HomeOameni care au intrat în istorieCreatori de modăMoștenirea lui Sergiu Malagamba. O glumă de redacție, sursa necazurilor malagambiștilor în anii ‘40

Moștenirea lui Sergiu Malagamba. O glumă de redacție, sursa necazurilor malagambiștilor în anii ‘40

Malagamba
DS TW

Recunoscut pentru prezența scenică magnetică și pentru spectacolele atipice, Sergiu Malagamba a fost un adevărat dandy al Bucureștiului anilor ’40, un creator de trenduri și un model pentru mulți tineri care îi imitau stilul vestimentar. Numele lui s-a transformat în substantiv comun, malagambism, devenit caracteristic pentru un stil vestimentar extravagant și nonconformist.

Artistul s-a stins din viață pe 15 aprilie 1978, la București, și a fost înmormântat la Cimitirul Străulești II.

Scriitorul și gazetarul Pericle Martinescu a rememorat, în Almanahul Literar din acel an, care a fost sursa necazurilor lui Malagamba în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:

Pe la începutul acestui an 1978 am aflat, din ziar, despre moartea lui Sergiu Malagamba, compozitor și baterist bine cunoscut, unul dintre primii promotori ai jazz-ului în România. Vestea m-a înduioșat profund, mai întâi prin faptul că dispariția unui artist nu mă lasă niciodată indiferent, iar în al doilea rând prin amintirile pe care mi le-a răscolit ca dintr-odată, făcând să mă întorc cu mulți ani în urmă și să-mi redeschid vechi remușcări în legătură cu un episod neplăcut din existența lui Malagamba, episod de al cărui curs și deznodământ m-am simțit, într-o anumită măsură, totdeauna vinovat…

Malagamba

Era în primăvara anului 1942, în plină perioadă de război. Lucram la Direcția Presei, într-un birou al “Redacției albe”, organism paradoxal și hibrid, denumit astfel deoarece, deși făceam acolo muncă de gazetari, noi nu aveam o gazetă proprie, iar variațiunile noastre stilistice erau trimise întregii prese din București, cu invitația pentru fiecare ziar să aleagă și să rețină câte ceva în vederea publicării. Redacția aceasta se afla într-o aripă mai retrasă a instituției, unde beneficiam de privilegiul unei oarecare independențe în privința programului de lucru, strict funcționăresc, ceea ce însemna pentru noi o mare și reală satisfacție.

Erau prezenți zilnic în acel birou câțiva salahori ai condeiului: Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Constantin Lucreția Vâlceanu, Bucur Țincu, Aurel Tita, Mihai Uță (filosoful, în acel moment șeful “redacției”, el 

strângea articolele și le ducea pachet la direcție), toți poeți sau scriitori și, bineînțeles, boemi prin definiție.

Directorul de atunci al Presei, bonomul Petre Ilcuș, ne și numea, cu un zâmbet mustrător pe fața lui de spin, “Colivia cu boemi”, văitându-se adesea că are multe nopți de insomnii din cauza noastră. Într-adevăr, el trebuia să ne ia mereu apărarea în fața forurilor superioare birocratice, care-i reproșau că prea ne tolerează “boemia”, ca o aluzie la slaba eficacitate a activității noastre care, ce-i drept, nu era ea nici așa susținută de convingeri prea ferme. Acești “boemi”, la rândul lor, ca să nu se neurastenizeze de apăsătoarea monotonie a vieții bucureștene din acea epocă de restriște, încercau să “evadeze” din mohorâtul climat cotidian, lansându-se în diferite șuete, farse, glume sau în te miri ce jocuri gratuite, deoarece cu poezia, autentica lor vocație, nu se mai putea duce menaj bun în niște vremuri tulburi ca acelea. Cu alte cuvinte, căutau cu toții motive ca să facă haz de necaz, pentru a le trece timpul cât mai repede și într-un mod cât mai suportabil cu putință.

Într-o dimineață, pe la ora nouă, mă prezentam la serviciu, ca de obicei, animat de cele mai bune gânduri și pregătit să scot din sertar ustensilele de lucru, în așteptarea inevitabilei teme ce urma să ne fie trimisă de la direcție, spre a o lua în dezbatere și a o așterne pe hârtie. În general nu se transmiteau diverse subiecte în legătură cu specula, cu zvonurile subversive, cu traficul de influență, cu actele de sabotaj, cu fraudele, delapidările și alte flageluri la ordinea zilei, pe care eram puși să le combatem de la birou cu penele noastre de “ziariști administrativi”.

Veneam direct de acasă. Eram îmbrăcat într-un costum nou, de culoarea măslinei verzi, cu pantofi maron cu talpă de crep, de asemenea noi, cu ciorapi albi (nu știu de ce-i pusesem tocmai pe aceia, ca să bată la ochi), cu o cravată în nuanțe izbitoare și cu batista imaculată înfiptă în buzunarul de la butonieră. Arătam ca un fante scos de la cutie. De cum am intrat pe ușă, frapat probabil de apariția mea involuntar excentrică, Eugen Jebeleanu a sărit numaidecât de pe scaun și m-a întâmpinat cu o expresie de mirare suprapusă peste una de consternare: “Ce-i cu tine ? Ai devenit și tu malagambist?!…”

Malagamba

Cu imaginația-i spontană de poet în vervă și cu ochiul lui versat în materie de ținută vestimentară, el înregistrase instantaneu înfățișarea mea insolită și, din spirit de amuzament, o asociase cu un fel de modă ce începuse să circule, de câtva timp tot mai frecvent, pe bulevardele bucureștene. Dar cum nu toți cei de față știau despre ce este vorba, la manifestarea nedumeririi lor, prietenul nostru se grăbi să explice în ce consta noua modă, precizând că ea era adoptată în special de o seamă de ambuscați, feciori de bani gata, ce-o afișau cu insolență și de preferință pe Calea Victoriei, artera principală a orașului.

Era o modă supranumită în derâdere “ersatz” și arbora o costumație cam extravagantă, intenționat ostentativă: pantaloni strâmți, cu manșeta mult mai ridicată de la nivelul normal, lăsând să se vadă fluierul piciorului și ciorapii albi în pantofi cu talpă de crep, cămăși cu gulere înalte, haine căzute pe umeri, cravate fistichii… De fapt, filfizonii respectivi își făcuseră apariția ceva mai înainte, încă de pe la începutul toamnei, dar nu aflaseră nici ei că erau… malagambiști.

ergiu Malagamba avea însă un nume prea sonor ca să nu devină celebru. Acest nume intrase în atenția publică abia de curând, după concertul de jazz din sala ,,Aro”, unde Malagamba și orchestra lui obținuse un mare succes în cadrul unui festival artistic, ce se bucurase de o largă publicitate deoarece fusese pus sub egida Crucii Roșii. Fiindcă Malagamba adoptase și el, cu întreaga sa orchestră, moda cu ciorapi albi — în realitate, aceasta era ținuta de estradă a interpreților săi în timpul concertelor — și fiindcă numele lui suna frumos la ureche, s-a născut… malagambismul. Etichetă tocmai bună pentru o modă ce nu-și găsise încă denumirea!

Malagamba

Nouă, la “redacția albă”, ni s-a părut foarte savuros cuvântul “malagambism”, enunțat prima dată acolo, în glumă, de Eugen Jebeleanu. Cuvântul acesta, dacă nu se potrivea unui curent literar sau artistic ori unei doctrine politice sau filozofice, se aplica de minune la o modă vestimentară, întrucât nu puteam numi astfel un grup de poeți, de pictori, de politicieni, de nebuni sau de savanți, și deoarece vocabula avea multă plasticitate, am numit malagambiști pe cei ce umblau cu ciorapi albi și pantaloni strâmți pe pulpa piciorului, în pantofi cu talpă groasă de crep. Câteva zile după aceea nu discutam decât despre asta, făcând mare haz pe seama “malagambismului”, un fel de metaforă inventată ad hoc, menită să fie o replică ironică la existența ternă și lipsită de fantezie a regimului de război.

Dar iată că într-o zi, tocmai când ciripeala era mai însuflețită, a picat în mijlocul nostru “nenea Alecu”. Acesta era un “băiat serios” (era cel mai bătrân dintre noi, împlinise 40 de ani), un om la locul lui, care își vedea de treburile sale, sus, la etaj, unde stătea singur, într-un birou mai izolat, și scria toată ziua articole și reportaje, reale sau imaginare, despre cele mai felurite probleme și întâmplări. Era celibatar, ducea o viață regulată ca ceasornicul, nu cunoștea decât drumul de acasă (locuia în Vatra Luminoasă) la Direcția Presei (pe strada Filipescu, azi strada Snagov, colț cu Blanduziei) și la ziarul de seară Rapid, pe care-l aproviziona din abundență cu produsele condeiului său, altfel destul de prolific și alert. Avea la ziar și un colț al lui, în pagina întâi, unde publica în fiecare zi cîte o “efemeridă”, sub semnătura bine cunoscută: Al. Bogdan. În ziua aceea coborâse în biroul nostru să se roage pe un ton de o copilărească inocență: “Măi băieți, dați-mi un subiect, n-am ce scrie azi…”

Excelent prilej să-l punem în temă și să-i plasăm un subiect cu totul inedit!

Nene Alecule, de ce nu scrii, dom’le, un articol despre malagambiști?

Omul a holbat ochii, un gest al lui caricaturistic, și ne-a măsurat cu uimire. Habar n-avea despre ce este vorba:

Malagambiști?! Ce-i aia, mă? făcu el, adresându-se cu un aer interogativ tuturor celor prezenți.

Cum, nu știi?… Dar pe ce lume trăiești, omule? Tot Bucureștiul vuiește, e revoltat din cauza lor, și dumneata nici n-ai auzit! Aferim de așa gazetar , vede tot, știe tot, spune tot, dar el e căzut din cer!… Dumneata nu te plimbi pe Calea Victoriei (știam că nu dă cu anii pe acolo), n-ai văzut că e plină strada de niște indivizi ce sfidează lumea cu înfățișările lor arogante și cu îmbrăcămintea aceea deșuchiată?

Zău, mă?!… Ce vorbești, mă?… Și cum sunt, mă?

Uite așa…, se pomi să-i demonstreze poetul Vâlceanu, cel mai șugubăț dintre noi, schimonosindu-se la față, ridicându-și pantalonii până aproape de genunchi și strâmbându-și umerii, unul în sus, altul în jos. Au niște pantaloni

scurți și strâmți, ca să li se vadă ciorapii albi, ca la brezaie, pantofi cu talpa de un lat de mână, gulere înalte și țepene, haine ce cad pe ei ca vai de lume… Niște “învârtiți” care, în loc să lupte pe front, o fac pe nebunii pe Cale.

Zău, mă? Păi, dacă-i așa, să-i înjurăm, mă!

Înjură-i, nene Alecule, că tot orașul e indignat. Să vezi ce succes o să ai…

A doua zi, a și apărut în Rapid, la rubrica lui din pagina întâi, un articol semnat cu numele întreg și intitulat succint: “Omul malagambic”. Era un fel de scurtă istorie a omului. Pornea de la omul cavernelor, trecea la omul cuaternar, la cel terțiar, ajungea la omul primitiv, apoi la omul civilizat, vorbea despre omul dintotdeauna și de niciodată, de peste tot și de nicăieri, pentru ca, în final, să atace cu tărie subiectul zilei : “Omul malagambic”. Acesta era prezentat ca o curiozitate a secolului, după indicațiile noastre din ziua precedentă și cu fantezia unuia care nu văzuse niciodată un “malagambist”. 

Articolul a stârnit un haz homeric în “redacția albă”. Toți l-au întâmpinat pe autor cu ovații, felicitându-l și complimentându-l zgomotos că a “adus-o bine din condei” și că “i-a luat tare pe indivizi”. Credeam că povestea are să se termine aici și eram mulțumiți că gluma noastră devenise publică, prin apariția la gazetă. Ne făcusem cheful. Nenea Bogdan, în schimb, încurajat de atâtea laude neașteptate, nu s-a lăsat. El abia acum avea să-și dea drumul. În ziua următoare a apărut în Rapid, la aceeași rubrică, un alt articol, aducând date noi, după consultarea enciclopediei Larousse, la care confratele nostru făcea cu încredere apel ori de câte ori avea nevoie.

De data asta, argumenta că “omul malagambic” nu e o creație specifică timpului actual, că asemenea specimene au existat și în antichitate, și în lumea secolului al XVIII-lea și la 1814, la 1830, la 1850 etc., sub alte denumiri, desigur, însă cu aceeași semnificație. 

Nenea Alecu era radios, descoperise un subiect “gras” ce putea să-i alimenteze rubrica pentru cel puțin o săptămână și ne mulțumea din inimă că-i deschisesem o asemenea portiță spre grădina plină cu roade. Pe noi, însă, nu ne mai interesa chestiunea: hazul a fost prima dată, când fusese pus în circulație, la gazetă, “omul malagambic”; restul îl privea pe autor. Dar nu mică ne-a fost stupoarea când, peste trei-patru zile, am văzut în toate “tiribombele” (Capitala, Seara, Evenimentul zilei etc.), gazete-revolver ce trăiau din invenții și senzațional, o adevărată campanie, dezlănțuită cu furie, împotriva malagambismului.Tema era tratată după șablonul clasic: în timp ce oamenii suferă și îndură urgia războiului, în timp ce floarea tineretului se jertfește pentru patrie pe câmpurile de luptă, indivizi așa și pe dincolo sfidează lumea la București…

Malagamba

Textele erau însoțite și de desene, înfățișând tipuri de “malagambiști”, desene ce ilustrau născocirile din articole, deoarece “malagambiști” propriu-ziși, așa cum erau descriși ei acolo, nu se prea vedeau pe stradă, totul era pură fantezie. Dar aceste gazete-revolver se întreceau să întrețină campania, căci stârniseră curiozitatea publicului, care le smulgea cu aviditate din mâinile vânzătorilor. În tramvaie, prin birouri, la cantine, subiectul zilei era unul singur: 

Ai văzut, domnule, malagambiștii! 

Cine o fi, nene, Malagamba ăsta, de-și face de cap? 

Și gazetuțele turnau mereu gaz peste foc. Se scria că Malagamba a fost bătut de publicul indignat, că malagambiștii au fost huiduiți pe stradă, și alte asemenea relatări scornite de imaginația reporterilor de la “fapte diverse”.

Unii, ca să ațâțe și mai mult spiritele, au mers până la a scrie negru pe alb că “malagambiștii” sunt o sectă religioasă, cu scopuri mistice și politice, având un sediu secret, un cod, un ritual, și tot ce se putea debita pe tema asta. Ziariștii, mai ales cei tineri, încorsetați de normative și de ștampilele Cenzurii, găsiseră un bun prilej de a evada din mormanul de comunicate oficiale, aruncându-se cu frenezie asupra unui subiect “liber”.

Malagamba

La fel de doritor de ceva neobișnuit era și publicul, care sorbea cu nesaț articolele despre “malagambiști”, ca să-și mai descrețească fruntea. Ne-am prăpădit de râs când însuși directorul Presei, naivul Ilcuș, a venit într-o zi să ne întrebe ce sunt malagambiștii, unde își au sediul, dacă am cunoscut vreunul. Dar noi zâmbeam mefistofelic pe sub mustață, prefăcându-ne tot așa de nedumeriți ca și el. 

Numai bietul Al. Bogdan intrase la griji. Se considera răspunzător de campania dezlănțuită cu atâta virulență, îl înfricoșau proporțiile luate, iar când citea și el prin gazete că au fost bătuți, că sunt hăituiți de mulțime, se temea să nu vină vreun malagambist să-i ceară socoteală pentru articolele sale, care dăduseră semnalul.

Se ferea să mai răspundă la telefoane, se furișa pe lângă ziduri, când se ducea acasă, urmărit de gândul că malagambiștii îi ațin calea și vor să se răzbune.

De unde la început jubilase, încântat de succesul “efemeridelor” lui, acum regreta că se lăsase târât în “afacerea asta”. Vreo două săptămâni întregul București vuia, nu se mai vorbea decât despre malagambiști. Exagerări, fantezii, invenții, pagini întregi în ziarele de la amiază sau de seară, împănate cu amănunte despre acest subiect. 

 

Între timp, Sergiu Malagamba își vedea mai departe de treaba lui, în fruntea orchestrei de jazz pe care o conducea. Era fericit și totodată surprins de o atât de extraordinară reclamă ce i se făcea în mod absolut gratuit, însuși barul unde cânta noaptea devenise foarte frecventat de o clientelă avidă să-și satisfacă curiozitatea de a-l cunoaște pe acest erou al zilei. Ca să speculeze momentul, Malagamba a dat, într-o duminică dimineața, un concert de jazz la teatrul Savoy, în centrul orașului, chiar pe Calea Victoriei. A fost destul, pentru ca a doua zi micile gazete să urle furibunde: Malagamba și secta lui au întrecut orice măsură, au avut cutezanța să apară în public, dar lumea i-a luat la goană, au trebuit să iasă de la teatrul Savoy pe acoperiș, ca să nu fie linșați de “mulțimea indignată”. 

Malagamba

În realitate, nu se întâmplase nimic, concertul s-a desfășurat normal, cu sala arhiplină, pusă ca măsură de prevedere sub ocrotirea poliției, e adevărat. Ba s-a constituit și un “comitet al cetățenilor pașnici și revoltați”, în frunte cu C. Cristobald, Mihai Băișoiu, Mitric, Corlaciu și alți stâlpi de la Café de la Paix dornici să-și vadă numele angajate într-o acțiune de anvergură, oglindită în coloanele gazetelor. Malagamba nu pățise însă nimic și era departe de a avea vreo neplăcere. Ceva mai mult, în toiul acelei campanii, el a fost chemat de o asociație studențească să cânte la un spectacol pentru “studenții răniți pe front”, mizându-se pe popularitatea lui pentru o cât mai bună rețetă de “cassă”.

După încă vreo săptămână, lucrurile păreau a se potoli, cel puțin în privința ziarelor; acestea epuizaseră subiectul și erau în căutare de altceva tot așa de senzațional. Dar “malagambismul” cucerise acum provincia, unde făcea ravagii, căci oamenii, neștiind despre ce este vorba, vedeau în el un mare pericol ce “infestase Capitala”, și de la Constanța la Timișoara, de la Craiova până la Iași, gura provinciei tuna și fulgera.

Chestiunea devenise gravă, ajunsese să-i îngrijoreze chiar pe guvernanți, încât însuși conducătorul statului a trebuit să intervină spre a tempera spiritele. Nici mai mult nici mai puțin, Președinția Consiliului de Miniștri a elaborat un comunicat, cu obligația pentru toate ziarele de a-l publica “în pagina întâi, cu litere groase”, în care, după ce se arăta că “nerespectând îndatoririle zilei de față și făcând pe snobii în București, în timp ce camarazii lor luptă pe front”, se decreta ca “Malagamba și adepții lui să fie internați în lagăr”. Faptul că până și guvernul intrase în horă ca să pună capăt unei glume nouă ne-a stârnit hohote de râs. Dar episodul nu era de râs, era mai degrabă jalnic… 

Epilogul 

Sergiu Malagamba a fost trimis în lagăr din ordinul personal al șefului statului. O victimă nevinovată, pe care o aveau pe conștiință câțiva “boemi” ce vruseseră într-o zi să se distreze. O parte din această vină se răsfrângea și asupra ciorapilor mei albi pe care, cu totul întâmplător, îi încălțasem în ziua aceea de pomină, când s-a născut “malagambismul”. La moartea exuberantului artist l-am rugat în gând ca, de dincolo de mormânt, să-mi acorde grația sa. Deși sunt convins că el o făcuse cu mult înainte de a-i fi venit sorocul să treacă în lumea celor drepți și iertători. 

 

*** Pericle Martinescu, Almanahul Literar, 1979

DS TW
No comments

leave a comment