina Elisabeta.

Suverana o văzuse pe Agatha jucând rolul principal în Ullranda, o dramă în două acte în versuri scrisă chiar de ea și prezentată într-un spectacol de caritate, și i-a convins familia să o trimită la Paris pentru a-și perfecționa studiile de canto, dar tânăra nu a ajuns la destinație pentru că în 1878, în timpul călătoriei spre capitala Franței, s-a oprit la Viena și și-a continuat pregătirea muzicală la Conservatorul din Austria.

Pe 22 noiembrie 1883 a debutat la Burgtheater din Vienna, moment despre care artista a scris în memorii: “22 noiembrie 1883! Poate cea mai însemnată zi a vieții mele! Cu toată bunăvoinţa ce aş avea, îmi este cu neputinţă să descriu ceea ce am trăit după ultima repetiţie şi în cele două zile înainte de debutul meu (la Viena). Nu emoție şi surescitare, aceasta ar însemna prea puţin. Nu mai trăiam, ci mă simțeam într-o adevărată stare hipnotică. Visam cu ochii deschişi!

În dimineaţa acelei zile atât de covârşitoare pentru mine, pentru toată viaţa mea, m-am dus la biserică – dar nu mă puteam ruga… Ştiu atât, că repetam mereu aceste cuvinte, în şoaptă: “Milostive Doamne, bunule Dumnezeu, ajută-măl”

 

Penibila aşteptare până seara mi-a fost şi mai chinuitoare, nu-mi găseam liniştea… La ora cinci a venit trăsura ca să mă ia la teatru, căci la ora şapte începea spectacolul. În cabina mea, frumos împodobită cu flori, m-a primit garderobiera, o bătrânică drăguţă şi blajină. Ea mă văzu palidă ca o moartă şi simţi toată tulburarea mea. Cu precauţiune şi cu tact, aproape că nu scoase un cuvânt, nu-mi vorbi nimic alta decât strictul necesar. Am fost frizată şi costumată (m-am lăsat să facă cu mine tot ce trebuia pentru scenă). Nu mai aveam nicio voinţă, nicio dorinţă. Îmi aduc şi astăzi foarte bine aminte că garderobiera, pe care o chema Elisa Westmitzer, îmbrăcându-mă, m-a împuns cu boldurile de câteva ori, sângerându-mă şi totuşi n-am simţit nimic!

Semnalul întâi, al doilea… și la al treilea trebuia să intru în scenă. După cum se ştie, la ridicarea cortinei Hero se află singură în scenă, la scările altarului, și rosteşte primul cuvint, adică începe frumosul monolog! Pe atuncea se obişnuia la Burg ca să se execute la începerea reprezentaţiei o uvertură şi apoi orchestra să continue între acte. Eu stăteam la locul meu şi orchestra începu o muzică dulce, armonioasă şi divină, care, spre sfârşitul actului, fu acompaniată de preoţi şi corul de fecioare din scenă. Cortina s-a ridicat cu o plenadă strălucită la casă. Galeriile erau ticsite, dar nu vedeam nimic dinaintea mea… Domnea o misterioasă tăcere de moarte după cum mi-au spus-o în urmă şi după cum relevară și ziarele. Am deschis gura ca să vorbese, dar simţeam că nu eram în stare a scoate o vorbă şi inima mi se oprea în loc. Această tăcere grozavă ţinu aproape două minute lungi, eterne, până mi se descleştă limba şi rosti primul monolog. Apărură apoi ceilalţi actori şi totul merse strună, corect şi frumos. Când am ieşit din scenă, într-un ropot de aplauze al întregului teatru, l-am auzit în urma mea pe Ernest Hartmann, care juca pe Naukleros, spunând: S-a câştigat!

Abia atuncea mi-am revenit în fire şi mi-am putut da seama unde mă aflu şi de tot ce s-a petrecut cu mine, cu viaţa mea întreagă, în seara aceea. Iar după câteva clipe, când am intrat din nou în scenă, m-am simţit stăpână pe eul meu întreg. După actul I am fost mereu chemată şi rechemată la rampă, în furtuna de aplauze ale grandioasei săli. Aşa a mers şi actul al doilea şi al treilea, într-un continuu şi crescând succes. Şi acum iată că veni şi actul al patrulea, actul culminant al piesei!

Am fost acea Hero pe care a visat-o directorul şi – după cum mi s-a spus – cum n-a mai fost alta! Am fost poetica, visătoarea şi inconştient senzuala Hero, şi când am adormit pe banca plină de verdeaţă, şoptind numele lui Leandru, lunecând brațul drept pe pământ, sala a izbucnit într-adevăr spontan, în zgomotoase şi nesfârşite aplauze! Am fost chemată de nenumărate ori, iar tineretul striga în gura mare: “Bravo Bârsescu, bravo!”

Marele meu succes sosise şi nimeni nu I-ar fi putut contesta. Veni şi actul al cincilea, deşi destul de greu şi obositor, dar şi destul de frumos, având minunate momente tragice prin izbucnirea marii dureri, disperării şi exaltării, prin întreaga atmosferă poetică, precum şi scena finală, a aruncării de pe numeroasele trepte ale templului. Toate acestea au înflăcărat publicul şi succesul a fost, într-adevăr, ameţitor.

În cabina mea mă aşteptau câteva cununi de lauri, cu panglici omagiale, căci la Burg nu era permis ca ele să fie oferite pe scenă, cum se permitea în alte teatre. Am fost felicitată, îmbrăţişată, sărutată. Directorul Willbrandt era nespus de fericit: tot astfel şi regizorii. Ceea ce nu pot pricepe nici astăzi e că în acea seară memorabilă, după o enervare atât de grozavă şi o muncă atât de extenuantă, am avut puterea să accept după spectacol invitaţia “României June” din Viena la un banchet în care am fost sărbătorită şi ceea ce mi-a făcut si mai mare plăcere şi nebănuită surpriză a fost faptul că trimisul extraordinar al României pe lângă Curtea lmperială din Viena. P.P. Carp, a venit şi el la acest banchet, ridicând primul toast şi urându-mi tot succesul în cariera mea artistică. Am rămas în mijlocul tinerimii noastre studioase aproape până în zori de zi şi am dansat extaziată, am dansat cu toată “România Jună”!

A doua zi, 23 noiembrie 1883, cronica teatrală a tuturor ziarelor din Viena relata succesul neaşteptat şi extraordinar, iar severul critic teatral al ziarului “Neue Freie Presse”, dr. Spiedel, în cronica sa sub titlul “Norocul Burgtheater-ului”, a scris: “0 tânără fată, care de-abia a părăsit școala dramatică, a păşit pentru prima oară în viaţa ei pe scenă, şi nu pe o scenă din Graz sau Linz, ci pe podeaua fierbinte a Burgtheater-ului, şi nu pentru a recita câteva vorbe, ci într-un rol mare, care domină o piesă întreagă, şi nu într-o limbă maternă, pe care a învățat-o acasă la mama, ci într-o limbă pe care şi-a însuşit-o cu încetul!

Şi această fetiță face o impresie atât de puternică, încât la ultima cădere a cortinei fiecare trebuie să mărturisească că aicea e un talent puternic şi real, care trebuie reținut bine, căci este un noroc găsit pentru Burgtheatrul nostru din ce în ce mai sărăcit de asemenea talente. Domnişoara Bârsescu aparţine deci Burgtheatrului. E o onoare pentru ea şi un noroc pentru Burgtheater”.

Zilnic apăreau alte critici şi foiletoane elogioase. Eram numită “fetiţa din străini”, “steaua României “, “cea mai tânără şi mai mare tragediană” ş.a.m.d. De-abia din aceste critici am învăţat cum trebuie s-o joc pe Hero, căci făcusem totul în chip inconştient, instinctiv. Simțeam şi trăiam în rol în toată această poetică creațiune, dar fără s-o ştiu. După trei zile am primit contractul de angajament pe timp de şapte ani la Teatrul Imperial şi Regal din Viena, cu un salariu de 700 fiorini pe lună şi pentru fiece reprezentaţie serată câte zece fiorini în plus, bineînţeles procurându-mi-se toate costumele, tricourile, perucile, ciorapii, pantofii, pufurile şi fardurile necesare pentru scenă, fiind luată cu trăsura teatrului la toate repetiţiile şi reprezentațiile și dusă apoi acasă.

Criticile favorabile și succesul interpretărilor sale i-au adus alte roluri importante, Ophelia în “Hamlet”, Desdemona în “Othello” și Margareta în “Faust”. Românca a primit un contract pe viață oferit de Burgtheater și titlul de “actriță de curte” acordat prin decret imperial de împăratul Franz Joseph, care venea frecvent să o aplaude. Au urmat roluri principale în Medeea și Sapho, “Antigona” lui Sofocle, “Maria Stuart” a lui Schiller, regina din “Ruy Blas” a lui Victor Hugo.

“În plină glorie, din motive care-i sunt şi ei nedesluşite, actrița a încercat să se sinucidă, aruncându-se într-un râu; a fost salvată de nişte săteni. A jucat mult pe scenele germane (şi în unele montări semnate de Max Reinhardt), în turnee în America (dând reprezentaţii în limba germană şi în limba engleză). A venit de mai multe ori în ţară, fie cu trupe străine, fie intrând în reprezentaţii ieșene, bucureştene, craiovene, susţinând cu brio roluri celebre în Vlaicu-Voda, Prometeu (de Victor Eftimiu), în opere de Shakespeare, Goethe, Schiller, Ibsen, Sudermann ş.a. De la un moment dat s-a stabilit la Iaşi, participând, cu intensitate, la spectacole ale Teatrului Naţional, fiind şi profesoară la Conservator. A trăit şi a murit (în 1939) într-o cameră a unui hotel ieşean. N-a avut urmaşi. În afară de cartea de memorii, a scris şi o prefaţă la versiunea românească a piesei Medeea, tradusă de Virgil Tempeanu. Cei care au văzut-o pe artistă jucând (mi-au povestit despre ea Victor Eftimiu, N. Bălţăţeanu, George Vraca, Constantin Ramadan, Al. Finţi şi alţii) spuneau că exercita o fascinaţie stranie asupra spectatorului. Întruchipa cu o forţă extraordinară eroinele tragice. Avea o dicţie perfectă şi o ţinută scenică desăvârșită. Ioan Masoff reproduce o cronică dintr-un ziar vienez care, după spectacolul Miracolul, susţinea că e vorba “nu de o actriţă, ci de o fiintă supranaturală”, scria criticul de teatru Valentin Silvestru despre miraculoasa Agatha Bârsescu în Revista Teatrul din 1985.

 

Între 1883 și 1890, actrița a susținut mai multe turnee în Europa și America, iar în 1907 s-a căsătorit cu actorul Constantin Radovici, de care s-a separat în 1910. Doi ani mai târziu, în 1912, sub numele de Agathe Barcesque, a jucat rolul stareței din filmul mut “Das Mirakel” (Miracolul), o coproducție austro-germană.

Marea artistă s-a întors definitiv în România în 1925 și s-a stabilit la Iași, unde timp de aproape 15 ani a predat la Conservatorul de Artă Dramatică, apărând sporadic pe scena Teatrului Național.

Despre revenirea acasă, marea actriță va mărturisi: “Mă simt bine aici fiindcă sunt între ai mei. Și apoi moldovenii, cu obișnuita lor fire primitoare, mi-au întins brațele cu drag. Dar fericirea mea e când mă aflu printre elevi la Conservator si când văd că munca mea nu e zadarnică. Mi-e drag rolul de profesoară și îndrumătoare a viitorilor reprezentanți ai clasicismului. Și dacă mai am o dorință, e aceea de a revedea Viena, Viena tinereții mele!”

În 1931, în Ilustrațiunea română apare un alt articol dedicat celebrei actrițe. Jurnalistul povestește: “Iași! O cameră la Hotel Traian. Cum intri îți dai seama că ai pășit în locuința unui artist. Nimicuri de preț aruncate ici și colo, diferite tablouri care o înfățișează pe tragediană în rolurile create de ea; fotografiile artiștilor celebri, însoțite de autografe tot atât de celebre; coșuri și coșnițe de flori uscate, omagii necunoscute pentru o seară de încântare, toate vorbesc de o glorie artistică cum puține au fost. Priveam atent o fotografie mai de demult ce înfățișa pe Agatha Bârsescu în rolul ei preferat, Medeea, când am simțit pe cineva intrând în cameră. M’am întors… și în fața mea o aveam pe “maestră”, pe însăși creatoarea Medeei demonice. Înaltă, maiestoasă, cu ochii blânzi, din a căror privire ghicești bunătatea, cu părul argintat la tâmple, Agatha Bârsescu părea în lumina palidă a amurgului o marchiză scoborând dintr’un tablou din veacul al XVIII-lea”.

În următorii ani artista și-a dedicat întreaga energie tinerilor: “M-am consacrat dară elevilor mei cu tot devotamentul pentru a le face o educaţiune didactică. Cu toate că nu am avut încă norocul de a descoperi un talent extraordinar, într-un timp relativ scurt am găsit printre elevii mei nu numai elevi, ci temperamente artistice pe care publicul le-a putut aprecia în diferite producţiuni teatrale şi chiar pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, unde au jucat spectacole întregi, ca “lphigenia” de Goethe şi “Intrigă şi amor” de Schiller, precum şi “Sapho” în admirabila traducere a d-lui profesor Virgil Tempeanu. Aceste trei reprezentații au constituit un adevărat eveniment teatral. Am depus şi depun o muncă deosebită pentru a înlătura desele defecte ale elevilor în ceea ce priveşte rostitrea, pronunţarea, declamaţia, intonaţia, frazarea. N-am lăsat pe nici un elev sau elevă, chiar dacă ar fi lipsit de orice însuşire, până ce nu am înlăturat acest defect. Nu toţi se consacră scenei, nu toţi devin artişti. Dar fiecare trebuie să pronunţe corect, limpede şi frumos, fiecare trebuie să ştie a citi şi a vorbi corect. Unii dintre aceştia, care au absolvit cei patru ani de şcoală, au devenit avocaţi, alţii s-au risipit în diferite teatre, cu mai mult sau mai puţin noroc. Dar unul dintre ei, în care am avut cea mai bună speranţă şi pe care vreau să-I disting, fiindcă merită cu prisosinţă, este absolventul Ion Buraga, căruia însă amorul i-a jucat o festă, aşa că a fost nevoit să renunţe la vocaţiunea sa artistică și să devie funcționar la Calea ferată, unde va face carieră şi unde poate se va distinge şi prin talentul său. Pentru scenă, spre profundul meu regret, este însă pierdut.

Despre ceilalţi absolventi ai mei nu mai știu nimic, căci… nerecunoștința este o floare foarte răspândită!

Un talent frumos îl manifestă tânăra, frumoasa şi valoroasa mea elevă Sandina Bârsan, care s-a produs și pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. E un talent care, dacă se va consacra artei sale, va face o frumoasă carieră. De asemenea, ţin să relev o altă elevă de-a mea, care manifestă un vădit talent: Lizica Petrăchescu, pe care ieșenii au putut-o aprecia în rolurile ei mici, pe care însă le-a reliefat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi care a fost aplaudată de public şi de presă şi a repurtat un mare succes în rolul din “Scene de pe stradă”.

Între elevii mei de talent mai relev, cu multă plăcere, pe Alexandru Nicof, un tânăr înzestrat cu temperament artistic şi care făgăduieşte o adevărată carieră în teatru. El şi-a dat licenţa şi-i urez tot succesul şi tot norocul.

De asemenea, relev pe absolventa mea Lydia Tăutu, angajată de curând la Bucureşti. Dacă se găseşte cineva care crede că apreciez exagerat meritele elevilor mei, răspund:

Evident… geniile nu cresc pe copaci; uneori, elemente care par la început lipsite de orice talent se dezvoltă apoi în chip admirabil, devenind chiar artişti celebri. În această privinţă aş putea cita pe minunatul Alexandru Moissi, care ani întregi a dus o luptă crâncenă prin munca sa artistică penbru a deveni ceea ce este astăzi, un mare şi celebru artist. De asemenea, genialul artist berlinez Joseph Kainz a fost şi el concediat din teatru pentru… lipsă de talent! Aş putea să mai citez multe exemple din bogata mea experienţă, dar cred că aceste două cazuri sunt suficiente pentru a ilustra ceea ce susţin.

Elevilor mei din Conservator le pot da, în urma mult încercatei şi tragicei mele experienţe, acest sincer şi părintesc sfat: dacă vreunul din ei, favorizat de soartă, va deveni membru al unui teatru serios, să-şi păstreze angajamentul și să nu se lase ademenit de promisiuni… Să muncească, să se dezvolte şi să progreseze într-unul şi acelaşi loc, fără ca prin aceasta să înţeleagă că-i povăţuiesc să nu circule în lumea largă pentru a-şi îmbogăţi cunoştintele, pentru a-şi răspândi arta. Dar să se ferească de vagabondajul artistic, aceasta e sincera și suprema mea povaţă.

Nu ştiu cât îmi mai este hărăzit să rătăcesc prin viaţă – dar mărturisesc aici, în clipa când scriu ultimele cuvinte pe ultima pagină a acestei cărți, că aş dori să mai activez câtva timp pe scenă şi să mai întîrzii…

Căci viaţa în sine e atât de frumoasă!” (extras din volumul “Memorii din Germania, Austria, Ungaria, America şi România”, Bucureşti, Editura Adevărul)

Agatha Bârsescu a murit pe 22 noiembrie 1939, la vârsta de 82 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Eternitatea din Iași, pe piatra ei funerară fiind inscripționate cuvintele: “Aici se odihnește geniala actriță tragică Agata Bârsescu, gloria națiunii române, care a ilustrat teatrul la perfecțiune, în țară și în străinătate”.

 

Surse:

Agatha Bârsescu,“Memorii din Germania, Austria, Ungaria, America şi România”

Revista Teatrul, 1985

Revista Ilustrațiunea română, 1931

DS TW

leave a comment