Medicul Theodor Burghele și Louis Barral, fondatorii Spitalului Panduri

 

În 1939, guvernul român a autorizat ramura germană a Congregaţiei surorilor de caritate “Saint-Vincent de Paul” să achiziţioneze un imobil aflat în construcţie pe Șoseaua Panduri din București, pentru a deschide aici o casă de sănătate. Printr-un act de vânzare-cumpărare din 1937, Magdalena Gussi, Fernanda Apostoleanu şi Anton Cincu au vândut Arhiepiscopiei romano-catolice o parte a terenului pe care îl aveau în proprietate, iar în 1942 a început construcția așezământului sub supravegherea congregaţiei de călugăriţe (maici cunoscute și pentru că au purtat, până în anul 1964, acoperământul de cap numit “cornette”).

Monseniorul Nikolaus Pieger a fost împuternicit cu supravegherea lucrărilor pentru edificarea spitalului şi tot el a ținut legătura cu Arhiepiscopia Romano-Catolică. Prelatul studiase teologia catolică la Universitatea Julius Maximilians din Würzburg, în 1925 primise hirotonirea, fusese capelan la Biserica St. Heinrich din Fürth, iar din 1932 era pastor la București.
După 23 august 1944, imobilul nou construit a fost transferat, pentru o perioadă de nouă ani, Congregaţiei surorilor oblate asompţioniste, grup ce se remarcase prin opere de apostolat în privinţa bolnavilor, iar casa de sănătate a primit numele Spitalul “Sf. Iosif”. Administrator general a fost numit părintele Louis Barral, care se afla în România încă din 1925, în cadrul unei misiuni culturale, și a fost un important traducător al poeziilor lui Mihai Eminescu în limba franceză, iar pe 2 februarie 1946 medicul Theodor Burghele i s-a asociat părintelui Barral pentru conducerea spitalului din Șoseaua Panduri.

Doctorul, care era născut pe 12 februarie 1905 la Iași, studiase medicina în orașul natal, a urmat o specializare în urologie la Universitatea din Viena, a lucrat o vreme la Colțea, sub coordonarea profesorului N. Hortolomei, și a obţinut, datorită competențelor sale, imobilul din Panduri pentru a fonda o nouă clinică.

Imediat ce a primit aprobarea conducerii sanatoriului “Saint-Vincent de Paul” și acordul ambasadei Franţei pentru instituția pe care urma să o conducă, medicul s-a zbătut pentru a obţine fonduri de la Ministerul de Finanţe pentru terminarea construcţiei, în acest demers fiind sprijinit chiar de ministrul Alexandru Alexandrini, care îi era văr. Alexandrini era doctor în drept, membru în comitetul executiv al PNL-aripa Tătărescu, dar în 1957 a fost arestat din motive politice și deținut pentru o vreme la închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Părintele Louis Barrat a fost urmărit de Securitate pe tot parcursul anului 1949 și, în ciuda inexistenței unor dovezi despre vreo activitate ilegală în România, pe 28 ianuarie 1950 a fost expulzat din țară, fără nicio explicație din partea autorităților comunste. Theodor Burghele, directorul Spitalului “Panduri”, a intrat și el în vizorul Securităţii, pentru că îl vizita ocazional pe fratele său stabilit în Franţa și coresponda frecvent cu acesta. În plus, i s-a reproșat că sprijină mişcarea surorilor asompţioniste din cadrul spitalului, că le-a menţinut în serviciu, că susține “elemente duşmănoase” din personalul administrativ şi al corpului didactic din Institutul Medico-Farmaceutic și că are legături cu un membru al Ambasadei Turciei.
Primele “materiale informative” despre profesorul Burghele au provenit din mai multe surse, una dintre ele fiind agentul “Sterian”. Dosarul politic a fost completat cu elemente din corespondenţa medicului care era interceptată de Securitate, dar un rol decisiv l-a avut scrisoarea unui vigilent portar al spitalului pe nume Constantin Nicolae, care i-a scris în 1957 secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej, o misivă plină de delațiuni abjecte.

Portarul l-a acuzat pe eminentul medic că “nu privește cu ochi buni regimul nostru democrat” și că folosește spitalul pe care îl conduce ca mijloc de întreţinere a familiilor de foşti burghezo-moşieri. De fapt, doctorul păstrase ca angajate câteva călugăriţe catolice care aveau studii de specialitate și experiență ca asistente medicale. Portarul reclama că acestea deţin posturi de surori-şefe și oferea și exemple –  Alexandrina, Agnes, Soveva, Ecaterina, Georgina, Polona – toate erau asistente-şefe la Chirurgie, Ana Bursuc, care era soră-şefă la Autopsie, Liba, care deținea postul de magazioneră, Tesea, funcţionară la magazie, și Schuaidea, care conducea secția de pediatrie, în timp ce Ion Mareş, un fost călugăr catolic, era electrician al spitalului.

Din fericire, profesorul Burghele nu a avut de suferit din pricina delațiunilor dușmanilor săi. Timp de trei ani, între 1972 și 1975, a fost ministru al Sănătății în Guvernul Maurer, apoi a devenit membru al Academiei Române și președinte al acesteia.

În 1967, medicul făcea, într-un articol numit “Umanitatea spitalului”, câteva observații valabile și astăzi: “Este tot mai greu să ne amintim că bolnavul nu este un caz clinic, ci, înainte de toate, o fiinţă umană, o persoană care are caracterele sale proprii, gusturile sale particulare, speranţele şi neliniştea ei. Se uită prea repede că vindecarea fizică depinde în mare parte de echilibrul mintal.

Fiinţa umană trebuie să fie deci în centrul preocupărilor noastre. Care sunt reacţiile sale faţă de maladie şi faţă de spitalizare, prin ce mijloace spitalul îi poate produce încredere, îi poate risipi preocupările şi îi poate aduce liniştea de care are nevoie? Cum trebuie satisfăcute dorinţele lui, veghindu-se, în acelaşi timp, la buna funcţionalitate a spitalului?

Bolnavul nu aşteaptă din partea administraţiei spitalului exclusiv un pat şi serviciul meselor; el nu aşteaptă de la medicul ce-l îngrijeşte numai exploraţii funcţionale, instrumentale sau îngrijiri obişnuite; şi nici de la personalul ajutător numai aplicarea strictă a prescripţiilor medicale. Bolnavul aşteaptă, cu drept cuvânt, mai mult din partea spitalului.

În cadrul efortului de a crea condiţii cât mai bune bolnavilor internaţi în diferite unităţi sanitare, problema păstrării unui contact permanent al suferindului internat cu familia lui, cu prietenii lui este de foarte mare însemnătate. De altfel, însăşi practica medicală modernă are în vedere nu numai contactul cu bolnavul, ci şi cu familia. (…)

Trebuie să recunoaştem de la început că internarea unui bolnav îi poate produce acestuia uneori un traumatism psihic. Intrat pe poarta spitalului, el se simte nu rareori intimidat, păşeşte sfios, cu dese întreruperi în mers, aşteaptă, ascultă, pune întrebări pentru a se familiariza cu obiceiurile locale, se adresează oricărei persoane îmbrăcate în alb care, de cele mai multe ori, este foarte grăbită şi nu-i răspunde. Uneori chiar este bruscat, iar funcţionara de la ghişeul pe care stă scris vizibil „Informaţii” se izolează îndărătul geamului.

Este obligatoriu de a înlesni familiei, prietenilor, colegilor de muncă accesul în spital. Aici se impun însă anumite condiţii — una dintre primele fiind aceea de a nu transforma camera bolnavului într-o sală de şedinţă, în care se vor auzi numai comentarii, discuţii asupra indicaţiilor terapeutice, acuzaţii sau văicăreli, sfaturi (de altfel bine intenţionate), recomandări de regimuri speciale şi altele. La marea majoritate a spitalelor noastre suntem martorii unor aspecte cu totul neplăcute. Odată sunată ora de primire, vizitatori, încărcaţi care mai de care cu pachete, haine, flori, chiar cu perne ori cu mâncare, cu copii în braţe, intră în grupuri mari, tulburând liniştea tuturor. Îi întâlneşti în saloane, câteodată veniţi în grupuri întregi la acelaşi bolnav, fără halate, aşezându-se pe paturi, pe calorifere. Nu se poate admite ca acest noian de vizitatori să facă ordine în paturi, pe măsuţele de noapte, controlând foile de observaţie şi, ceea ce este mai rău, interesându-se de ceilalţi bolnavi, comentând tratamentul şi dând idei ori soluţii noi de rezolvare.

O vizită la un bolnav nu înseamnă a sta pe lângă el două ceasuri, a-l obosi prin discuţii şi a fuma în camera sa (scrumul şi resturile de ţigări luând drumul chiuvetelor, al pardoselei ori, cel mai adesea, al vaselor cu flori). De aceea, o soluţie pe care la spitalul Panduri o aplicăm cu bune rezultate şi pentru care pledăm este aceea a admiterii zilnice a vizitelor, de exemplu între 15— 16,30, pentru una sau cel mult două persoane, care vor intra ordonat, în halate, respectând dispoziţiile”.

Theodor Burghele a încetat din viață pe 3 iunie 1977 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.