Timp de zeci de ani, Adela Mărculescu a slujit teatrul și cinematografia românească cu discreție, rigoare și pasiune, convinsă că talentul nu poate exista fără muncă și fără respect față de spectatori. Deși cinematografia i-a oferit mai puține roluri decât ar fi meritat, pe scena Teatrului Național din București a creat unele dintre cele mai sensibile și mai complexe personaje din dramaturgia națională și internațională.
Destinul ei artistic a început cu mult înainte de absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică. Avea doar nouă ani când a pășit pentru prima dată pe scena Teatrului Național din București. Era pasionată de dans și fusese distribuită în rolul unui pitic din suita prințesei Sorina din „Înșir-te mărgărite” de Victor Eftimiu.
Mai târziu își amintea că scena exercita asupra ei o atracție imposibil de explicat. După numai câțiva ani, juca la Teatrul Tineretului, iar în perioada liceului devenise solistă într-un ansamblu de balet care monta „Lacul lebedelor” împreună cu maeștri ai Operei Române.
În vara anului 1955, a susținut examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. A fost admisă în aceeași promoție cu Rodica Tapalagă și a devenit studenta unuia dintre cei mai respectați profesori ai vremii, actorul și regizorul Alexandru Finți.
Despre el avea să vorbească întotdeauna cu o admirație aparte: „Era omul fascinat de ideea adevărului scenic, căruia îi păstrez o deosebită amintire și ca profesor, și ca regizor.”
Ani mai târziu, când era deja o actriță consacrată, mărturisea că lecțiile cele mai importante primite de la profesorul său nu țineau doar de tehnica actorului: „Înainte de a ne învăța actoria, ne-a învățat ce înseamnă buna-cuviință, onestitatea, respectul pentru semenii noștri și discreția. Avea oroare de bârfe, de vulgaritate și de amestecul în viețile oamenilor. La șaisprezece ani nu înțelegeam prea bine despre ce este vorba, dar, pe măsură ce a trecut timpul, am realizat câtă dreptate avea.”
Aceste principii aveau să-i definească întreaga existență.
După absolvirea Institutului, în 1959, Adela Mărculescu a fost repartizată la nou-înființatul Teatru de Stat din Botoșani. Pentru mulți dintre tinerii actori ai vremii, repartiția în provincie însemna începutul unei cariere lente.
Dar la Botoșani a fost remarcată de Toma Caragiu, aflat în căutarea unei partenere pentru spectacolul „De Pretore Vincenzo” de Eduardo De Filippo, montat la Teatrul de Stat din Ploiești. Actorul și directorul teatrului a intuit imediat potențialul tinerei absolvente și i-a oferit rolul Ninuccia, iar această șansă i-a schimbat viața.
Interpretarea i-a adus o recunoaștere rapidă și, în timpul unui turneu pe litoral, a fost văzută de Zaharia Stancu, directorul Teatrului Național din București.
Copilul care debutase pe scena Naționalului în rolul unui pitic din “Înșir-te mărgărite” a revenit acum în același spectacol, dar interpreta chiar rolul principal feminin, Sorina. Din 1964, Adela Mărculescu a făcut parte din colectivul primei scene a țării, locul în care și-a construit adevărata carieră și unde a rămas întreaga viață.
Într-un interviu acordat după mulți ani de carieră, surprindea prin sinceritatea cu care vorbea despre sine.
Eu nu sunt o spontană. Nu fac parte din categoria acelor spirite strălucitoare, în stare să răspundă oricând și cu eleganță la orice întrebare. Mie mi-e greu. În general, nimic nu-mi merge ușor.
Era poate cea mai bună definiție a omului din spatele actriței: o femeie pentru care talentul nu înlocuia niciodată munca și care își privea fiecare rol cu aceeași exigență.
De-a lungul anilor, repertoriul său a devenit impresionant. A interpretat-o pe Casandra în „Troienele” de Jean-Paul Sartre, pe Logodnica din “Nunta însângerată” de Federico García Lorca, pe Gabrielle în “Danton”, pe Isabela în “Regina de Navara”, pe Aglaia în dramatizarea după “Idiotul” lui Dostoievski, dar și pe Margareta din “Gaițele” sau pe Mioara din “Idolul și Ion Anapoda”.
Unul dintre personajele de care a rămas atașată a fost Madeleine din “Părinții teribili” de Jean Cocteau, spectacol care a fost ani la rând în repertoriul Naționalului: „Timp de unsprezece ani am avut șansa și bucuria să joc alături de Tantzi Cocea, Irina Răchițeanu și George Barton.”
Adela Mărculescu vorbea despre colegii săi cu respect și recunoștință, convinsă că teatrul era, înainte de toate, o operă colectivă, față de sine însăși avea o disciplină aproape severă, iar criticii observau că jocul ei era profund și nuanțat, lipsit de efecte inutile.
Vorbind despre Natașa, eroina piesei „Între patru ochi” de Aleksandr Ghelman, a explicat de ce o fascinase atât de mult:
„Este o piesă de un realism atroce, un realism esențial, care nu se lasă circumscris de bariere dogmatice. E vorba de un cuplu ajuns la vârsta maturității, care își dă seama că o legătură conjugală este falsă dacă se sprijină doar pe partea pragmatică a vieții, fiind lipsită de un suport moral, de sentimente autentice. Omul cel mai puternic din acest cuplu este ea, Natașa, care, după douăzeci de ani de căsnicie, începe o nouă viață. Dar, în povestea unui cuplu, fiecare își trăiește drama lui; fiecare este, pe rând, victimă și vinovat…”
În interviurile pe care le acorda, vorbea adesea despre muncă: „La început îmi plăcea pur și simplu să fiu pe scenă. Era tentant, era formidabil să știu că mă văd oamenii. Actorul este un exhibiționist prin structură. Pe urmă, când am văzut cât este de
greu, am fost teribil de îndârjită. Am muncit ca o nebună, cu tenacitate și cu foarte multă încăpățânare. În meseria noastră, pe măsură ce capeți experiență, lucrurile se complică. Cu cât știi mai mult, cu atât este mai greu, pentru că devii mai conștient și mai exigent cu tine însuți.”
Această exigență avea să devină una dintre trăsăturile definitorii ale întregii sale cariere. Deși era apreciată de critici și iubită de public, nu s-a declarat aproape niciodată pe deplin mulțumită de propriile interpretări.
Deși publicul a urmărit-o și pe marele ecran, Adela Mărculescu nu a ascuns niciodată faptul că teatrul a fost marea iubire a vieții sale. Cinematografia i-a oferit roluri memorabile, însă niciodată atât de multe și de consistente pe cât ar fi sperat.
Primul contact cu filmul l-a avut încă din adolescență. Avea doar șaisprezece ani când a fost distribuită în “Cordovanii” (regia: Constantin Neag, imagine: Al. Întorsureanu. În distribuție: Amza Pellea, Draga Olteanu, Matei Alexandru), înainte chiar de a deveni studentă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Își amintea cu nostalgie acea experiență:
Aveam șaisprezece ani, eram total inconștientă și, tocmai de aceea, foarte degajată în fața aparatului de filmat. Nu înțelegeam mai nimic din lucrurile care țin de tehnică, nu eram terorizată de lumină, de unghiuri, de nimic din tot ce aveam să învăț mai târziu și care mi-a adus multe necazuri. Țin minte că am plecat de la filmare să dau examen la Institut. Foarte frumoase timpuri…
Au urmat coproducțiile internaționale “Serbările galante”, în regia celebrului René Clair, și “Bătălia pentru Roma”, apoi filme precum “Ceața”, “Hyperion”, “Alo, aterizează străbunica” și “Cine iubește și lasă”. Cu toate acestea, actrița simțea că destinul ei cinematografic rămăsese incomplet, dar vorbea despre această nedreptate fără resentimente: „Teatrul este marea mea dragoste. Poate și pentru că dragostea numită film nu mi s-a oferit. Ceva nu merge în relația mea cu filmul. Nu acuz pe nimeni și nu mă absolv nici pe mine. Redau doar o stare de fapt. Adevărul este că n-am făcut nici măcar un film pe măsura pieselor pe care le-am jucat.”
Era o mărturisire surprinzătoare venită din partea unei actrițe apreciate atât de critici, cât și de public. Însă Adela Mărculescu își analiza propria carieră cu aceeași severitate cu care își analiza personajele.
Despre rolul din „Cine iubește și lasă”, unul dintre cele mai discutate filme românești ale anilor ’80, vorbea fără menajamente.
Personajul era mai interesant la lectură decât a ieșit pe ecran. La un moment dat mi-am dat seama că îi lipsea ceva: poate autoironia, poate o anumită nebunie a stărilor, o mișcare interioară mai vie. La noi există spaima de teatralizare. Tot ce este mișcare mai amplă sau sentiment exprimat mai puternic este socotit teatral. Eu cred însă că nu există teatral și neteatral. Un actor joacă bine sau joacă prost.
Actrița își amintea adesea de lecțiile profesorului Alexandru Finți, care îi învățase pe studenți că actorul trebuia să fie, înainte de orice, un om civilizat. Într-un vechi interviu, recunoștea că nu fusese niciodată pe deplin împăcată cu sine însăși:
Nu sunt mulțumită de mine și n-am să fiu niciodată. Sunt o ființă neliniștită, uneori poate prea prudentă. Mereu mi-e teamă să nu greșesc. Am oroare de ridicol.
În ciuda carierei impresionante, Adela Mărculescu a rămas departe de imaginea vedetei preocupate de propria celebritate. Nu și-a construit niciodată un personaj în afara scenei și nu a căutat lumina reflectoarelor dincolo de spectacol. Pentru ea, profesia a însemnat disciplină, discreție și o continuă luptă cu propriile limite.
Întrebată dacă a regretat vreodată alegerea făcută în tinerețe, răspunsul a venit fără ezitare: „Când am spus așa ceva, să știți că am cochetat. Toți o spunem la un moment sau altul al carierei noastre. Adevărul este că, în meseria noastră, pe măsură ce capeți experiență, lucrurile se complică. Cu cât știi mai mult, cu atât este mai greu, pentru că devii mai conștient și mai exigent cu tine însuți.” În plus, nu considera că un actor trebuie judecat după numărul rolurilor interpretate, credea că valoarea unei cariere se măsoară altfel.
De fapt, n-are nicio importanță câte roluri joci într-o viață, ci câte roluri întâlnești. Nu cât, ci cum ai făcut, asta contează.
Această frază avea să rezume poate cel mai bine întreaga ei existență artistică.
În anul 2001, activitatea sa a fost recunoscută prin acordarea titlului de Cetățean de Onoare al Municipiului București, o distincție care confirma locul pe care îl ocupa în teatrul românesc, a fost distinsă cu Ordinul „Meritul cultural” în grad de Ofiţer și trofeul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor Gopo din 2020.
Dar poate că cea mai mare recompensă nu a venit nici din premii, nici din titluri, ci din întâlnirea cu spectatorii. Într-unul dintre cele mai frumoase interviuri ale sale vorbea despre această legătură cu aceeași simplitate cu care vorbea despre întreaga profesie.
Publicul și artistul se condiționează reciproc. Condiția esențială este ca, și de o parte, și de cealaltă, să existe respect și bună-cuviință.
Era o lecție pe care o primise de la profesorul Alexandru Finți și pe care a încercat să o transmită mai departe de-a lungul întregii sale cariere.
Marea actrița s-a stins din viață la București, pe 23 iulie 2026, la vârsta de 87 de ani. În urma ei au rămas, pe lângă zecile de roluri interpretate, credința că succesul nu poate fi despărțit niciodată de muncă și de modestie.
Sursa:
„Trebuie să ai încredere în tine ca să poţi avea încredere în ceea ce faci“, un interviu de Eva Sârbu, Revista Cinema, februarie 1984
Foto: Revista Teatrul, Revista Cinema, Revista Flacăra, Almanahul Cinema, Femeia
