Născut la Veneţia pe 25 februarie 1707, Carlo Goldoni a avut o viață plină de peripeţii: a învăţat la iezuiţi şi dominicani, s-a pregătit pentru cariera de medic, s-a oprit la aceea de avocat, dar s-a dedicat teatrului. Scriitorul a fost secretar al rezidentului Veneţiei la Milano şi consul al Genovei la Veneţia, a urmat trupe de teatru ambulant la Cremona, Parma sau Verona și în ultimii treizeci de ani ai vieții a trăit la Paris. Goldoni a lăsat o operă uriaşă, a scris tragedii, tragii-comedii, drame, melodrame, librete de operă, în total peste 200 de lucrări, dar a rămas în istoria teatrului şi a literaturii cu 25 – 30 de comedii. În timpul vieţii, a avut nenumăraţi adversari care i-au contestat talentul şi doar posteritatea i-a adus o consacrare de nezdruncinat.
În „Memoriile” sale citim: „Trebuie să-i respectăm pe marii învăţători care ne-au deschis drumul ştiinţelor şi al artelor; dar fiecare secol are geniul său dominant şi fiecare climat are gustul său national”.
Piesele sale cele mai cunoscute – „Hangiţa”, „Bădăranii”, „Slugă la doi stăpâni”, “Mincinosul“, „Certuri la Chiozzia“, „Familia amatorului de antichităţi“ – aduc pe scenă, într-un limbaj plin de vervă şi culoare, o mare varietate de caractere şi de situaţii tipice ale epocii, gondolieri, pescari sau ţărani, soldați, nobili sau domnișoare de familie bună.
Prima piesă a scriitorului italian reprezentată în România a fost „Văduva vicleană”, jucată în 1836 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, în traducerea lui C. Moroiu. Câţiva ani mai târziu, în 1845, s-a jucat la Iaşi „Slugă la doi stăpâni” sub titlul „Trifan, camerierul la doi stăpâni”.
“Veneţia în care a trăit Goldoni, spunea într-o conferință din 1937 Ion Marin Sadoveanu, este Veneţia petrecerilor şi jocului de cărţi. În secolul al XVIII-lea, Veneţia era un permanent loc de sărbătoare, un oraș preocupat de nimicuri și în care lumea umbla mascată. Nu mai există nobili, gondolieri, curtezani, — există numai un singur personaj: masca.
În această lume vede lumina zilelor Carlo Goldoni. Trăind într-o astfel de societate, desigur că nici el n-a fost decât tot un om superficial ca tot veacul lui, un veşnic călător, niciodată oprindu-se mai serios asupra vreunui lucru.
După ce trece prin numeroase şcoli (de logică, de teologie, drept, matematici, etc.), dar care nici una nu-l atrăgea, Goldoni începe să scrie teatru. Prima lui piesă este un straşnic pamflet contra femeilor. Goldoni aduce însă ceva nou în teatru. El se ridică contra „comediei del’arte”, care era un teatru improvizat după anumite indicaţiuni fixe. Teatrul lui Goldoni cuprinde, din contră, o lume vie, o lume în care nu există om al secolului al XVIII-lea să nu se recunoască, de la nobil până la vânzătorul de păsări, de la castelană până la ultima servitoare.
Goldoni care scria, în cel mult trei zile, o piesă, a construit o operă spumoasă, amuzantă și care, ca tot veacul lui, poartă marca superficialului. În orice caz, piesele lui sunt oglinda cea mai vie a spiritului italian din Veneţia secolului al XVIII-lea”.
Nevoit să părăsească Italia, pentru că intrase într-o dispută amară cu dramaturgul Carlo Gozzi, care l-a lăsat complet dezgustat de gusturile compatrioților săi, s-a mutat în 1761 la Paris, primind o funcție la curtea regală și conducerea Teatrului Italian. Dramaturgul și-a petrecut restul vieții în Franța, scriindu-și majoritatea pieselor și memoriile în limba franceză.
Goldoni s-a bucurat de o popularitate considerabilă la Paris, în 1769, când s-a retras de la Versailles, regele i-a oferit o pensie, dar a pierdut privilegiul după Revoluția Franceză. Carlo Goldoni a încetat din viață pe 6 februarie 1793, la vârsta de 85 de ani, iar a doua zi după moartea sa, Convenția a votat pentru restabilirea pensiei din partea statului francez. Suma respectivă i-a fost oferită văduvei sale, la cererea poetului André Chénier, care le-a spus deputaților: „Este bătrână, are șaptezeci și șase de ani, iar soțul ei nu i-a lăsat nicio moștenire decât numele său ilustru, virtuțile și sărăcia lui”.
