Mircea Lucescu a început să joace fotbal la vârsta de 9 ani, dar abia în anul 1959 au apărut primele semne ale talentului său neobișnuit. În toamna acelui an, făcea parte din echipa Școlii Generale nr. 103 din cartierul Apărătorii Patriei, care a participat la finala școlilor elementare desfășurată pe stadionul „23 August”.
În jurul vârstei de 14 ani, a cochetat și cu alte sporturi, în special cu atletismul. A renunțat curând, dar scurta „ucenicie” atletică l-a condus la rezultate remarcabile, greu de atins pentru mulți fotbaliști: 11,6 secunde la 100 m, 5,95 m la săritura în lungime și 1,65 m la înălțime.
În 1962, a avut loc prima legitimare ca fotbalist, în cadrul Școlii Sportive nr. 2 din București, sub îndrumarea antrenorului Victor Stăniculescu, de unde a fost transferat la Rapid. Nu a apucat însă să joace în prima reprezentativă a clubului, astfel că, potrivit regulamentului, a putut să treacă la Dinamo. Aici s-a întâlnit cu celebrul Pârcălab, supranumit “Săgeata Carpaților”, unul dintre cei mai buni jucători din Europa pe extrema dreaptă la acel moment. Pentru a-și cuceri un loc în echipă, Lucescu a trebuit să-și propună egalarea lui Pârcălab. A făcut sute de ore de antrenament, învățând să «joace» mingea și să şuteze la fel de bine cu ambele picioare (înainte juca mai mult cu piciorul drept).
Astfel a reuşit să debuteze în echipă alături de Pârcălab, dar pe extrema stângă. Pe acest post a fost chemat în 1967 şi în echipa naţională (după un intermezzo de doi ani, în care a evoluat în divizia B, la Sportul studenţesc). A debutat ca internațional într-un meci cu Elveţia şi a avut «norocul» ca, jucând alături de Pârcălab, toate cele patru goluri ale meciului să pornească din pasele lui.
Student la A.S.E., în 1968 s-a aflat în pragul unei decizii radicale: era hotărât să renunțe la fotbal pentru o carieră profesională, iar o serie de accidentări și excluderea repetată din echipă păreau să-i alimenteze gândul renunțării.
Totul s-a schimbat însă odată cu finala Cupei României, Dinamo – Rapid (3–1). Mircea Lucescu consideră acest meci drept „momentul crucial al carierei mele fotbalistice”. Deși dezamăgit și pregătit să abandoneze, a făcut un meci spectaculos: a intrat în minutul 75, i-a oferit o pasă decisivă lui Dumitrache pentru 1–1 și a înscris apoi două goluri în prelungiri, aducând victoria echipei sale.
Din acel moment, înarmat cu încredere și o perseverență ieșită din comun, a înregistrat succes după succes: pe 15 ianuarie 1969, la Wembley, este căpitanul echipei naționale care a obținut un valoros 1–1 cu campioana mondială, Anglia. Pe 12 octombrie 1969, conducea România către o victorie istorică, 1–0 cu Portugalia, în calificările pentru Cupa Mondială.
Pe 24 iunie 1969, și-a susținut examenul de stat. Era deja căsătorit din 1967, iar soția sa, Elena, era redactor la Radiodifuziune. Fiul lor, Răzvan, s-a născut pe 17 februarie 1969.
A fost ani în șir căpitanul echipei naționale, adunând 70 de selecționări în reprezentativa României. Au urmat câțiva ani la Corvinul Hunedoara, ca jucător și antrenor, echipă pe care a promovat-o în divizia A. În toamna anului 1981, după ratarea calificării echipei României la turneul final al C.M. din Spania ’82, i s-a încredințat conducerea tehnică a Naționalei, la numai 36 de ani.
“Lupta! Nu cunosc alt cuvânt mai frumos. Poate și pentru că viața a însemnat, pentru mine, o permanentă luptă. Nimeni nu mi-a dat nimic. Și nici măcar nu m-a ajutat. Am reușit cu propriile mele forțe, cu propriile mele ambiții. Nimic nu-i mai frumos pe lume ca lupta. Este deplina satisfacție, este ceea ce încercăm noi să obținem de-a lungul întregii vieți: fericirea.
Când totul ți se oferă, când dorințele îți sunt ușor îndeplinite, bucuriile sunt minime. Când reușești luptând, ești fericit. Sunt oameni cărora viața le-a pus totul la dispoziție, cărora totul le izbutește fără prea mult efort. Ei nu vor lega niciodată reușita de luptă și, de aceea, satisfacția lor nu va fi vreodată adevărată. Eu am fost întotdeauna un luptător, fie că obiectul luptei mele l-a reprezentat școala, fotbalul, oamenii sau îndoielile mele, întotdeauna am avut ceva împotriva căruia sau pentru care să lupt”, scria în volumul „Cu inima plină de fotbal”, publicat în anul 1981.
Mircea Lucescu s-a stins din viață pe 7 aprilie 2026, la vârsta de 80 de ani.
