Henriette Aurélie Soubiran s-a născut la Caen pe 27 martie 1820 și a fost fiica lui Paul Émile Soubiran, un tânăr care ducea o viață de aventurier, era jucător de cărți, vorbea fluent franceză, spaniolă și engleză. Mama fetei era Caroline Aimée Le Sueur, iar cuplul a avut trei copii, un băiat și două fete. Se spune că fiica cea mare, Heldémone, a plecat la Paris pentru a trăi o viață de curtezană și a murit tânără.
Aurélie a primit o educație foarte bună, era pasionată de literatură și frecventa oameni de litere și artiști. A avut câteva roluri ca actriță la Teatrul Odeon și a participat la salonul literar Gavarni în 1841, unde i-a întâlnit, printre alții, pe Alexandre Dumas, Alphonse Karr, Henri Monnier, Léon Gozlan și Honoré de Balzac.
Pe 23 noiembrie 1849, tânăra s-a căsătorit cu Prințul Grigore Ghica, unul dintre fiii domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, care a fost exilat la Paris după Revoluția din 1848. Tânărul era născut în 1813 și avea doi copii, pe Gheorghe și pe Lucia Ruxandra, cu Alexandrina Coressi, cu care nu a fost căsătorit legal.
Mariajul cu Aurélie a fost din dragoste și părea că va fi foarte fericit. Aurélie și-a urmat soțul în România și timp de zece ani a petrecut “cea mai fericită perioadă din viața ei”, a devenit interesată de istoria și politica țării, a scris mai multe cărți și a fost considerată un adevărat ambasador al Principatelor.
Soțul ei, prințul Grigore Ghica, avea mari șanse să urce pe tronul Principatelor Unite ale Țării Românești și Moldovei, dar istoria avea să se schimbe curând.
Cuplul locuia mai ales la Paris, iar pe 23 septembrie 1858, familia se afla pe Champs-Élysées, într-o trăsură condusă de vizitiul prințului. Aurélie și Maria Hangherli, mama lui Grigore, au coborât pentru a face câteva cumpărături și în timp ce trăsura întoarcea, caii s-au speriat, trăsura s-a răsturnat și a fost târâtă aproximativ 50 de metri înainte ca un trecător să oprească caii. Vizitiul a fost rănit grav, iar prințul a fost transportat la locuința sa unde a murit după câteva ore. A fost o tragedie pentru Aurélie, care s-a bucurat de compasiunea prietenilor de la Paris, dar au apărut și voci care au spus că Grigore folosea nejustificat titlul de prinț, la fel și soția sa cel de “prințesă”, pentru că Grigore era doar o beizadea.
Grigore își făcuse testamentul în favoarea Aureliei, care se va întoarce mai târziu în România, ca însoțitoare a prințesei Elena Cuza. Încă frecventa cercurile literare, era foarte apropiată de vărul soțului ei, premierul Ion Ghica, de poetul Vasile Alecsandri și de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Tânăra văduvă nu a preluat însă proprietățile soțului ei decedat, Grigore, fiind de acord să cedeze moștenirea pentru o pensie anuală de 25.000 de franci.
În 1866, Aurelie s-a retras la Lectoure, în sud-vestul Franței, și s-a instalat într-o casă pe strada Națională unde găzduia serate luxoase și toată lumea bună din oraș se bucura să participe, la invitația prințesei, la evenimentele pe care le organiza.
Nu a încetat să comunice cu prietenii ei români pe care îi cunoscuse la București, iar în 1866, a publicat “La Ducesa Cerni”, un roman epistolar a cărei eroină este Henriette, o franțuzoaică care se căsătorește cu moștenitorul unui ducat imaginar, incluzând în carte multe elemente autobiografice
Prințesa Aurelie Ghica a murit pe 21 februarie 1904 și a fost înmormântată în cimitirul Saint-Gervais din Lectoure.
