Mary Willcocks Baker s-a născut pe 11 noiembrie 1792 la Devonshire, în Anglia, și a devenit cunoscută pentru că, timp de câteva luni, a pretins că este o prințesă dintr-un regat insular necunoscut.
Pe 3 aprilie 1817, un cizmar din Gloucestershire a întâlnit-o pe tânăra aparent dezorientată, care purta haine exotice și vorbea o limbă de neînțeles. Soția acestuia a dus-o pe străină la biroul de supraveghere a săracilor, iar funcționarii au predat-o judecătorului local, Samuel Worrall. Nici Worrall și nici soția lui, care era de origine americană, nu au putut să înțeleagă limba pe care o vorbea fata.
I-au spus Caraboo, pentru că așa părea că își spune ea însăși când încercau să afle cum o cheamă și, după mai multe testări, au observat că pare interesată de desenele chinezești pe care i le-au arătat. Au trimis-o apoi la un han local, unde a identificat desenul unui ananas căruia i-a asociat cuvântul „nanas”.
Pentru că nu reușea să găsească nicio formă de a se înțelege cu tânăra, judecătorul Samuel Worrall a declarat că este probabil o cerșetoare și trebuie arestată pentru vagabondaj. Aflată în închisoare, necunoscuta a întâlnit un marinar portughez care a susținut că înțelege o parte din dialectul ei, astfel că a fost folosit ca translator.
Așa au aflat oficialii că în fața lor se află “Prințesa Caraboo” de pe insula Javasu, din Oceanul Indian, că provine dintr-o bogată și veche familie nobiliară, că fusese capturată de pirați, reușise să sară de pe corabia lor în apă și să ajungă înot, epuizată de oboseală, pe țărmul orașului Gloucestershire.
Fata avea mâini fine, nu bea cafea, ci doar ceai, refuza cam orice fel de mâncare, nu dormea în pat, ci doar pe jos, iar pe ceafă avea niște semne bizare, care ar fi putut să fie la fel de bine cicatrice sau urmele vreunui ritual misterios.
În scurt timp prințesa Caraboo a fost eliberată din închisoare. Judecătorul Worrall a dus-o la el acasă și, timp de zece săptămâni, a fost favorita familiilor de rang înalt din oraș. Gazdele i-au cumpărat haine scumpe, a fost pictată și portretul ei a fost reprodus în ziarele locale care publicau mereu noi și noi povești despre aventurile prințesei Caraboo.
În cele din urmă, însă, adevărul a ieșit la suprafață. Doamna Neale, proprietara unei pensiuni, a recunoscut-o în poza publicată de Jurnalul din Bristol pe fosta ei servitoare, așa că le-a scris protectorilor fetei povestindu-le că Mary Willcocks era fiica unui cizmar din Devon.
Rămasă pe drumuri pentru că fusese concediată de doamna Neale, tânăra și-a inventat un limbaj fictiv din cuvinte imaginare și a creat o poveste exotică. Urmele pe care le avea pe ceafă s-au dovedit a fi cicatricele unei banale terapii cu ventuze, o metodă de tratament la modă în epocă.
Aflând povestea reală a prințesei închipuite, doamnei Worrall i s-a făcut milă de ea și i-a aranjat o călătorie în Philadelphia, iar fata a părăsit Anglia pe 28 iunie 1817. Ajunsă în Statele Unite, și-a jucat pe scenă propriul rol, apărând la Washington Hall în piesa „Prințesa Caraboo”, dar nu a avut prea mare succes.
Ultimul contact al tinerei cu familia Worrall a fost o scrisoare pe care le-a trimis-o din New York în noiembrie 1817, în care își deplângea soarta. Se pare că după o escapadă la New York s-a întors în Philadelphia, unde a locuit până în 1824, când s-a înapoiat definitiv în Anglia.
În septembrie 1828, numele ei apare consemnat în documente ca fiind o văduvă din Bedminster ce se căsătorise cu un anume Richard Baker, cu care ar fi avut o fiică pe nume Mary Ann.
Se mai știe că în 1839 falsa prințesă avea o mică afacere, adică furniza lipitori pentru hirudoterapie spitalului din Bristol. Mary Baker a murit pe 24 decembrie 1864, în urma unei banale căzături, la vârsta de 72 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul Hebron Road din oraș. Fiica ei a continuat afacerea cu lipitori, nu s-a căsătorit niciodată și a trăit singură într-o casă plină de pisici până când a murit într-un incendiu, în februarie 1900.
