Istoria înființării morii Assan, Vaporul lui Assan, cum i-a rămas numele, a început cu piesa cea mai grea, cazanul de aburi, care cântărea 7.000 de kilograme, a făcut drumul de la Viena la Giurgiu cu vaporul în zece zile, iar de la Giurgiu la București, cu un car special, în… treizeci de zile. Moara a fost instalată în 1853 la intersecţia străzilor Lizeanu şi Mihai Bravu şi a început să funcţioneze de-abia în 1857, când a îngheţat Dâmboviţa, iar brutarii, neîncrezători până atunci în moara cu foc, au fost nevoiţi să vină la Assan. În însemnările sale, Basil Assan, fiul morarului, nota: “Când vaporul a început să miște moara, brutarii veneau, căscau ochii, se minunau de tot ce vedeau, dar nu aduceau nimic la măcinat de teama focului, care sigur că le-ar arde grâul”.
Pe 23 mai 1857, ziarul „Anunțătorul român” publica un mic desen al coşului morii, însoţit de înştiinţarea: “Fabrica de făină cu vapor s-a început şi produce azi cea mai fină calitate de făină şi griş”.
În 1889, la Expoziţia de făinuri ţinută la Rotterdam, moara Assan a obţinut premiul întâi, întrecând produsele altor douăzeci de mori vestite din Europa. Bătrânul Assan a murit în 1909, în Elveția, după o intervenție chirurgicală nereușită, dar a fost înmormântat la București. Presa consemna la acel moment:
“Moartea dlui G. G. Assan
G. G. Assan, preşedintele Camerei de comerţ din Bucureşti şi deputat de Ilfov, a murit ieri dimineaţa în localitatea Pontrezina din Helveţia. Domnia-sa plecase în străinătate cu d-na Assan şi cu d. dr. Petrini Paul, socrul său. Bolnăvindu-se de apendicită, a fost supus unei operaţii chirurgicale în urma căreia a murit. G. G. Assan a fost unul dintre cei mai mari industriaşi şi comercianţi ai Romîniei. Om avut şi cult, a ajuns să se distingă în comerţ şi în politică.
De zece ani era preşedinte al Camerei de comerţ din Bucureşti şi în fiecare an prezenta M. S. Regelui rapoarte pline de interes asupra comerţului şi industriei. A făcut parte din comisiunile care au tratat noile convenţiuni comerciale, contribuind cu experienţa sa la dezlegarea multor chestiuni de tarife. Assan n-a fost numai industriaş, comerciant şi om politic. A fost şi un om de bine, contribuind cu munca şi cu avutul său la înfiinţarea multor opere de binefacere. Moartea lui G. G. Assan dă loc la multe regrete. Exprimăm şi noi adânca părere de rău pentru pierderea prea timpurie a acestui însemnat om al României”.
Unul din cei doi fii ai săi, Basil George Assan, a fost printre primii călători consemnați în arhivele sale de Societatea Geografică Română. După moartea tatălui, tânărul inginer a preluat, împreună cu fratele său, conducerea și dezvoltarea morii pe care acei doi au transformat-o într-o mare fabrică de măcinat cereale si fabricat ulei.
Începind din 1896, când a participat la o croazieră in regiunile polare nordice, şi până pe 16 iunie 1918, când a murit în Elveţia, B. G. Assan a întreprins mai multe călătorii, cea mai importantă având o durată de cinci luni. A fost primul călător român care a făcut ocolul pământului şi, probabil, unul dintre pionierii relaţiilor României cu ţările Pacificului şi Extremului Orient. Inginerul Assan s-a dovedit şi un pasionat observator al naturii, al oamenilor şi obiceiurilor din regiunile pe care le-a colindat şi a fost unul dintre partizanii extinderii relaţiilor comerciale cu ţările Asiei. Visul lui a fost ca vapoare sub pavilion românesc să ancoreze în îndepărtatele porturi ale Pacificului, dar în acea epocă astfel de proiecte erau considerate mai mult decât îndrăzneţe.
Redăm informații extrase din documentele păstrate de arhivele Societății Geografice din România:
“Erling-Jart” ridicase ancora la 15 iulie din Hamburg și luase la bord 50 de călători. Printre ei se numărau astronomi, meteorologi, geologi, oceanografi, ingineri şi profesori. Ţinta neobişnuiţilor călători de pe „Erling-Jart” era Vadsö. Aici urmau să sosească la 9 august, după un ocol făcut în arhipelagul Spitzberg, la staţiunea expediţiei aeronautice a suedezului S. A. Andrée. De asemenea, „Erling-Jart” trebuia să pătrundă până la cel mai apropiat punct al Polului Nord pe care i l-ar fi permis banchizele să-l atingă în acele zile ale anului 1896. Acestei misiuni ştiinţifice poate nu i s-ar fi dat în România mai multă atenţie decât celorlalte opt care au plecat în 1896 în regiunile arctice. Dar pe bordul lui „Erling-Jart” Societatea Geografică Română îşi avea un reprezentant, în persoana ing. B. G. Assan.
Despre călătoria în jurul lumii aflăm:
„12 ianuarie 1898… Toată ziua de 11 ianuarie vaporul navighează în vederea ţării Somalilor, explorată de colegul nostru, dl. Ghica-Comăneşti. Lăsăm în dreapta vaporului capul Guardului, iar după câteva ceasuri zărim în stângă noastră insula Socotra.
17 ianuarie… Traversarea Oceanului Indian a durat 5 zile şi mi-a lăsat o impresie deosebită. Nu ştii ce să admiri, cerul sau apa”, notează Assan în jurnalul său de călătorie.
Noaptea, apa are un luciu neobişnuit. Fenomenul se datoreşte anumitor specii de meduze şi raci microscopici care provoacă strălucirea splendidă şi încântătoare a crestelor valurilor. Pe mari distanţe se întinde un covor de iarbă de mare care se ţine la suprafaţa apei cu ajutorul unor băşici de aer. Alge microscopice colorează apa pe multe mile, în roşu sau în brun-gălbui. Uneori se zăresc delfini şi peşti zburători care se ridică până la 5 metri pe o distanţă ce ajunge adesea la 100 metri. Tot datorită algelor se vede din loc în loc aşa-zisa mare lăptoasă, în care constelaţiile cerului sudic se oglindesc de minune.
După unsprezece zile de navigaţie, vaporul ancorează la Colombo.
În Ceylon, călătorul român cunoaşte o lume nouă pentru el. Chinezii îi spun „insula comorilor”, iar grecii, „insula rubinelor”. Se zice că în această insulă, dominată de vârful lui Adam, a fost paradisul pământean.
Pe malurile frumosului lac din faţa hotelului al cărui ocol în trăsură îi răpeşte o oră, Assan întâlneşte tot felul de arbori curioşi: “baniani — smochinul Indiei, arborele de pâine, mangustanul (din fructele căruia se obţin ulei şi unt vegetal), arborele de cauciuc şi durianul, mare cât un stejar, cu fructe cât dovlecii, palmierul-evantai sau, cum i se mai spune, arborele călătorilor, pentru că în nişte cavităţi aflate la baza frunzelor drumeţul găseşte totdeauna apă de băut”. Despre palmierii Talipot, Assan relatează că acești arbori fac o singură dată flori, la vârsta de 50 de ani, apoi se usucă. La templul budist din Candy i-a fost prezentată o biblie singaleză scrisă pe foi de Talipot.
Din Colombo, Assan se îmbarcă pe „Coromandel”, un vapor al companiei engleze „Peninsular and Oriental”, dar se pare că vasele acestei companii erau puţin confortabile, fapt pentru care călătorul român nu sfătuieşte pe nimeni să călătorească cu vapoare engleze…
În a cincea zi de navigaţie, de pe „Coromandel” se zăresc Sumatra şi insula Pola Pinang, unde nava face o scurtă escală. Despre locuitorii insulelor, Assan ne oferă amănunte interesante. L-a amuzat, în special, faptul că un pescar malaezian, înainte de a-l trece cu barca peste un canal, a implorat stâncile, le-a explicat importanţa „călătoriei” lor şi le-a aruncat ofrande. Populaţia din regiune era împărţită în mai multe triburi, după viaţa pe care o ducea, ne informează Assan. Acestea erau: orang-ubu sau oamenii fluviilor, orang-tambura, adică oamenii mării, și, în fine, orang-utanii, oamenii pădurilor. Aceștia din urmă nu aveau case, petreceau noaptea în pomi, iar singurul avut al fiecărui om era un cuţit. Căsătoria se făcea fără ceremonie. Bărbatul trebuia să cucerească iubirea fetei pe care voia s-o ia de nevastă prin fugă; îi lăsa oarecare distanţă ca avans şi, dacă nu reuşea s-o prindă înainte de a ajunge la punctul convenit, nu o putea lua de nevastă. Deşi legată de bărbatul ei, femeia aparţinea tribului. La familiile nomade, copilul purta numele arborelui sub care văzuse lumina zilei.
Orang-tambura aveau un animal domesticit destul de curios: şarpele. Assan îl denumeşte boa, ceea ce probabil este o greşeală. Oamenii hrăneau acest şarpe cu ouă şi cu orez, ca şi pe copiii lor sau pe câini şi pisici, cu care, de altfel, şarpele trăia în armonie. Acest şarpe era tovarăşul nedespărţit al pescarului, după care se ţinea aşa cum se ţine un câine după vânător. Se încolăcea în fundul bărcii unde stătea nemişcat, însă îndată ce simţea apropierea unei furtuni, îşi ridica capul, cobora din barcă şi se îndrepta spre casă. Pescarii îl urmau în grabă, pentru a nu fi surprinși de furtună.
…Din Singapore, unde a debarcat la 28 ianuarie 1898, vaporul german „Saxon” îl poartă timp de cinci zile spre Hong-Kong, de unde Assan s-a îndreptat spre Canton, pe râul Si Kiang.
La acea epocă Cantonul, „inima Chinei moderne”, cum îi spunea el, avea 1.800.000 locuitori, fapt pentru care era considerat cel mai populat oraş al „imperiului ceresc”, iar ca mărime al patrulea de pe glob.
„Oraşul aproape nu are străzi — scrie Assan în însemnările sale — căci nu poţi numi străzi nişte pasaje în care abia încap 3-4 oameni în rând. Singurul mijloc de locomoţie în acest oraş de întinderea Parisului este piciorul sau palanquinul de trestie. Trăsuri cu cai nu există.
Palanquinul este purtat de trei oameni… Mai întâi eşti cuprins de un fior la auzul strigătelor purtătorilor, care-şi fac astfel loc prin mulţime, strigăte care după o oră se schimbă în văitături ritmate, provenite din osteneala oamenilor, pe al căror corp gol curg şuvoaie de năduşeală.
În dreapta şi în stânga străzilor ţi se desfăşoară, ca într-un caleidoscop, viaţa întreagă a acestui curios popor…
Casele, neavând uşi, ci nişte mari deschizături cu grilaj cât ţine faţada, asişti la toate lucrările lor manuale şi familiare; te crezi transportat pe o altă planetă, îndată constaţi că eşti în prezenţa unui popor grav şi laborios, cu idei diferite de ale noastre, idei pe care europenii şi americanii nu au dreptul de a le trata cu dispreţul pe care adesea îl arată oamenilor de culoare. Ei au fost mai civilizaţi decît noi; au inventat busola, hârtia şi praful de puşcă, de care s-au servit nu ca mijloc de distrugere, ci pentru focuri de artificii, atât de iubite în China”.
Şi mai departe, câteva fragmente dintr-o scrisoare trimisă în ţară:
„… ar merita să călătoreşti 52 de zile, dus şi întors, pe mare, numai ca să cunoşti Cantonul şi viaţa chinezilor.
Privind oraşul de la înălţime, sau chiar de pe coverta vaporului, de unde se pot vedea toate casele ce sunt foarte mici (4-5 m.), observi la distanţe cam egale, presărate, case cu 7-8 etaje. Aceste case, ca un fel de turnuri, dau oraşului un aspect particular. Aceştia sunt Munţii de Pietate, instituţie seculară în China şi reglementată prin legi. Nu ca România, unde împrumutul în bani pentru clasa sărmanilor este lăsată în voia cămătarilor… Am zis că pedepsele sunt riguroase la extrem, mergând până la decapitare. Aşa, în oraşul Canton, se taie la fiecare lună 10-15 capete, într-un anumit loc unde pot asista şi europenii… Mi se adusese un craniu ca să înţeleg mai bine că în acel loc se taie capete. Eu, care căutasem şi la Singapore să cumpăr cranii, îndată am oferit 10 dolari pe cap, însă chinezii au început să râdă ironic. Au plecat cu craniul, probabil că religia îi oprea, căci capetele se conservă. Chiar când un chinez moare în afara ţării lui, este de datoria celorlalţi să-i aducă craniul în China, la familia lui”.
*** Ilustraţiile sunt reproduse din Buletinul Societăţii Geografice Române, după fotografiile realizate de B.G. Assan
