Cotidianul Adevărul din 20 aprilie 1935 a publicat testamentul lui Panait Istrati:
București, anul 1933, luna iunie, în 7
Testament
Subsemnatul Gherasim Istrati, zis Panait Istrati, scriitor, bucurându-mă de deplinătatea facultăților mele mintale, declar că las legatară universală a tot ce posed pe soția mea, Margareta, născută Izescu.
Doresc să fiu îngropat lângă mama mea, fără dric și fără niciun fel de ceremonie religioasă.
Mai doresc ca medicii să se convingă de moartea mea în chipul cel mai neîndoios.
Acest act anulează pe toate cele precedente,
Panait Istrati
“E atât de greu să-ți răscolești o viață care a început acum 40 de ani… Și, în același timp, nu-mi stă în fire să vorbesc despre lucrurile sau suferințele inimii mele”, mărturisea ultima soție a scriitorului, Margareta Istrati, în emisiunea „Prietenii mei scriitori”, realizată în anii ‘70 de Ileana Corbea la Radiodifuziunea Română.
„Mi-aduc aminte de peripețiile primului voiaj împreună spre Franța, era un voiaj care trebuia să-i aducă foarte multe bucurii lui, de mine nu mai vorbesc. Dar când am ajuns în Italia, a fost dat jos din tren fiind socotit dușman al fascismului.
În fine, a fost revoltat, a făcut scandal, dar n-a folosit la nimic și a trebuit să se întoarcă la Postumia. Era și bolnav, și plictisit, și fără parale, pentru că plecase fără bani de aici din țară. Însă a avut acolo o bucurie atât de mare încât l-a răsplătit de toate supărările și enervările astea de până acum. Nu știu cum s-a făcut, cum a ajuns în gară, într-o stație străină, într-o țară străină, imediat a fost înconjurat de ziariști, de fotografi și nu peste mult timp au început să sosească scriitorii, scriitorii de la Ljubliana și cei de la Belgrad și i s-a făcut o primire extraordinară. Și această supărare, această enervare care s-a tranformat dup-aia într-o amintire de neuitat pentru el, plin de cărți cu dedicații de la scriitorii sârbi și a purtat mult timp corespondență cu ei, până aproape în ultimul timp.
Mi-aduc aminte că tot în acest prim voiaj de la început s-au întâmplat lucruri mai ieșite din comun, au fost două accidente pe care el, de altfel, le-a scris și le-a publicat într-un ziar din Brăila. O altă întâmplare pe care am trăit-o cu ocazia unui alt voiaj într-o mică stațiune, un mic orășel de lângă Paris. Fiind foarte cald în vara aia, el nu suporta căldura și atuncea ne-am dus la Saint-Prix, ne-a dus un prieten, scriitorul și ziaristul Frédéric Lefèvre, care era redactor-șef la Les Nouvelles littéraires. Și acolo nu a vrut să primească absolut pe nimeni pentru că a vrut să se odihneacă. Totuși, într-o zi, era o duminică, era o chermeză la hanul unde locuiam, era într-un moment de melancolie, îl apucase dorul de țară și tocmai în clipa aia a început să cânte la microfonul care era acolo, am auzit o melodie românească cântată de Holescu, „Înghețată-i Dunărea”.
A fost un moment de stupoare la început și pe urmă nu putea să-și închipuie cine a putut să-i facă lui această bucurie care se potrivea pentru momentul ăla mai mult ca oricând. Și ne-am uitat în toate părțile, la un moment dat am văzut așa o pălărie, un bot de pălărie. Era compozitorul Stan Golestan, un prieten foarte drag al nostru”.
Alexandru Talex, apropiat al scriitorului în ultima perioadă a vieții sale, mărturisea: „L-am cunoscut pe Panait Istrati în anul 1934 la București. Publicasem un articol despre cartea sa, „Biroul de deplasare” și întâmplarea a făcut ca el să-l citească, să-i placă și să mă cheme. Readuc din ceața amintirilor acea noapte de decembrie când împlineam 25 de ani și destinul îmi făcea darul cel mai de preț al vieții, inima lui Panait Istrati. Locuia la etajul cinci al unui bloc de pe Strafa Paleologu. Gâtuit de emoții și timiditate, am urcat scările în loc să iau ascensorul. Nu știu cum m-am pomenit în odaia lui, visam cu ochii deschiși când, deodată, vocea lui caldă, profundă, mă readuse la realitate spunându-mi:
– În sfârșit, de când te așteptam…
Panait Istrati avea dreptate. Eram cunoștințe vechi de pe pagini de cărți, inimi care se căutau reciproc. Pentru tineretul acelor vremuri, Panait Istrati era exemplul luminos al scriitorului care-și pleda mesajul operei cu faptele vieții de fiece zi. Și exemplul ce ni-l da era acela de a fi înainte de toate oameni, sensibili la suferința colectivă, în stare oricând să ne jertfim viața pentru ca în lume să triumfe dreptatea, dragostea, frumosul, libertatea.
Nevoia de a rosti adevărul nu l-a părăsit până în clipa morții. Să lupți pentru o idee, spunea el, să lupți pentru un sentiment, pentru o pasiune sau chiar o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, iată rostul vieții. Cine nu simte nevoia de a lupta nu trăiește, ci lâncezește.
Cu două săptămâni înainte de a muri, câțiva prieteni l-am revăzut. Se bucura că a învins și de data asta boala. Voia cu orice preț să mângâie un mugure al acelei primăveri a anului1935 care bătea la fereastra lui și pe care nu credea s-o mai apuce. Dragostea sa de viață, vitalitatea sa fără pereche ne biruise temerile. Făcea proiecte de noi cărți pe care le avea gata în cap, doar le aștearnă pe hârtie. În acel aprilie 1935, prietenul său, Nikos Kazantzakis, cutreiera prin Japonia într-un kimono înflorat. De-acolo îl îmbrățișa pe Panait prin scrisori în care îl asemuia cu Lazăr cel cu șapte vieți. Mi-amintesc de o scrisoare a lui Kazantzakis sosită la București la 18 aprilie. Avea doar aceste patru cuvinte: Hei, Panaitaki, mă auzi?
Dar Panait Istrati nu se mai afla printre noi. Pornise de două zile spre alt tărâm”.
