În politica externă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, relațiile cu Imperiul Otoman au ocupat un loc aparte. Deși Principatele Unite se aflau încă sub suzeranitate otomană, iar Poarta nu fusese inițial favorabilă Unirii de la 1859 și consolidării noului stat român, Cuza a izbutit să transforme raportul de dependență într-o relație diplomatică modernă, bazată pe respect și echilibru.
Cele două vizite oficiale pe care le-a efectuat la Constantinopol, în anii 1860 și 1864, sunt expresia cea mai clară a acestei reușite.
Constantinopol, 1860 – o primire cu semnificație istorică
Prima vizită a lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol, cea din toamna anului 1860, a fost intens comentată de presa vremii și de contemporani. Deși domnitorul Principatelor Unite avea încă statutul formal de principe vasal, modul în care a fost primit de sultan a depășit cadrul obișnuit al relațiilor de suzeranitate.
Sugestivă rămâne aprecierea lui Dimitrie Bolintineanu, care observa că întrevederea dintre Cuza și sultan „are aerul unei întâlniri a doi suverani”. Poarta Otomană nu mai manifestase până atunci o asemenea dorință de a primi un domn român la Constantinopol și nu mai acordase onoruri de asemenea amploare. La rândul său, Cuza a impresionat prin demnitate, fermitate și lipsa oricărei atitudini umile, transformând o vizită impusă de tratate într-un act de afirmare politică.
Primirea s-a desfășurat în condiții apropiate celor rezervate unui suveran independent. Domnitorul român a fost tratat cu aceeași considerație de către reprezentanții Angliei, Franței și Rusiei în Imperiul Otoman, fapt care a întărit prestigiul internațional al tânărului stat român.
Cu acel prilej, sultanul Abdul-Medjid i-a conferit lui Alexandru Ioan Cuza marele cordon al Ordinului Medgidie, creat în 1852 pentru a recompensa servicii deosebite aduse Imperiului Otoman. Decorația, cu panglică roșie și formă de stea cu șapte raze, purta în centru cifrul sultanului și simboliza nu doar o distincție onorifică, ci și recunoașterea politică a poziției domnitorului român. Tot atunci, Cuza a primit o sabie bogat ornamentată, ca simbol al învestiturii.
Călătoria la Constantinopol a fost descrisă de Arthur Baligot de Beyne, secretarul domnitorului, într-o scrisoare din 24 octombrie 1860. Cuza, scria acesta, a fost primit cu același ceremonial ca Marele Duce Constantin și ducele de Brabant, moștenitorul Belgiei.
Constantinopolul nu-i era necunoscut, când aici se adăpostiseră Negri, cei trei frați Golești, vărul lor, Alexandru, Magheru și Tell, Alecsandri, „cei doi Balasco”, Voinescu, Mălinescu, Bălăceanu, Bolintineanu, Ion Ghica. Viitorul domn locuise cu soția, timp de șase luni, la o „locandă” din Buyukdere, pe malul european al Bosforului, al cărei proprietar era Lapierre.
„El intră în Bosfor pe corveta de război otomană Beyruth, purtând pavilionul princiar, și escortat de Taurus, al Mesageriilor Imperiale, purtând pavilionul național al Moldovei și Țării Românești”. În salve de artilerie debarcă la Palatul Emirgan, salutat de colonia română. În ziua sosirii, pe 6 octombrie, a fost felicitat de primul șambelan al sultanului și de Savfet Efendi, ministrul de Externe.
A doua zi, sultanul l-a primit „în picioare, înaintea tronului, purtând costumul său de mare ceremonie, mantia imperială cu guler bătut în briliante și medjidie de briliante”.
Sultanul „pășește până în mijlocul sălii tronului înaintea principelui, răspunzând grațios la saluturile lui. La discursul pronunțat, și nu citit, de Alteța Sa, sultanul răspunse cu cea mai mare afabilitate. După obiceiul urmat în audiențele solemne, răspunsurile sultanului, care înțelege și vorbește ușor franțuzește, erau traduse din turcește în franțuzește nu de primul interpret al Porții, ci de caimacamul Marelui Vizir, Aali-Pașa însuși”.
„Limbajul foarte demn și foarte curtenitor al principelui a produs cea mai fericită impresie asupra Majestății Sale, care a închis audiența exprimând Alteței Sale, în termenii cei mai afabili, dorința de a-l revedea adesea în timpul șederii la Constantinopol. În același timp, sultanul reînnoia față de miniștrii săi ordinul de a veghea ca principele să primească cea mai măreață ospitalitate.”
După ce a fost însoțit de Aali-Pașa și Savfet-Efendi într-un salon unde erau pregătite șerbeturi, ciubuce și cafeaua, principele, întovărășit în continuare de acești doi înalți funcționari, a ieșit din palatul Dolmabahçe așa cum intrase, în mijlocul unui dublu convoi de ofițeri ai Casei Imperiale și de trupe care prezentau armele, înșirate până la chei.
Alteța Sa purta uniforma de general de divizie de infanterie și pălărie cu pene albe de comandant-șef. A doua zi, a avut loc recepția la Poartă. Trăsura lui Cuza era escortată de doi generali călare și de doisprezece ofițeri. De la Yali Köskü până la palat nu au încetat aclamațiile.
Luni i se aduse o sabie cu diamante, „în amintirea călătoriei sale la Constantinopol”, împreună cu însemnele Medjidiei clasa întâi. A doua zi, însoțit de câțiva ofițeri, domnul a făcut o vizită de mulțumire sultanului. Cuza, însoțit de Costache Negri, a intrat în audiență, iar „sultanul vorbi două ceasuri cu oaspeții săi într-o foarte bună limbă franceză; el își dădu osteneala să-i arate apartamentele sale și o mulțime de obiecte de artă, daruri de la diferiți suverani din Europa…”
Principele a fost invitat să vadă și jocul apelor, precum și grădinile cu minunate sere organizate de un dibaci grădinar bavarez, Lester. Sâmbătă a fost invitat să asiste la un spectacol, opera Vittore Pisani, interpretată de artiști italieni care evoluau în Pera. Cuza se afla în loja imperială, lângă sultan, de față fiind Marele Vizir Mohammed-Chibrizli, întors din Rumelia, și toți miniștrii.
La finalul călătoriei, a fost organizată o „audiență solemnă de plecare”. Cuza i-a întâlnit pe diplomați și dregători, cei care îl felicitaseră încă din ziua debarcării prin primii lor secretari. Domnul i-a vizitat pe ambasadorii celor șase mari puteri, care i-au întors apoi vizita în mod solemn.
Donațiile oferite de domn operelor de caritate, școlilor, victimelor incendiilor, poeților și artiștilor au fost foarte bogate. În ziua de 17 octombrie, Cuza a plecat pe vaporul Mesageriilor otomane și a sosit după două zile la Galați…”
Călătoria din 1860, descrisă în rândurile precedente, a reprezentat un succes diplomatic evident și un pas important pe drumul redefinirii raporturilor dintre Principatele Unite și Turcia.
Vizita din 1864 – afirmarea autorității și a autonomiei
Cea de-a doua vizită a lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol, din vara anului 1864, s-a desfășurat într-un context politic cu totul diferit. După lovitura de stat din 2/14 mai 1864 (prin care a dizolvat Adunarea Legiuitoare) și după obținerea unui rezultatul favorabil al plebiscitului care a oferit Principatelor Române o nouă Constituție și o nouă lege electorală, domnitorul a plecat spre capitala Imperiului Otoman învestit cu autoritatea directă a voinței populare.
Scopul vizitei era clar: obținerea unei noi confirmări a autonomiei României și recunoașterea reformelor interne. De data aceasta, fastul și strălucirea recepției au depășit ceremoniile din 1860. Cuza a fost primit în audiență de sultanul Abdul-Aziz, întrevederea desfășurându-se în cei mai buni termeni.
Reprezentanții Franței, Rusiei, Angliei și Austriei l-au salutat, la rândul lor, ca pe un conducător respectat și influent.
Iată o relatare din epocă: „Sultanul Abdul-Aziz îl primi cu multe distincții, îl ospătă într-unul din palatele sale de pe Bosfor, cu pompă adevărat regească și cu toate onorurile ce se dau de obicei numai domnitorilor neatârnați, dădu banchete în cinstea lui, făcu revista trupelor, îi întoarse visita de mai multe ori, îl distinse cu panglica mare a Ordinului Osmania în briliante, și, în sfârșit, îl hărăzi cu felurite daruri prețioase.
E datină ca ambasadorii și solii puterilor străine să facă vizita oficială unui atare oaspete al sultanului. Și de astă dată, Cancelaria Domnească hotărî ziua și ceasul audienței pentru fiecare diplomat. Diplomații s-au prezentat rând pe rând la ora desemnată. Cel mult un ceas după audiență urma, de obicei, întoarcerea vizitei.
În preziua celei hotărâte pentru primirea ambasadorului rus, fu înștiințat Cuza-Vodă că generalul Ignatiev nu va veni. Aceasta era o demonstrație învederată. Cuza-Vodă înștiință îndată pe Tadeu Oksza Orzechowski (reprezentantul polonez la Înalta Poartă) că e gata să-l primească pe el ca pe plenipotențiarul Guvernului Național, în ziua și ceasul hotărât pentru ambasadorul rusesc. Orzechowski veni punctual la audiență, care se petrecu strict după ceremonial și cu observarea tuturor legilor etichetei. Aflând aceasta, Ignatiev nu mai putea de mânie și indignare. Înnebuni în toată forma, și furia lui era cu atât mai mare că nu s-a putut răzbuna nici pe Cuza, nici pe Oksza. Se jelui Marelui Vizir, dar Vizirul trecu jalba lui sunt tăcere deplină. Tăcută, însă nu mai puțin înverșunată, fu de acum lupta lui Ignatiev împotriva lui Oksza, și ea ținu necurmat până la plecarea lui din Turcia, la 1871…” (Memoriile lui Vladislav Cunin asupra domniei lui Cuza-Vodă și Carol I, Neamul românesc, 1908).
În 1864, Alexandru Ioan Cuza a reușit să obțină recunoașterea noului statut al principatelor și validarea legii electorale, asupra căreia s-au făcut minime modificări. Mai mult decât atât, a obținut dreptul statului de a-și modifica legislația internă fără intervenții externe, un câștig esențial pe drumul spre independență.
Ca semn al aprecierii personale, sultanul i-a înmânat lui Cuza marele cordon al Ordinului Osmanie, ce fusese instituit în 1861. Decorația, cu panglică verde, din argint diamantat, purta numele lui Abdul-Aziz și simbolul semilunii, fiind destinată să răsplătească serviciile deosebite aduse Imperiului Otoman.
În urma acestor vizite, relațiile dintre tânărul stat român modern și Imperiul Otoman au intrat într-o etapă nouă, conturându-se tot mai clar tendința către autonomie în spațiul politic european.
Decorațiile primite de domnitorul Unirii, păstrate în colecțiile Muzeului Național de Istorie, rămân mărturii ale prestigiului de care s-a bucurat în Europa secolului al XIX-lea și ale rolului lui în transformarea Principatelor Române dintr-o provincie vasală într-un stat modern.
