Adevărul, 17 aprilie 1935
Azi dimineață la ora 3 a încetat din viață Panait Istrati.
Bolnav de mai mulți ani de piept, Panait Istrati a căzut la pat acum trei săptămâni. Boala l-a reținut de atunci în casă, neputând fi internat la sanatoriu.
Panait Istrati moare la vârsta de 50 de ani. Nestatornic în ideile sale, Panait Istrati trecuse în vremea din urmă în tabăra dreptei. Ceea ce va rămâne, însă, de pe urma lui, nu vor fi aceste capricioase schimbări de principii, ci opera lui literară de o incontestabilă valoare.
Povestitor de larg suflet epic, având darul de-a scoate scene de intens dramatism și profiluri viguros reliefate dintr-o aventuroasă autobiografie, Panait Istrati a izbutit să se situeze din primul moment în planul prim al literaturii contemporane.
Știrea morții lui a produs o adâncă impresie în toate cercurile intelectuale.
Adevărul, 18 aprilie 1935, un articol semnat de Șerban Cioculescu
Sunt unele morți uluitoare, ca trăsnetele care cad din senin. Sau dimpotrivă, diagnosticate din vechime, prin sentinți fără apel, tărăgănate neverosimil de capriciile procedurale ale destinului. Așa moare Panait lstrati, mai demult evacuat de forțe vitale, sublimat până la neființă.
Nimeni ca dânsul nu s-a cheltuit în energie și dragoste de oameni. Și totuși, până în clipele din urmă, s-a păstrat treaz, pe meterezele de suferință ale semenilor săi. Înainte de a fi fost ideolog sau scriitor, Panait Istrati a fost un om în sensul plenar al cuvântului: un om de omenie, purtat pe toate drumurile, sângerat pe toate calvarele. (…)
Trecut prin toate ciclurile infernului modern, Panait Istrati trăise lipsurile foamei, șomajului, revolta împotriva nedreptății sociale a proletarului care încercase toate meșteșugurile: hamal de port, zidar, zugrav, fotograf ambulant.
Panait Istrati era unul din puținii aleși care se reînnoiesc primăvăratec, înmugurind neîncetat, rămurind și înflorind într-un exces de sevă. În ciuda vlăguirii trupești, evidente, care îi dădea un aer imaterial, fantomatic, de apariție străvezie din povești fantastice, în ciuda înfrângerilor și a prăbușirilor ce i-au ritmat viața necruțător, Istrati a fost un exemplar eroic de vitalitate spirituală. (…)
Panait Istrati a murit. Ce înseamnă însă aceasta? Și ce importanță are faptul divers? De mult era prevăzut. Scadența chiar a întârziat peste calculele măsurătorii doftoricești!
Omul se perpetuează, nu în forme cizelate, nu în concepții originale, nu în cărți de sine stătătoare. Omul e viu, în mod placentar legat de opera în care a pus ce a fost mai bun într-însul: excedentul vital, prisosul iubirii de oameni, într-un cuvânt, adânca omenie.
Adevărul, 20 aprilie 1935, un articol semnat de C. L. Vâlceanu
Înmormântarea lui Panait Istrati a fost un fel de manifestație prietenescă, în funingini. Prea potolită pentru o viață a cărui huruit mai domnește în urechi. Prea potolită.
Oricum, însă, Panait Istrati a fost înmormântat. Bineînțeles, după ce a murit întrucâtva. Pentru că Panait Istrati, cu toate că a fost înmormântat ieri – pe seară – n-a murit de tot. Nu. Semenii lui n-au făcut decât să-l pitule în cufărul din care a scos prețuri pentru lume. Nu știm precis câți l-au plâns. Nu i-am numărat. Dar pentru că la înmormântări se obișnuiește batista la nas, probabil l-au plâns toți.
Când s-a terminat și ultimul dichis, Panait Istrati a ieșit din gospodărie și a luat drumul cel mai lung, ocolit. Știi, întotdeauna i-a plăcut să ocolească. Altfel n-ar fi ajuns pe năvile de la Hamburg și nici în Eghipet.
La ora cutare s-a oprit la cimitir. Ca niciodată, Panait Istrati s-a oprit undeva. El personl credea în eternitatea haimanalâcului. Dacă, totuși, a consimțit să facă un popas, asta rămâne între ghicitori. Poate că, între timp, a bănuit c-o să-l înmormânteze și a cerut discret încă o odihnă între casă și păsărici. Cei care au crezut asta n-au fost decât câțiva văpsitori, doi hamali de pe Dunăre și un stol de fetișcane cititoare. Ăilalți, pentru că erau cam oficiali, lăsau să se creadă că Panait Istrati a vrut să mai asculte niște discursuri cursive. Una sau alta, adevărul e că s-a oprit.
Cât a durat răgazul, toate reflecțiile posibile despre deșertăciunea pământenilor au colindat printre însoțitori. Un om care scosese din călimări experiența oaselor lui zdrobite de prigoană cădea atât de neînsemnat în lut. Un spirit bolnav de oscilații se topea, în sfârșit, în gol. În rezumat, o înmormântare fără dimensiuni de eveniment care, pentru motivul ăsta, apăsa ca o povară.
De fapt, tinerețea lui aranjase în alt chip înmormântarea asta. Târziu, toți au plecat – mogâldețe, mogâldețe.
Cineva a șoptit: bună seara…
*** Printre cei care au ținut discursuri evocând personalitatea defunctului s-au aflat Eugen Stănescu, prefectul județului Brăila, Al. O. Teodoreanu, în numete Societății Scriitorilor Români, și Ion Sân-Georgiu, în numele secției românești a Pen-Clubului. Suveranul și regina Maria au contribuit la cheltuielile de înmormântare.
Sursa:
Ziarul Adevărul, aprilie 1935
