Valeria Seciu. O viață închinată teatrului, poeziei și adevărului

Valeria Seciu a făcut parte din acea categorie rară de artiști pentru care teatrul nu a fost o profesie, ci o formă de existență. Fragilă doar în aparență, cu o prezență scenică magnetică, și-a cucerit spectatorii printr-un joc interiorizat, subtil și profund, în care fiecare privire, fiecare tăcere și fiecare gest păreau să ascundă un mister. Criticii au remarcat încă de la debut că, dincolo de feminitatea ei delicată, se afla o forță artistică ieșită din comun.

Viitoarea actriță a venit pe lume pe 2 august 1939, la București și a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1965, la clasa profesorului A. Pop Marțian, avându-l ca asistent pe Octavian Cotescu, cel care îi va deveni soț. Pe când era încă studentă, a debutat pe scena Teatrului Național din București în piesa „Eminescu”, de Mircea Ștefănescu, interpretând-o pe Veronica Micle, alături de colegul său de generație, Ion Caramitru. Mai târziu avea să spună că acel rol venise prea devreme, pentru că atunci înțelesese prea puțin din personalitatea poetei.

Relația cu opera lui Mihai Eminescu avea să o însoțească însă întreaga viață. Deși recita adesea versurile lui, mărturisea că se apropia de ele cu teamă și cu o profundă smerenie artistică. Despre „De ce nu-mi vii”, pe care o rostise la examenul de admitere în Institutul de Teatru, spunea într-un interviu acordat Floricăi Ichim în 1989: „Nu am senzația că spun mereu aceeași poezie. Este un lucru pe care trebuie să-l cuceresc de fiecare dată…”

Printre rolurile interpretate de Valeria Seciu la Teatrul Național s-au aflat Corina din „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, Mira din „Camera de alături” de Paul Everac, Honey din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee, dar și personaje shakespeariene precum Cordelia din „Regele Lear” și Lady Anne din „Richard al III-lea”. Au urmat colaborările cu Teatrul „Bulandra”, apoi cu Teatrul Mic, scena pe care avea să creeze unele dintre cele mai importante personaje ale sale.

Fiecare apariție a Valeriei Seciu era un eveniment, deoarece pentru ea niciun spectacol nu era unul de rutină: „Vin alți oameni; pentru ei este o premieră. Nu poți ignora ochiul lor.” Era, poate, cea mai simplă explicație pentru felul în care și-a înțeles întreaga carieră: fiecare întâlnire cu publicul trebuia trăită ca și cum ar fi fost prima. Una dintre colaborările decisive ale carierei sale a fost cea cu Cătălina Buzoianu. Vorbind despre un proiect pe care îl pregătea împreună cu regizoarea, a explicat că versul pornea de la ea, trecea prin sensibilitatea Cătălinei Buzoianu și se întorcea apoi la interpret.

Dincolo de rolurile care au făcut-o celebră, Valeria Seciu a rămas în memoria celor care au cunoscut-o prin felul aproape sacru în care privea cuvântul. Pentru distinsa actriță, teatrul și poezia nu reprezentau două lumi diferite, ci două forme ale aceleiași căutări, nu recita niciodată versuri doar pentru efectul lor sonor și nu credea că poezia poate fi transformată într-un simplu exercițiu de virtuozitate actoricească.

Vorbea cu aceeași pasiune și despre carte, pe care o numea „o armă” împotriva prostiei, mediocrității și imposturii. Credea că actorii sunt oglinzi în care societatea se privește pe sine și că fără lectură arta lor își pierde sensul. Niciodată, spunea ea, nu este suficient să citești. Cu atât mai puțin atunci când încerci să joci teatru sau să rostești versurile lui Eminescu.

Deși teatrul a rămas marea sa iubire, Valeria Seciu și-a pus amprenta și asupra cinematografiei românești. În cele peste douăzeci de filme în care a fost distribuită, aparițiile ei au confirmat aceeași capacitate rară de a transmite emoția prin cele mai fine nuanțe.

A debutat pe marele ecran în „Casa neterminată”, în regia lui Andrei Blaier, iar ulterior a colaborat cu unii dintre cei mai importanți cineaști români. Publicul a regăsit-o în filme precum „Bună seara, Irina!”, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Clipa”, „Vânătoarea de vulpi”, „Dragostea și revoluția”, „Înainte de tăcere”, fiecare rol adăugând o nouă dimensiune unei cariere construite fără compromisuri.

Printre creațiile sale cele mai apreciate s-a numărat Savista, nebuna satului, din „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii”, ecranizarea realizată de Mircea Mureșan după romanul lui Liviu Rebreanu. Criticul D. I. Suchianu observa însă că una dintre cele mai rafinate apariții ale sale a fost Irina din filmul „Bună seara, Irina!”, regizat de Tudor Mărăscu. Într-o cronică publicată în revista Cinema, remarca felul în care Valeria Seciu reușise să redea zbuciumul acelei femei care oscila între dorința de a pune capăt unei căsnicii și imposibilitatea de a renunța la omul iubit.

În interviurile pe care le-a acordat de-a lungul anilor, Valeria Seciu a vorbit foarte puțin despre sine. Nu cultiva imaginea vedetei și nu făcea din viața personală un subiect public. Întrebată cum arăta o zi obișnuită din viața ei, a răspuns cu o sinceritate dezarmantă că uneori citea, alteori gătea, spăla sau se ocupa de treburile casei, asemenea oricărei femei.

Vorbea însă cu emoție despre fiul său, Alexandru Cotescu, devenit la maturitate călugăr la Muntele Athos, pe care îl descria ca pe un tânăr echilibrat și matur, care îi înțelegea profesia fără să fie nevoie de explicații. Simțea când mama sa trecea printr-o perioadă de tensiune artistică, chiar și și atunci când pregătea cina sau făcea clătite în bucătărie. A fost una dintre puținele mărturisiri în care actrița a lăsat să se întrevadă omul din spatele personajelor, pentru că a refuzat să-și transforme viața personală într-un spectacol.

Căsătoria cu marele actor Octavian Cotescu a fost una dintre cele mai frumoase și mai solide povești din lumea teatrului românesc. Cei doi au împărtășit aceeași pasiune pentru scenă și aceeași rigoare profesională, iar dispariția prematură a lui Cotescu, în 1985, a reprezentat una dintre cele mai grele încercări din viața ei. Despre acea durere a vorbit foarte rar, alegând, ca întotdeauna, discreția în locul confesiunii publice.

După Revoluția din decembrie 1989, teatrul românesc a intrat într-o perioadă de profunde transformări, dar Valeria Seciu a rămas fidelă aceleiași concepții despre artă. Nu a fost atrasă de succesul facil și nici de expunerea mediatică, preferând spectacolele în care putea continua căutarea acelui adevăr interior pe care îl considera esențial pentru profesia de actor.

În septembrie 1991, a înființat Teatrul Levant, o companie independentă care a reunit mulți actori valoroși actori ai României într-una dintre primele încercări de renaștere a tradiției interbelice a teatrelor particulare. După anul 2000, aparițiile sale au devenit din ce în ce mai rare. A continuat să joace doar atunci când considera că întâlnea un text care merita întreaga ei implicare.

Remarcabila actriță s-a stins din viață pe 6 septembrie 2022, la vârsta de 83 de ani. Vestea dispariției ei a provocat un val de emoție în lumea teatrului românesc. Actori, regizori, critici și spectatori au vorbit despre pierderea unei artiste excepționale, dar și a unui om de o rară eleganță morală. Omagiile care i-au fost aduse au subliniat nu doar valoarea rolurilor sale, ci și felul în care și-a trăit întreaga carieră: cu modestie, cu demnitate și cu un respect neclintit față de profesie.

Surse:

Revistele „Teatrul”, „Cinema”, „Flacăra”