Mark Twain, pe numele său adevărat Samuel Langhorne Clemens, s-a născut pe 30 noiembrie 1835 în localitatea Florida din statul Missouri și a fost fiul lui John Marshall Clemens și al lui Jane Lampton Clemens, al șaselea dintre cei șapte copii ai familiei. Se pare că a avut o copilărie nefericită, iar dintre frații săi, doar el și încă doi au ajuns la vârsta maturității, Orion Clemens și Pamela.
Când băiatul avea patru ani, familia s-a mutat la Hannibal, un oraș-port situat pe fluviul Mississippi, care a devenit sursa sa de inspirație pentru orașul fictiv St. Petersburg din „Aventurile lui Tom Sawyer” și „Huckleberry Finn”.
În 1847, când viitorul scriitor avea unsprezece ani, tatăl său s-a îmbolnăvit de pneumonie și a murit, iar la scurt timp după aceea, Samuel și-a găsit de lucru ca ucenic la un tipograf, iar întâmplările din acea perioadă îl vor marca pentru totdeauna. În adolescență, a început să scrie articole amuzante și schițe, iar după doi ani a plecat din oraș lucrând pe rând ca ajutor de tipograf în New York, Philadelphia, St. Louis și Cincinnati.
La vârsta de 22 de ani s-a întors în Missouri și, în timp ce călătorea spre New Orleans, l-a cunoscut pe căpitanul vaporului, un anume Bixby, care i-a spus că ar fi bine să devină marinar de vas cu zbaturi, meserie care era una dintre cele mai bine plătite din America. Tânărul a studiat cursul fluviului Mississippi pe o distanță de aproximativ 3.200 de kilometri timp de mai bine de doi ani și a primit brevetul de pilot în 1859.
L-a convins și pe fratele său mai mic, Henry, să se pregătească pentru a deveni marinar, dar acesta a murit pe 21 iunie 1858, când vasul pe care lucra a explodat, iar Samuel s-a învinovățit pentru lui tot restul vieții.
A continuat însă să lucreze pe vapor până la izbucnirea Războiului civil din 1861 și mai târziu a ajuns în Nevada, unde a devenit miner, sperând să se îmbogățească. Strădania sa nu a avut succes și în cele din urmă și-a găsit de lucru la un ziar din Virginia City numit „the Daily Territorial Enterprise”. Acesta a fost momentul când a început să folosească pseudonimul Mark Twain.
În 1867, în timpul unei călătorii spre Europa scriitorul a intrat întâmplător în vorbă cu un pasager numit Charles Langdon, care i-a arătat o fotografie a surorii sale, Olivia, de care Mark Twain s-a îndrăgostit pe loc. După un an, a cunoscut-o pe delicata fată, cei doi s-au logodit în 1869 și s-au căsătorit în februarie 1870, la New York.
Cuplul s-a stabilit la Buffalo, Olivia a adus pe lume un băiat, Langdon, dar micuțul a murit de difterie înainte de a împlini doi ani. Mark și Olivia au avut în anii următori trei fiice: Susy, Clara și Jean Clemens, iar mariajul lor a durat timp de 34 de ani, până la decesul doamnei Twain, în 1904.
Fascinat de știință, scriitorul a dezvoltat o prietenie strânsă și de lungă durată cu savantul Nikola Tesla, cei doi petrecând mult timp împreună în laboratorul inventatorului.
Mark Twain a brevetat și el trei invenții, o „îmbunătățire a curelelor ajustabile și detașabile pentru îmbrăcăminte” (menită să înlocuiască bretelele), un joc trivia de istorie și un adeziv pentru hârtie.
În 1909, Thomas Edison l-a vizitat pe scriitor la reședința sa din Redding, Connecticut, și l-a filmat, câteva secvențe din peliculă fiind folosite în scurtmetrajul “Prinț și cerșetor”, după romanul apărut în 1881, aceasta fiind singura filmare cunoscută a lui Mark Twain.
În 1896, pe când se afla într-un turneu pentru a-și promova cărțile în Anglia, Maek Twain a aflat că fiica sa favorită, Susy, a murit de meningită. Decesul soției, care a urmat în 1904, precum și moartea lui Jean, mezina sa, pe 24 decembrie 1909, i-au provocat o depresie profundă.
Jurnalistul Ralph Blumenfeld, redactorul șef al ziarului Daily Express, a povestit despre întâlnirile sale cu marele umorist:
“Eram un tânăr și sfios reporter când am fost trimis, într-o zi, să iau un interviu lui Samuel M. Clemens, adică lui Mark Twain, în casa sa de la Hartford, Connecticut. Trăsei de clopotul de la ușă și mă întâmpină o servitoare.
— Aș vrea să vorbesc cu d-nul Clemens, îi spusei eu și-i întinsei cartea mea de vizită.
În momentul acela auzii un glas bubuind dinăuntru:
— Dă-I afară. Trebue să fie un agent de librărie. Știu eu. Așa încep ei întotdeauna. Dă-I afară!
Era vocea celui mai mare umorist al lumii, o voce care trăda însă o foarte proastă dispoziție. Apoi, dinapoia servitoarei apăru un bărbat pe jumătate îmbrăcat, fără guler, cu un păr cărunt și ciufulit şi o mustaţă mare, cenuşie. Mr. Clemens mă privi furios, dar în câteva secunde se înmuie:
— Nu semeni a agent de librărie, zise el. Eşti altceva… Reporter? Ei drăcie… New-York Herald? Ei, drăcie… Câţi ani ai? Ei, drăcie… Şi te-au trimis tocmai până aici ca să mă intervievezi? Ei drăcie… Poftim înăuntru!
Astfel a avut loc prima mea întrevedere cu acest om adorabil. Era o mare diferenţă de vârstă între noi — treizeci de ani ne despărţeau, dar ne simţeam înfrăţiţi. Ambii ne începusem cariera pe lângă nişte mici publicaţii provinciale, el în Missouri, iar eu în Wisconsin. Amândoi începusem ca ucenici de tipografie, ceea ce înseamnă că am avut o lungă şi amară perioadă în cursul căreia fusesem nevoiţi să măturăm, să învăţăm a culege şi a împărţi literile, să spălăm formele cu rău mirositoarea leşie, să cărăm apă de la cazan şi să aducem într-o cană mare, de cositor, bere, şefului de atelier. Şeful de atelier al unui ziar de provincie avea aceleaşi caracteristici oriunde s-ar fi aflat, şi numai cu simpatie nu-l priveau ucenicii.
— Cred, îmi spunea Mark Twain, pe când ne depănam amintirile, că voi ajunge odată și odată în cer, şi atunci ceea ce o să văd mai întâi o să fie acel şef de atelier, stând pe un nour de argint, cu o liră de aur pe genunchi. În clipa aceea n-am să ezit. Mă voi repezi drept la el, îi voi smulge barba aceea de sfânt şi-l voi denunţa, în gura mare, ca pe-un escroc şi o brută ce-a fost şi-l voi lovi din răsputeri, până când se va ridica şi va fugi la locul unde se cuvine să stea un şef de tipografie — în iad.
În Tom Sawyer şi Huckleberry Finn e zugrăvită tinereţea lui Mark Twain. Cea din urmă a fost opera lui preferată şi întreaga lume recunoaşte că este cea mai frumoasă carte pe care a scris-o. Când l-am întâlnit ceva mai târziu, la Londra, suferise mari pierderi prin falimentul firmei Charles L. Webster & Co., o editură în care el îşi investise toate economiile. Casa aceasta realizase considerabile câştiguri cu„Viaţa Generalului Grant” şi cu „Papa Leo al XIII-lea”, dar se prăbuşise. Astfel, bietul Mark Twain trebui s-o ia de la capăt, nu numai spre a-şi reface fondurile, dar şi spre a-şi plăti datoriile.
Avea acum peste 60 de ani şi umorul său era preţuit de întreaga lume, dar energia îi slăbea. Plecă însă în străinătate şi se refăcu. Petrecu o vreme la Berlin, Viena şi Florenţa. La Viena, el leagă o strânsă prietenie cu profesorul Virchow, pentru care avea multă consideraţie, şi prin el luă reprezentanţa unei ciocolate laxative anume „Plasmon”. Mark Twain îşi investi banii în „Plasmon” şi veni la Londra, unde reuşi să obţină sprijinul câtorva influente case de bancă. La început, îşi instală negustoria într-o prăvălioară goală, lipsită de orice mobilă şi situată în Oxford Street, lângă Marble Arch. Aci am petrecut multe dimineţi încântătoare, stând pe câte o ladă de „Plasmon” alături de Mark Twain, care ne desfăta cu acele stranii şi delicioase anecdote ale sale, de un umor sec, care ne făceau să oscilăm între râs şi plâns. Negoţul său trecând apoi în mâini mai dibace şi fiind mutat în cartierul comercial, luă mare avânt. Dar Mark Twain părăsindu-l, nu mai intră niciodată în această prăvălie și ura chiar cartierul. Mai petrecu o bună bucată de vreme la Londra înainte de-a se întoarce definitiv în iubitul său Connecticut.
În sala sa de biliard din casa pe care și-o cumpărase în Tedworth Square Chelsea, puteai petrece ore plăcute dacă nu te sinchiseai de înjurăturile pe care ţi le trăgea pentru că jucai indiferent, ascultându-l povestind episoade inedite din viaţa micului Huckleberry Finn.
Ultima dată când l-am mai văzut pe bătrânul Mark a fost la Savage Club, şi am început imediat să evocăm zilele micilor ucenici de tipografie. Apucându-mă strâns de pulpana hainei, Mark Twain m-a întrebat solemn:
— Ți-am spus vreodată ce-am să fac când voi ajunge în cer? Era un câine de șef de atelier la Hannibal Journal care se numea Sam Butler. Primul pe care-l voi vedea acolo va fi acel șef, stând pe un nour de argint, cu o liră de aur pe genunchi. Ei bine, fii sigur că n-am să ezit. Drept la el mă voi repezi și-i voi smulge barba de sfânt, denunțându-l ca pe un escroc și o brută ce e, apoi am….
— Destul, destul…., îl oprii eu, mi-ai mai spus toate astea, cuvânt de cuvânt, la Hartford, acum cincisprezece ani.
— Știu, replică el. Și mi le-am repetat de atunci într-una să nu uit ce voi avea de făcut atunci când voi ajunge in cer.
Mark Twain a murit din cauza unei angine pectorale pe 21 aprilie 1910 în Redding, Connecticut, la vârsta de 74 de ani, fiind înmormântat lângă soția și fiicele sale în cimitirul Woodlawn din Elmira, statul New York. Cărțile sale vor însoți însă veșnic copilăria și adolescența a zeci de generații de copii.
O sursă interesantă de informații despre scriitor este site-ul Muzeului Mark Twain.
Întâmplări cu Mark Twain
Un milionar a invitat o dată la un dineu oficial pe cei care formau aşa-zisa „cremă a societăţii”. L-a poftit şi pe marele umorist Mark Twain, în speranţa că va distra pe distinşii oaspeţi. Dar Mark Twain nu s-a grăbit s-o facă. Milionarul era dezamăgit.
— Pare-mi-se, mister Twain — i-a spus el scriitorului — că astăzi nici cel mai mare gogoman din lume n-ar fi în stare să vă facă să zâmbiţi.
— Încercaţi totuşi, i-a răspuns politicos Mark Twain.
* * *
O dată Mark Twain povestea o întâmplare amuzantă. Toţi cei de faţă râdeau cu hohote. Se afla acolo şi un bancher, cu mâinile în buzunare. După ce ascultă cu indiferență povestirea scriitorului, declară cu un uşor dispreț:
— Domnilor, nu este nimic neobișnuit în faptul că un umorist se pricepe să distreze publicul.
— Aveți perfectă dreptate, răspunse Twain. Desigur că în aceasta nu este nimic neobișnuit. Există însă unele lucruri cu adevărat neobișnuite…
— De exemplu? – întrebă bancherul.
— De exemplu, ca un bancher să-și bage mâna în propriul său buzunar.
* * *
Ajungând într-un mic orășel din Anglia, Mark Twain s-a dus la hotel. Acolo, scriitorul a fost rugat să-și scrie numele în registru. Twain a deschis registrul și a constatat că înaintea lui sosise în hotel un oaspete de seamă care scrisese: “Ducele de Butford cu lacheul său”.
Mark Twain a notat: „Mark Twain cu valiza sa”.
* * *
Mark Twain a intrat odată într-o librărie şi a cerut o carte oarecare. După ce a fost servit, a întrebat de preţ.
— Patru dolari, răspunde vânzătorul.
— Dar am drept la un rabat oarecare ca ziarist, nu-i aşa?
— Desigur.
— Bine, dar eu sunt şi scriitor şi am scris câteva cărţi. Nu capăt şi în calitatea aceasta vreun rabat?
Vânzătorul dă din cap. Desigur.
— De altfel sunt şi acţionar al întreprinderii dumneavoastră. În calitatea aceasta am un rabat de zece la sută, conform statutului.
— Desigur, domnule.
— Permiteţi-mi să mă prezint, mă numesc Mark Twain. V-aş ruga să aveţi în vedere lucrul acesta când veţi face nota de plată.
— Desigur, domnule Mark Twain.
— În cazul acesta cât vă mai datorez?
— Nimic, răspunse vânzătorul. Vă suntem noi mai degrabă datori un dolar. Treceţi vă rog pe la cassă sa vă luaţi banii!
* * *
Într-o dimineaţă, Mark Twain primi o scrisoare din partea unui administrator care susţinea că seamănă grozav cu maestrul şi care pusese în plic şi o fotografie, ca să-şi dovedească susţinerea. El îl ruga pe Twain să-i confirme în scris asemănarea. Twain îi răspunse:
„Stimate domn! Este într-adevăr uluitor. Fotografia îmi seamănă mai mult decât îmi semăn eu însumi. De aceea am pus-o în ramă şi am atârnat-o în camera de baie în loc de oglindă. Dimineața, când mă rad, mă uit în ea”.
* * *
Twain, care fuma ca un coș de fabrică, râdea de doctorii care îi preziceau o moarte timpurie. Medicul lui curant îi spunea: “Asta nu mai este o plăcere, asta-i un viciu”.
— Da, dar un viciu ordonat. Nu fumez niciodată în timp ce mestec mâncarea!
* * *
Într-o zi, Twain vizită o şcoală din Misuri. Profesorul le vorbi elevilor despre răbdare şi-i sfătui ca, la rândul lor, să fie răbdători şi rezistenţi în viaţă. După profesor, luă şi Twain cuvântul şi spuse:
— Dragii mei prieteni. Pe vremea când eram în aceeaşi vârstă cu voi, am avut ocazia să văd un om a cărui sârguinţă, dacă n-a fost răsplătită aici pe pământ de oameni, va fi fost cu siguranţă răsplătită în cer. Pe vremea aceea se construia şoseaua care duce la Holyday. Munca era grea, căci lucrătorii trebuiau să arunce în aer stâncile de granit.
Într-o dimineaţă, eu şi cu prietenul meu, Briggs, am avut ocazia să vedem un om extrem de sârguincios. Acesta, după ce a făcut cu sfredelul o gaură în stâncă, a umplut-o cu pulbere şi a început s-o înfunde cu un fier. Şi a înfundat-o cu atâta sârguinţă încât pulberea a luat foc şi l-a aruncat în aer odată cu stânca. Briggs şi cu mine ne-am uitat după el vreun sfert de oră, până ce a căzut din nou jos. Şi ce credeţi că a făcut? S-a apucat imediat de lucru.
Patronul i-a scăzut însă la plată o sumă oarecare, pentru timpul pe care l-a petrecut în aer, când cu explozia.
Să sperăm însă că bunul Dumnezeu care, pe câte ştiu, se ocupă de oamenii buni, îi va răsplăti sârguinţa.
* * *
Mark Twain avu odată, în societate fiind, un duel verbal cu un editor care, nemaiputând ţine piept spiritualelor, dar şi înţepătoarelor replici ale scriitorului, exclamă supărat:
— Nimeni n-ar trebui să stea de vorbă cu idioţii.
Ultimul cuvînt îl avu însă Mark Twain:
— După cum ai văzut, sunt de părere contrară!
* * *
În tinerețea sa — pe când purta încă numele de Samuel Langhorne Clemens — Mark Twain umbla să se angajeze ca elev marinar. Căpitanul vasului căruia i se adresase se uită cu neîncredere la acest băiețaș pirpiriu, și mormăi:
— Cunoaștem noi! Cine nu-i bun de nicio treabă acasă, pe acela-l trimit părinţii la marină.
Mark Twain se uită la căpitan ţintă şi răspunse cât mai serios cu putinţă:
— Nu, domnule căpitan, s-au schimbat lucrurile de când aţi fost dumneavoastră tânăr…
* * *
Autobiografia lui Mark Twain a apărut la 14 ani de la moartea marelui umorist, pentru că el însuși și-a dorit această întârziere: „Am motive bune să scriu din mormânt, a spus scriitorul, mă simt mai liber în judecata mea. Numai aşa omul poate fi aproape sincer. Să fie absolut sincer nu-i este posibil nici în mormânt şi nici în afară de mormânt”.
