Mihail, primul țar al Casei Romanov

S-a născut pe 22 iulie 1596 la Moscova și a fost fiul lui Feodor Nikitici Romanov, cunoscut mai ales după ce a devenit patriarh al Moscovei sub numele Filaret, și al Xeniei, care s-a călugărit sub numele Martha. Bunicul lui, Nikita, a fost fratele primei țarine a Rusiei, Anastasia, și consilier al lui Ivan cel Groaznic.

La doar 4 ani, în anul 1600, băiatul și mama sa au fost exilați la Beloozero, apoi la Kostroma, de către țarul Godunov, care l-a acuzat pe tatăl lui de trădare, probabil pentru că acesta se căsătorise împotriva dorinței suveranului. Pe 21 februarie 1613, înainte de a împlini 17 ani, Mihail a fost ales în unanimitate țar al Rusiei de către Adunarea națională, dar delegații acesteia nu l-au găsit pe tânăr și pe mama sa unde știau că ar trebui să se afle, adică la Mănăstirea Ipatiev de lângă Kostroma, decât pe 24 martie. Inițial, Xenia s-a împotrivit deciziei, deoarece credea că fiul ei este prea tânăr pentru o misiune așa de dificilă într-o perioadă atât de tulbure.

La acel moment, Moscova era într-o situație complicată din punctul de vedere al securității și al condițiilor de trai, iar țarul adolescent a trebuit să aștepte câteva săptămâni la mănăstirea Troița, aflată la 121 de kilometri de capitală, înainte de a ajunge în siguranță în oraș. Noul țar a fost încoronat pe 22 iulie 1613, chiar în ziua în care a împlinit 17 ani. Prima sa decizie a fost să-l cheme din exil pe tatăl său, patriarhul Filaret, care a preluat guvernarea până la moartea lui, în octombrie 1633,

Domnia lui Mihail a însemnat cea mai importantă expansiune teritorială din istoria Rusiei, cucerirea Siberiei fiind principala realizare, iar aceasta a fost făcută în mare parte de cazaci, fiind finanțată de familia de negustori Stroganov.

Țarul a avut mari probleme de sănătate, în special provocate o infirmitate a membrelor inferioare din cauza unui accident la călărie, ceea ce a dus la incapacitatea de a se mai deplasa spre sfârșitul vieții sale.

Mihail, care era blând și pios, a fost căsătorit de două ori. Primul mariaj a fost cu prințesa Maria Vladimirovna Dolgorukova și a avut loc în 1624, dar țarina s-a îmbolnăvit și a murit la începutul anului 1625, la doar patru luni după mariaj. În 1626, s-a recăsătorit cu Eudoxia Streshneva, iar cuplul a avut 10 copii, dintre care patru au ajuns la maturitate: viitorul țar Alexis și fetele Irina, Anna și Tatyana. Țarina a trăit izolată la curte, nu i se permitea să aibă contact cu niciun bărbat, dar putea participa la îndatoririle religioase și caritabile și încerca să gestioneze cu pricepere gospodăria imperială.

Motivul situației ei dificile la curte a fost, cel mai probabil, influența puternică a soacrei, Xenia Shestova, care a dominat-o și pe ea, și viața imperială. Cele două împărțeau același confesor, iar Xenia își însoțea nora în timpul tuturor vizitelor la mănăstiri și biserici și tot ea a ales tutori pentru copiii cuplului. Se pare că Eudoxia ar fi fost supusă în permanență unor mari presiuni pentru a aduce pe lume un fiu care să devină moștenitor al tronului, motiv pentru care a fost foarte stresată până la nașterea țareviciului Aleksei, în 1629.

În 1642, țarina a finanțat reconstrucția Mănăstirii Sfântul Gheorghe din Meșcovsk și a Mănăstirii Ivanovsky, unde făcea frecvent vizite, și ulterior a fondat mai multe instituții caritabile.

Mai târziu, eșecul lui Mihail de a aranja căsătoria fiicei sale, Irina, cu contele Valdemar Christian de Schleswig-Holstein, fiul morganatic al regelui Christian al IV-lea al Danemarcei, l-a afectat profund și i-a înrăutățit starea de sănătate. Țarul s-a îmbolnăvit în aprilie 1645 de scorbut și, probabil, suferea și de depresie. Medicii i-au prescris purgative, dar, în mod evident, acestea nu au avut niciun efect asupra sănătății sale. Pe 12 iulie 1645 suveranul a leșinat în biserică, în timpul unei slujbe, și a murit unsprezece zile mai târziu, pe 23 iulie 1645.

 

În 1913, la 300 de ani de începutul domniei Romanovilor, Rusia imperială a organizat mari sărbători pentru a marca evenimentul. Ziarul bucureștean Dimineața relata astfel momentul:

„Sărbătorirea dinastiei la Castroma, leagănul Romanovilor

Pentru Rusia, această aniversare a fost un eveniment istoric, menit să consolideze dinastia, să înrâurească asupra spiritului popular și să dea, în genere, țarismului un prestigiu care e pe cale să se șteargă cu totul. Din această cauză, serbările au avut un caracter cu desăvârșire strălucit, pe care clasa stăpânitoare îl gustă și acum cu satisfacție, ca și cum ar fi săvârșit o înaltă operă socială, o binefacere pentru poporul rusesc.

Din ecourile jubileului, cel mai viu este acela care răsfrânge fastul care s-a desfășurat la Castroma. De aci a fost luat, acum trei sute de ani, Mihail Romanov, pentru a fi adus la Moscova și proclamat țar al Rusiei. Castroma e leagănul dinastiei Romanov, întemeiată cu țarul Mihail.

Familia Romanovilor, care fusese persecutată sub Boris Gudonov, și-a căutat un refugiu în mănăstirea Ipatiev de lângă Castroma. Poporul moscovit, care avea o deosebită simpatie pentru acești persecutați și mai cu seamă pentru Xenia Romanov, mama lui Mihail, care, călugărindu-se, luase numele de Maria, și-a adus aminte de dânșii și, cu toate că Mihail n-avea decât 16 ani, l-a ales ca suveran.

Acest triumf al Romanovilor, această dragoste a poporului pentru întemeietorul dinastiei domnitoare de astăzi, Curtea țaristă a voit să le serbeze cât mai somptuos în chiar locul unde s-au produs. Și le-a serbat.

Rusia oficială crede că această strălucită amintire dată trecutului va fi o pildă și un învățământ pentru poporul de astăzi. În loc să înfăptuiască o viață nouă, care să smulgă poporul din întunericul și mizeriile în care e cufundat, țarismul se amețește cu credința că prin evocarea mărețiilor trecutului va înăbuși năzuințele legitime ale maselor și se va întoarce de pe calea luminoasă și înflorită pe care vor să apuce. Fără îndoială, beția aceasta nu va dura mult. În curând oligarhia își va da seama că națiunea vrea altceva decât serbări, că vrea libertate și o viață constituțională care să nu fie numai cu numele…”